Când ne gândim la povești de dragoste, ne așteptăm la clasicul cuplu: un el și o ea care depășesc aproape fără efort toate greutățile și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Însă cartea Ioanei Unk, Sindromul picioarelor neliniștite (editura Nemira, imprint n’autor coordonat de Eli Bădică), ne arată că dragostea are mai multe fețe, că ea nu înseamnă un singur lucru, ba mai mult, înseamnă pentru fiecare ceva diferit. Dacă un ceai de mușețel sau o foarfecă de croitorie pot salva o relație, ne poate spune doar protagonista. În spațiul creat de autoare, ea trebuie să-și facă loc printr-o grădină mare, unde iubirea pândește dintre plante și condimente. E mai greu de găsit printre atâtea rădăcini și frunzulițe, dar, îndată ce le dai la o parte, poți vedea clar că e într-adevăr acolo.
Fiind curioasă despre felul în care s-au întâmplat lucrurile în culisele procesului de creație, am rugat-o pe Ioana să ne spună mai multe despre ritualul ei de scris, pe care a fost atât de bună să ni-l destăinuie în acest interviu.
Din nota biografică putem afla că ai publicat proză scurtă și articole în iocan, Revista de Povestiri, revista Golan, Familia, Timpul, revista Zugzwang și pe platforma culturală Liternet. Te rog să ne spui mai multe despre primele tale interacțiuni cu scrisul.
Scriu de mult timp, din adolescență, când citeam în principal literatură SF și îmi imaginam că o să scriu în acest gen. Mi-am găsit recent texte de acum un deceniu, de care uitasem complet. Le-am privit ca pe un fel de exerciții de scris; așterneam rapid pe hârtie povestea care se acumulase în mine, fără să revin asupra ei și fără să înțeleg că ar fi fost nevoie de un proces de șlefuire pentru ca ea să fie pregătită pentru întâlnirea cu cititorii.
Prima proză scurtă care mi-a fost publicată a apărut în revista iocan. Îmi amintesc și acum ziua (era în octombrie 2018) în care am primit e-mailul de la Florin Iaru, prin care mă anunța că textul meu urma să apară în numărul de toamnă al revistei: în complexul de locuințe în care locuiam avusese loc un incendiu, vecinii erau panicați, tocmai sosiseră două mașini de pompieri, iar eu citeam și reciteam rândurile scrise de fostul meu profesor de creative writing și nu-mi venea să cred. A urmat apoi Revista de povestiri, unde am publicat câteva proze ca urmare a faptului că textele mele au fost selectate la concursurile periodice. În felul acesta, am prins curaj și mi-am trimis povestirile și la celelalte publicații.
Suntem curioși să aflăm care este acel lucru care te ajută să stimulezi procesul scrierii. Cum se întâmplă lucrurile pentru tine și care este ritualul care, să zicem, știi că va duce garantat la scris?
Atunci când lucrez la un text, încerc să stau cât mai aproape de el, să nu las să treacă nicio zi fără să arunc un ochi peste el. Mai mult, îl port cu mine, în minte, oriunde aș fi și, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient, îl scriu și rescriu în permanență. Nu prea am un ritual legat de scris, prefer să scriu seara și de mână atunci când e posibil. Termenele-limită, chiar dacă nu îmi plac și mă stresează, mă ajută, în general, să finalizez orice text. Dacă sunt într-o pană reală de idei, am nevoie să ies în lume, să văd oameni, să trag cu urechea la conversațiile lor, chiar să îi spionez, să văd un spectacol de teatru, un concert sau să vizitez un muzeu, să-mi amintesc că nu sunt singură pe lume și că nimic din ceea ce fac nu are valoare dacă nu își găsește un ecou în ceilalți.
Crezi că mutarea în America a avut vreun impact asupra felului în care scrii astăzi? Dacă da, cum s-ar traduce aceste mutații în textele la care lucrezi în prezent?
Cu siguranță mutarea în America m-a transformat în felurite moduri, pe mai multe paliere. Mi s-a modificat percepția asupra lumii, am învățat (și) alte valori, am devenit mai empatică, am dezvoltat (și) alte gusturi muzicale și am intrat în contact mai mare cu literatura americană. Cred că toate aceste elemente au declanșat și anumite schimbări la nivel de stil și teme. Am descoperit și am învățat să prețuiesc foarte mult proza scurtă americană, care exercită o influență tot mai mare asupra textelor mele. Pe de altă parte, a trecut suficient timp de la mutarea mea pe acest continent, acum pot să scriu, în sfârșit, despre experiența imigrării și despre procesele de aculturalizare și transnaționalism pe care aceasta le presupune.
Am înțeles că Sindromul picioarelor neliniștite ar fi trebuit să fie un volum despre migrație, însă a rezultat un roman despre iubire. Care crezi că a fost momentul în care ai realizat că textul nu mai merge în direcția inițială?
Intenționam să scriu un volum de proze scurte având ca subiect migrația și modul în care această experiență ne transformă, însă eram prea aproape de fenomen și de momentul la care emigrasem eu însămi, astfel încât textele mele alunecau de fiecare dată, cine știe de ce?, în zona poveștilor legate mai mult sau mai puțin de iubire. În acea perioadă am citit cărțile lui Alain de Botton, On Love și The Course of Love, și e posibil ca acela să fi fost momentul în care m-am decis că alta va fi cartea mea de debut.
Ce sfat i-ai oferi unei persoane care este la început de drum și își dorește să scrie proză?
Nu știu în ce măsură pot oferi sfaturi, având în vedere că experiența mea e limitată, dar cred că i-aș îndemna pe toți cei care se apucă de scris să se gândească bine dacă vor să facă acest lucru. Experiența scrisului și, mai ales, cea a publicării te vulnerabilizează mult, există costuri emoționale pe care nu le intuiești și despre care se vorbește prea puțin. Însă i-aș încuraja pe toți cei care simt că nu pot trăi fără să scrie, că se sufocă altfel, să aibă răbdare și să persevereze. Luminița de la capătul tunelului poate fi mai departe decât ne imaginăm, dar ea e întotdeauna acolo.
Deși am simțit o doză de scepticism față de iubire și relații pe tot parcursul romanului, totuși, finalul este neașteptat – un fel de reamintire a faptului că iubirea este de multe ori în proximitatea noastră, chiar dacă suntem mult prea preocupați să o vedem. Ce te-a determinat să alegi acest deznodământ?
Am vrut să las cititorului un strop de speranță la finalul romanului. Aveam în minte de ceva vreme această imagine pe care am observat-o la finalul unui concert de jazz la care am fost în Sacramento: un cuplu de seniori, conectați între ei prin tubul recipientului cu oxigen. Și mi s-a părut că ar fi potrivită pentru a încheia acest roman despre căutare și eșec, care arată mai degrabă ce nu este iubirea, decât ceea ce e ea.
Știu că e o întrebare des întâlnită de tine, însă nu mă pot abține să o adresez și eu: ce înseamnă pentru tine iubirea?
E o întrebare dificilă, la care mi-e mai ușor să răspund din perspectiva protagonistei mele, povestind aici despre o seară pe care aceasta a petrecut-o în compania unui bărbat care îi plăcea mult, dar pe care știa că nu îl poate avea. Și-au dat întâlnire într-o ceainărie din centrul orașului, s-au așezat unul în fața celuilalt, și-au împletit palmele și au comandat două ceaiuri: ea, de mușețel, iar el, de mentă. Când cele două vase de porțelan au ajuns pe masa lor, n-au mai știut ce comandaseră, așa că și-a turnat fiecare din ceainicul care îi era la îndemână, au gustat unul din ceaiul celuilalt, apoi au schimbat între ei ceșcuțele fierbinți și, într-un final, au amestecat lichidele de culori și arome diferite. În tot acest timp, s-au privit în ochi și și-au vorbit atât de puțin, încât protagonista mea nu-și mai amintește niciun cuvânt din conversație. Însă, în cele două ore furate din viață și petrecute în compania bărbatului pe care știe că l-ar fi putut iubi, a fost fericită. A plecat de la întâlnire fiind convinsă că iubirea e o căutare, o neliniște, niciodată o stare, pentru că, în momentul în care credem că am găsit-o, ea se transformă într-un animal domesticit de care ne împiedicăm prin casă. Începând din acea seară, și-a băut de fiecare dată ceaiul de mușețel cu câteva frunzulițe de mentă în el.
Autoarea Sindromului nu știe exact ce e iubirea și va mai scrie, probabil, cel puțin încă un roman care va atinge această temă, în speranța că lucrurile îi vor deveni mai clare.
Am perceput acest roman ca pe o dublă căutare — a iubirii, dar și a sinelui, dincolo de așteptările sufletului-pereche sau de presiunile societății. Ți s-a întâmplat vreodată, asemenea protagonistei tale, să îți dorești libertatea de a-ți explora identitatea fără constrângerile impuse de rolurile de gen?
Ca orice femeie care trăiește în aceste vremuri, am avut și am și eu micile mele momente de revoltă, de care mă eliberez de multe ori în prezența oamenilor dragi, care nu sunt direct vinovați de aceste constrângeri. Simt că o mare parte din confuzia legată de identitatea mea e determinată de aceste roluri de gen pe care le menționezi și îmi doresc să mă eliberez cât mai mult de ele, în moduri mai puțin pasive.
Chiar dacă protagonista este în căutarea perechii sale, nu e niciodată cu adevărat singură — autorii ei preferați o însoțesc de-a lungul experiențelor pe care ea le traversează. Se ascunde în paginile romanului tău vreo trimitere la cartea care îți este ție cea mai dragă?
Literatura, cărțile sunt o formă de evadare a protagonistei din lumea în care trăiește. În capitolul „Institutul inimii“ apare titlul unuia dintre romanele mele preferate, scris de unul dintre scriitorii mei favoriți, și anume Celelalte povești de dragoste, romanul lui Lucian Dan Teodorovici. Este o carte la care revin atunci când mi se pare că viața nu mai are sens. În plus, Sindromul ascunde multe trimiteri la cărți dragi mie sau la scriitori pe care îi admir: Virginia Woolf, Lucia Berlin, Raymond Carver etc.
Este ceva ce ai dori să le transmiți cititorilor care s-au regăsit în povestea protagonistei tale? Numele ei va rămâne, firește, pentru fiecare dintre voi de descoperit.
M-am bucurat tare mult când una dintre cititoarele de la clubul de carte din Satu Mare a identificat numele protagonistei, cu atât mai mult cu cât a anticipat întrebarea pe care voiam să o pun la final. Mi-am dorit ca fiecare cititor care ajunge la romanul meu să se regăsească în cel puțin una dintre poveștile pe care le-am țesut în acest labirint ficțional. Iar pe cei care nu au rezonat cu nicio istorioară de iubire sau de viață, i-aș ruga să-și dea voie să-și trăiască poveștile, așa cum se întâlnesc cu ele, indiferent de finalul lor, pentru că în fiecare dintre ele se ascunde o lecție de viață, fără de care suntem mai săraci.
Îi mulțumesc tare mult Ioanei Unk pentru că ne-a făcut plăcerea de a vizita clubul de carte din Satu Mare, dar și pentru răspunsurile sincere din acest interviu. Volumul Sindromul picioarelor neliniștite ne reamintește că iubirea este o plantă ce trebuie udată și îngrijită – o tufă de Forsythia viridissima, ar zice protagonista.
Ioana Unk este licențiată a Facultății de Litere și a Facultății de Psihologie din Cluj-Napoca. De asemenea, a absolvit masterul de Studii de interculturalitate germană la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca. A publicat proză scurtă și articole în iocan, Revista de Povestiri, revista Golan, Familia, Timpul, revista Zugzwang și pe platforma culturală Liternet. Din 2013, locuiește în California, împreună cu soțul ei. Sindromul picioarelor neliniștite este romanul ei de debut.