Articles by Narcisa Șichet

Când ne gândim la povești de dragoste, ne așteptăm la clasicul cuplu: un el și o ea care depășesc aproape fără efort toate greutățile și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Însă cartea Ioanei Unk, Sindromul picioarelor neliniștite (editura Nemira, imprint n’autor coordonat de Eli Bădică), ne arată că dragostea are mai multe fețe, că ea nu înseamnă un singur lucru, ba mai mult, înseamnă pentru fiecare ceva diferit. Dacă un ceai de mușețel sau o foarfecă de croitorie pot salva o relație, ne poate spune doar protagonista. În spațiul creat de autoare, ea trebuie să-și facă loc printr-o grădină mare, unde iubirea pândește dintre plante și condimente. E mai greu de găsit printre atâtea rădăcini și frunzulițe, dar, îndată ce le dai la o parte, poți vedea clar că e într-adevăr acolo. Fiind curioasă despre felul în care s-au întâmplat lucrurile în culisele procesului de creație, am rugat-o pe Ioana să ne spună mai multe despre ritualul ei de scris, pe care a fost atât de bună să ni-l destăinuie în acest interviu. Din nota biografică putem afla că ai publicat proză scurtă și articole în iocan, Revista de Povestiri, revista Golan, Familia, Timpul, revista Zugzwang și pe platforma culturală Liternet. Te rog să ne spui mai multe despre primele tale interacțiuni cu scrisul.  Scriu de mult timp, din adolescență, când citeam în principal literatură SF și îmi imaginam că o să scriu în acest gen. Mi-am găsit recent texte de acum un deceniu, de care uitasem complet. Le-am privit ca pe un fel de exerciții de scris; așterneam rapid pe hârtie povestea care se acumulase în mine, fără să revin asupra ei și fără să înțeleg că ar fi fost nevoie de un proces de șlefuire pentru ca ea să fie pregătită pentru întâlnirea cu cititorii. Prima proză scurtă care mi-a fost publicată a apărut în revista iocan. Îmi amintesc și acum ziua (era în octombrie 2018) în care am primit e-mailul de la Florin Iaru, prin care mă anunța că textul meu urma să apară în numărul de toamnă al revistei: în complexul de locuințe în care locuiam avusese loc un incendiu, vecinii erau panicați, tocmai sosiseră două mașini de pompieri, iar eu citeam și reciteam rândurile scrise de fostul meu profesor de creative writing și nu-mi venea să cred. A urmat apoi Revista de povestiri, unde am publicat câteva proze ca urmare a faptului că textele mele au fost selectate la concursurile periodice. În felul acesta, am prins curaj și mi-am trimis povestirile și la celelalte publicații. Suntem curioși să aflăm care este acel lucru care te ajută să stimulezi procesul scrierii. Cum se întâmplă lucrurile pentru tine și care este ritualul care, să zicem, știi că va duce garantat la scris? Atunci când lucrez la un text, încerc să stau cât mai aproape de el, să nu las să treacă nicio zi fără să arunc un ochi peste el. Mai mult, îl port cu mine, în minte, oriunde aș fi și, la un nivel mai mult sau mai puțin conștient, îl scriu și rescriu în permanență. Nu prea am un ritual legat de scris, prefer să scriu seara și de mână atunci când e posibil. Termenele-limită, chiar dacă nu îmi plac și mă stresează, mă ajută, în general, să finalizez orice text. Dacă sunt într-o pană reală de idei, am nevoie să ies în lume, să văd oameni, să trag cu urechea la conversațiile lor, chiar să îi spionez, să văd un spectacol de teatru, un concert sau să vizitez un muzeu, să-mi amintesc că nu sunt singură pe lume și că nimic din ceea ce fac nu are valoare dacă nu își găsește un ecou în ceilalți. Crezi că mutarea în America a avut vreun impact asupra felului în care scrii astăzi? Dacă da, cum s-ar traduce aceste mutații în textele la care lucrezi în prezent? Cu siguranță mutarea în America m-a transformat în felurite moduri, pe mai multe paliere. Mi s-a modificat percepția asupra lumii, am învățat (și) alte valori, am devenit mai empatică, am dezvoltat (și) alte gusturi muzicale și am intrat în contact mai mare cu literatura americană. Cred că toate aceste elemente au declanșat și anumite schimbări la nivel de stil și teme. Am descoperit și am învățat să prețuiesc foarte mult proza scurtă americană, care exercită o influență tot mai mare asupra textelor mele. Pe de altă parte, a trecut suficient timp de la mutarea mea pe acest continent, acum pot să scriu, în sfârșit, despre experiența imigrării și despre procesele de aculturalizare și transnaționalism pe care aceasta le presupune. Am înțeles că Sindromul picioarelor neliniștite ar fi trebuit să fie un volum despre migrație, însă a rezultat un roman despre iubire. Care crezi că a fost momentul în care ai realizat că textul nu mai merge în direcția inițială? Intenționam să scriu un volum de proze scurte având ca subiect migrația și modul în care această experiență ne transformă, însă eram prea aproape de fenomen și de momentul la care emigrasem eu însămi, astfel încât textele mele alunecau de fiecare dată, cine știe de ce?, în zona poveștilor legate mai mult sau mai puțin de iubire. În acea perioadă am citit cărțile lui Alain de Botton, On Love și The Course of Love, și e posibil ca acela să fi fost momentul în care m-am decis că alta va fi cartea mea de debut. Ce sfat i-ai oferi unei persoane care este la început de drum și își dorește să scrie proză? Nu știu în ce măsură pot oferi sfaturi, având în vedere că experiența mea e limitată, dar cred că i-aș îndemna pe toți cei care se apucă de scris să se gândească bine dacă vor să facă acest lucru. Experiența scrisului și, mai ales, cea a publicării te vulnerabilizează mult, există costuri emoționale pe care nu le intuiești și despre care se vorbește prea puțin. Însă i-aș încuraja pe toți cei care simt că nu pot trăi fără să scrie, că se sufocă altfel, să aibă răbdare și să persevereze. Luminița de

Dacă ar fi să privim poezia Iarinei Copuzaru mai îndeaproape, atunci o distanțare față de structurile normative, așa cum le știm, ar fi necesară. Versurile din volumul Perfecțiunii îi e frică de noi ne arată superputerea poetică a autoarei — capacitatea de a se identifica cu orice ființă non-umană, legitimând viața chiar și în momentele în care te aștepți mai puțin („știi filmul ăla în care un pui de vulpe/ adună în casa lui toate mamele și le/ pune să-i cânte până adoarme”). Planul afectiv este adeseori tradus prin obiecte, animale, elemente din natură. Vocea din spatele textelor pare că se fluidizează și devine un cântec al revendicării naturii ca loc de regenerare. Animalele revin în poezia Iarinei Copuzaru la scopul lor inițial: acela de a trăi și de a se feri de durere — nu cel de a servi omului. Pasajele abstracte și în continuă mișcare vin parcă dintr-un timp neatins de rupturile lumii moderne, când omul purta în sine o forță uimitoare de a relaționa cu natura („și bunica repeta cuvintele și râdea în jurul ei se/ roteau gâștele și rațele și puii de vulpe/ își desfăceau basmaua neagră și din ea ieșeau iepuri/ adormiți”). Carol J. Adams arată, în The Sexual Politics of Meat, cum carnea de animal a fost asociată cu virilitatea în societățile patriarhale încă din vremuri îndepărtate. Rolurile de gen s-au impus inclusiv în această privință: bărbatul era cel care procura hrana, vâna animalul și consuma carnea, în timp ce femeia era adesea limitată la o alimentație bazată pe legume: „Worldwide this patriarchal custom is found. (…)The Kufa of Ethiopia punished women who ate chicken by making them slaves, while the Walamo “put to death anyone who violated the restriction of eating fowl.” În acest context, femeile pare că păstrau o legătură directă cu rodul pământului, în timp ce bărbatul se poziționa ca stăpân peste animale și își rezerva dreptul de a interveni asupra naturii. Dacă în mentalitatea colectivă consumul de carne era legat de virilitate și progres, în contrapunct, alimentația vegetală a fost asociată cu pasivitatea și, prin extensie, cu condiția femeii. Poemele Iarinei Copuzaru sunt niște încercări de redobândire a pământului pierdut, o întoarcere la pâine ca aliment primar, cuvânt ce apare sub foarte multe forme în textele poetei: „când cei doi frați au plecat de acasă,/ luna/ avea o crustă de pâine înghețată/ era zi în mintea lor unde o mamă/ stătea întinsă și nu mai arăta spre/ niciun loc.” Simbol al dominației masculine, carnea este tot mai conștient asociată cu violența vânătorii, cu reducerea animalului viu la obiect, cu dezmembrarea și consumarea acestuia. În poemele de față, un obiect care apare constant și reprezintă virilitatea și masculinitatea este cuțitul, însă utilitatea obiectului nu este dusă niciodată până la capăt, ba chiar putem vedea cum lucrurile din jurul cuțitului se feresc de tăișul său: „împrejurul degetelor membrii/ familiei bandajează cuțite”. Apelul la solidaritate este tot mai puternic, nevoia de a pune jos cuțitele și de a avea grijă unii de alții într-o societate dezbinată începe să fie tot mai necesară. Protecția pe care poezia o aduce ființelor non-umane, într-un scenariu în care cuțitul nu mai are nicio valoare, în care „pâinea nu e pentru cuțit/ așa cum fericirea nu e pentru om.” ne duce cu gândul la felul în care este vazută tradiția vânătorii, ce are legătură în fond cu modul în care înțelegem și drepturile femeilor. Faptul că bărbaților le este stimulată latura violentă vine și cu presiunea de a o nega pe cea vulnerabilă, o practică strâns înrădăcinată în patriarhat. Se impune, deci, ca într-o lume în care slabiciunea e asociată cu femeile, bărbatul trebuie să fie asemeni cuțitului ce taie prin carne. Ei bine, dacă animalele sunt tratate ca ființe inferioare, omorâte și exploatate (inclusiv în cercetarea medicală), cum putem pretinde respectarea drepturilor femeilor, atâta timp cât ignorăm suferința altor ființe ce ne sunt inferioare?  Violența împotriva femeilor se dovedește de aceeași natură cu cea împotriva animalelor, fiindcă ambele pornesc dintr-un sentiment de supremație față de cealaltă specie, care se poate traduce foarte ușor în supremație față de celălalt sex, față de alte categorii sociale, alte națiuni etc. Toate aceste lucruri pornesc din nivelul de empatie cu care privim în jur, cu care decidem (sau nu) să îngrădim drepturile celor vulnerabili.  Așa cum observă și Carol J. Adams, obiectificarea femeilor derivă din obiectificarea animalelor. Acest tipar de violență asupra femeii reproduce cu fidelitate ritualul vânătorii: „Objectification permits an oppressor to view another being as an object. The oppressor then violates this being by object-like treatment: e.g., the rape of women that denies women freedom to say no, or the butchering of animals that converts animals from living breathing beings into dead objects. This process allows fragmentation, or brutal dismemberment, and finally consumption. While the occasional man may literally eat women, we all consume visual images of women all the time. Consumarea imaginilor sexuale cu femei fără consimțământul acestora (de ex. revenge porn) reduce femeia la statutul de obiect, fără libertatea de a decide asupra propriei imagini și, prin extensie, se poate ajunge de multe ori la pierderea autonomiei asupra propriului corp. Ce rol are aici poezia? Ea vine și ne învață să interacționăm cu mediul într-un mod empatic. Poemele ajută la crearea unui spațiu în care personajele feminine se întorc la natură, la acea libertate pierdută, iar animalelor le este oferit un loc mai aproape de om, unde pot fi protejate și înțelese. Este interesant de observant că doar personajelor feminine le este încredințată responsabilitatea de a media contactul cititorului cu animalele: „gâștele din curtea lui mamaie au puful/ de jad/ strălucitor/ ele știu să cânte într-un fel pe care/ doar oamenii visați de alții îl pot/ înțelege”. Poezia Iarinei Copuzaru ne arată că arta are puterea de a sensibiliza și de a deveni un liant între oameni și animale, reconectând individul la angajament și empatie: „perfecțiunea e un animal care te/ privește docil înainte/ de moarte/ și sfâșie pâlcurile nemișcate/ care au trecut prin tine”; „ce