După ce a lansat ceea ce probabil va fi hitul verii, Manchild, Sabrina Carpenter a mai aruncat o bombă. De data asta nu cu un impact la fel de unidirecțional: coverul albumului o înfățișează în patru labe, chipul zâmbăreț și lasciv spre cameră, îmbrăcată sexy (negru senzual) și cu un bărbat care o trage de păr, la costum și fără să i se vadă fața, cu trunchiul îndreptat spre ea. Acest cover de album a stârnit mai multe reacții, dar putem vorbi despre două direcții generale. Prima: este un mesaj misogin și care perpetuează imaginea subordonării femeii. Și cel de-al doilea: că e o expresie a propriei sexualități și trebuie privită ca o simplă libertate de expresie a acesteia. Sunt multe de zis și, în principiu, nu putem nega că este bine că stârnește reacții multiple și se poate dialoga. În același timp, e probabil neverosimil când susținătorii oricărei tabere încearcă să minimizeze experiențele celeilalte. Desigur, e inevitabil, dar asta nu înseamnă că e neapărat corect și productiv.
În ceea ce mă privește, mă situez în tabăra dezamăgirii. Cred că Manchild nu e un simplu hit al verii, e un cântec care portretizează foarte bine ceea ce numim „male weaponized incompetence”, a cărui terminologie nu știu dacă a ajuns suficient de împământenită în România cât să aibă un echivalent direct în traducere (poate instrumentalizarea incompetenței). Pe scurt, este vorba despre acel binecunoscut refuz al unor bărbați de a lua parte la munca casnică, de exemplu, pentru că ei nu știu să spele corect vasele, să dea cu aspiratorul sau să îmbrace copiii (cu o extensie spre orice fel de muncă refuzată pe motivul incompetenței, când vorbim de munci accesibile oricui cu un nivel mediu de inteligență și capacitate fizică). În parte un eșec al societății patriarhale, în alta pur și simplu lipsa de asumare a persoanelor de gen masculin care nu vor să învețe să facă lucruri de bază pentru că au această convingere că anumite roluri trebuie păstrate doar pentru femei (așa-zisul „femeia la cratiță”). Cântecul Sabrinei Carpenter ridiculizează acest fenomen și trage de mânecă acești bărbați atrăgători, dar incompetenți (why so sexy if so dumb?). În același timp, versurile care se transformă deja într-un soi de anatemă: slow, stupid, useless but there’s a cuter word for it, I know… Manchild funcționează dublu ca o jignire, dar și ca o imagine în oglindă a modului în care, în astfel de relații, bărbații sunt gata să judece folosind tocmai termeni de tipul acesta.
Ca femeie care a copilărit în anii ‘90 și începutul lui 2000 într-o zonă rurală, înțeleg bine ce spune Sabrina Carpenter. Copilăria mea a fost marcată și de bărbați incompetenți care-și insultau femeile adesea nu doar mai competente, ci chiar mai deștepte decât ei – o cultură în care bărbați cu patru clase se cred mai deștepți decât o femeie cu facultate, de pildă, pentru că patriarhatul îi învață că sunt superiori din naștere, și nu prin acțiuni, educație sau comportament.
În orice caz, nu trebuie să negăm faptul că acest cântec funcționează și ofensator. Ca orice cântec spus dintr-o perspectivă personală (nu neapărat direct proporțional cu viața artistei, ci pur și simplu ca personaj), cel care spune povestea deține adevărul absolut. De aceea există o lipsă de asumare directă a alegerii acestor relații cu bărbați incompetenți (I swear I am not choosing them, they are choosing me și I choose to blame your mom), când obiectiv vorbind, ambele părți sunt responsabile pentru alegerea unei relații. Cu alte cuvinte, they are both to blame, însă Sabrina Carpenter este mult mai deșteaptă de atât și de aceea cred că acest cântec e ușor de privit ca o critică nu doar a acestei incompetențe instrumentalizate, ci și a lipsei asumate de responsabilitate a părții feminine. În fond, atunci când spune I like my boys hard to get and my men all incompetent spune în același timp că aceasta este preferința și deci aici este partea sa de responsabilitate.
E un cântec cu diverse valențe, în funcție de cel/cea care-l interpretează, dar melodia e ușor de privit ca o critică asupra patriarhatului și ca o mișcare pop de woman empowerment cu o privire accentuată asupra femeii care nu greșește cu nimic – deci, a girl’s girl through and through. Deci, nu neapărat un cântec feminist echitabil, dar un simbol de revendicare feminină reușit. Unii vor spune că e totuși un cântec răutăcios față de bărbați (unii mai atenți vor spune că e răutăcios doar față de o tipologie, dar astea sunt deja nuanțe, iar dacă cineva se simte, acolo e cheia înțelegerii).
Totuși, să nu uităm că ce spune Sabrina în cântec e stupid, slow și useless – niște apelative foarte soft, de altfel, și care, conform unor diverse voci pe social media (în special TikTok) conturează o terminologie elocventă folosită recurent de acea tipologie de bărbați cu referire la femei. Sunt anumite voci, deci, care par să sugereze că acești termeni sunt folosiți ca un soi de răzbunare lexicală, adevărata insultă (dacă există una) formându-se abia în termenul final, anume manchild care, obiectiv vorbind, cât este insultă și cât e un efect direct al societății patriarhale? Cu toate acestea, să nu ignorăm dublul standard al celor care vor fi deranjați de asta, dar nu au spus și nu spun nimic despre melodiile care jignesc și au jignit femeile consistent și recurent de-a lungul industriei muzicale.
Având în vedere aceste gânduri care mi-au populat mintea la o primă ascultare a melodiei, poți să-ți imaginezi surpriza pe care am am avut-o când am văzut coverul albumului. Pentru mine a fost o dezamăgire destul de mare. Doar pentru că un cover creează o dezamăgire și o nevoie de a discuta anumite aspecte pe care le portretizează, asta nu înseamnă că în același timp încerci să anulezi existența unui artist. Asta e o nouă ocazie de a ne aminti cât de importantă este gândirea critică și capacitatea de a avea un dialog în contradictoriu fără a trage concluzii ireversibile.
Acestea fiind spuse, deși am înțeles percepția taberei așa-zis adverse (conform căreia albumul e o expresie a sexualității, a preferinței de a fi dominată), totuși nu pot spune că și dacă aceasta ar fi singura realitate a imaginii (mă îndoiesc că este), atunci tot ar fi lipsită de pericolul interpretării misogine. Imaginea apare și pe un fond de incertitudine globală cu privire la siguranța femeilor. Și nu vorbim doar despre femicid și mișcările anti-avort, ci și despre cele care încearcă să minimizeze suferințele și greutățile femeilor, această obsesie de a blama victima din oficiu (cu ce era îmbrăcată? A făcut ea ceva să merite asta, dar niciodată nu veți vedea o asemenea atitudine când un bărbat vorbește despre promiscuitatea unei femei, societatea îl va crede din start, dar pe femeie nu o va crede niciodată fără motiv când anunță un abuz).
Vorbim despre un context social și cultural în care multe voci deplâng familia tradițională (de parcă procentual nu ar fi mai multe cupluri heterosexuale oricum), despre o lume în care circulă clipuri care promovează tradwives și femei ignorante vorbesc împotriva feminismului neînțelegând că nu ar avea libertatea nici să-și spună părerea dacă feminismul nu ar fi existat. Vorbim, cu alte cuvinte, despre o lume în care se dă o luptă pentru clarificarea existenței și libertății femeilor, într-o lume în care extrema dreaptă își face culcușul și în detrimentul libertăților noastre de femei și deci orice discurs nu e doar pasibil de diverse interpretări, dar este necesar să fie disecat.
Ce spune albumul Sabrinei Carpenter, chiar dacă ar fi o simplă expresie a preferinței sale sexuale? (nu sunt sigură că este, de fapt, dar vom reveni și la asta). Imaginea aceea ar putea fi percepută doar dintr-un singur unghi aici, unul pe care-l putem înțelege obiectiv și nu prin sfera interpretării personale. E o mișcare de marketing. E un cover reușit, sexy, Sabrina e frumoasă, atrăgătoare, e destul de ușor de înțeles de la sine – mai ales cu poziția bărbatului și, foarte important, absența feței. Pentru că asta face foarte ușoară interpretarea, anume că oricine ar putea fi în locul lui, iar bărbaților le va fi foarte ușor să se portretizeze în locul acelui personaj. Ceea ce înseamnă că este un cover care încearcă să acapareze mai mult public, nu este un cover feminist (dacă ar fi fost, cum deja se vehiculează în mai multe medii online, mulți bărbați ar fi fost foarte indignați). Dar un cover de album nu ar trebui să fie neapărat feminist (și mi se pare destul de deplasat să spui că ăsta e unul feminist doar dacă și pentru că i-ar exprima libertatea de expresie sexuală). Dacă ne uităm la reclamele de dinainte de 2000, găsim ușor imagini similare care vorbesc despre ce trebuie să facă femeile pentru a avea o casă mai primitoare pentru bărbații lor. Sigur, nu e același lucru, dar vine pe un fond cultural imposibil de ignorat.
Dacă a vrut sau nu Sabrina Carpenter să exprime toate acestea e cu totul altă discuție. Dat fiind că nu o urmăresc suficient ca artistă, n-am nici cea mai mică idee – și intenția, desigur e importantă (același tip de analiză se poate aplica și fotografiei care pare a fi o creere a Lolitei din film). Însă, la fel cum nici un personaj ca lordul Henry din Portretul lui Oscar Wilde n-a avut nicio intenție reală de a-l corupe pe Dorian Gray și totuși asta s-a întâmplat cu efecte dezastruoase indiferent de intenții, la fel și coverul acesta este aici pentru interpretarea noastră.
Ce cred eu (și știu că sunt și alții care trăiesc această impresie) e că publicul larg al Sabrinei Carpenter poate interpreta, voit sau nevoit, această imagine ca o femeie pusă la locul ei, ca o femeie care e unde trebuie și satisface nevoi și plăceri. Pentru mine e dezamăgitor și, dacă n-ar fi toxic și chiar periculos în vremurile pe care le trăim, m-ar plictisi pur și simplu.
Titlul albumului este Man’s Best Friend și ironia din spate ar putea fi suculentă (dar, din nou, cred că publicul larg nu are această capacitate critică suficient de bine dobândită cât să prindă această posibilă satiră). Prima mea impresie, care poate s-a mai domolit, a fost că pe lângă o mișcare evidentă de marketing, această imagine este și o satiră (în conexiune cu titlul). Încă am această părere, dar nu sub forma aceea convingătoare inițială.
Totuși, nu aș anula experiența celor care aleg să vadă o simplă expresie a dominării, a sexualității. Cred totuși că aceasta este o percepție de nișă atât de puternică încât nu face neapărat un serviciu mesajului pe care-l transmite. Însă motivul pentru care mă îndoiesc realmente că asta e intenția coverului sau că, în sfârșit, funcționează cu adevărat ca expresie a libertății sexuale se află chiar în cântecul Manchild. O argumentare slăbuță, ca să nu fiu ferită de autocritică, dar de care mă agăț. Femeia din Manchild își alege singură bărbații și face totul pentru ei chiar dacă sunt incompetenți pentru că ăștia sunt bărbații care o atrag. Poate spune în același timp că nu are nicio responsabilitate pentru că, de altfel, nu se poate abține dacă asta este atracția pe care o simte, cum asta nu elimină în vreun fel necesitatea de a te plânge pe tema asta. Însă aceea nu este o expresie a dominării concrete, ci poate doar de fațadă; rămâi cu o impresie a unei femei puternice care se lasă pradă tertipurilor patriarhale pentru a avea acces la dorința și plăcerea pe care le vrea. Cu alte cuvinte, acel așa-zis matriarhat ascuns în patriarhat, femeia care controlează, care știe cum să manipuleze din spate viețile bărbaților (despre acest subiect am multe de spus și nu sunt lucruri prea confortabile, dar cu altă ocazie). Cineva ar putea argumenta că tocmai astfel e o expresie a libertății coverul, mai ales dacă e o satiră. La care eu aș răspunde: dacă asta este, funcționează atât de slab că e neglijabil.
Departe de mine de a nu îmbrățișa libertatea de expresie sexuală a femeilor, dar pentru mine acest cover rămâne o dezamăgire produsă în special de necesitatea de a plasa o atât de neevidentă atenție asupra bărbatului anonim (prin poziție, costum și mai ales absența feței). Nici n-ar trebui să bagi asta în seamă când o ai deja pe Sabrina acolo, și totuși o observi aproape flagrant. Dacă a fost sau nu o mișcare bună de marketing, time will tell, însă în mintea mea nu poate exista absolut nicio conexiune între Manchild și acel cover. Nu pentru că nu ar fi, ci pentru că cea de-a doua ar corupe în întregime experiența revendicatoare pe care poate s-o aibă un cântec ca acesta. Mai ales când vine pe fondul unor melodii ca Labour (Paris Paloma) sau Flowers (Miley Cyrus).
Să nu uităm însă că asta ar putea deschide o discuție și mai interesantă. Cât de mult datorează arta progresului cultural/social, cât de mult e dependentă sau conectată de acesta, cât de mult trebuie să fie atentă inclusiv în intenții atunci când mesajul pe care îl transmite efectiv poate fi interpretat, de pildă, în sfera misoginismului și abuzului perpetuat infernal de atent în secole trecute și în timpuri deloc îndepărtate?