La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași m-am întâlnit cu scriitoarea norvegiană Roskva Koritzinsky. Cartea sa de debut a apărut în urmă cu treisprezece ani, însă a fost publicată în România anul acesta, la Casa Cărții de Știință. Undeva înăuntru este un volum de proză scurtă cu douăsprezece povestiri și cincisprezece traducători, fiind tradusă de studenți absolvenți de Limba și Literatura norvegiană ai Facultăți de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Ce este foarte interesant aici, pe lângă demersul în sine, este faptul că nu se simte nicio discrepanță în traducere și povestirile își păstrează impecabil tonul.
Cu Roskva Koritzinsky am vorbit despre atracția pentru proza scurtă (și „presiunea” de a scrie și un roman), precum și despre dedesubturile personajelor sale: există furie mocnită, resemnare, auto-sabotaj, misticism și o serie de frustrări inevitabile cu care acestea se confruntă. Atent preocupată de zona gri a naturii umane, Koritzinsky pătrunde în mințile protagoniștilor nu pentru a desțeleni și a oferi claritate, ci pentru a descrie această încurcătură permanentă, inepuizabilă. Mai puțin preocupată de speranță și mai mult de introspecție, anxietate și ambiguitate, această dă voce unor scenarii aparent minimaliste, care implică atenția cititorului în cel mai înalt grad.
Cum arată spațiul tău de scris?
În momentul de față închiriez un birou într-un spațiu colectiv în care lucrează arhitecți și cineaști. Așa că am propriul meu birou lângă fereastră și l-am decorat cu tablouri și câteva flori. Intră foarte multă lumină pe ferestre. Acolo scriu cel mai mult în perioada aceasta.
În volumul tău de proză scurtă Undeva înăuntru există o anumită preocupare pentru corp. Așa că eram foarte curioasă dacă tu crezi că trupul dezvăluie adevăruri pe care limbajul nu le poate exprima. Poate că simpla prezență a trupului nu are nevoie întotdeauna de explicații, poate că el spune ceva prin sine însuși.
Da, cred că este foarte interesant, pentru că această carte a fost publicată pentru prima dată în Norvegia în urmă cu treisprezece ani. Iar atunci criticii au receptat-o aproape ca pe un fel de text mistic. Ce este această relație cu trupul, de ce este atât de ambiguă și vagă și ce înseamnă ea, de fapt? Dar cred că, în anii care au urmat, trauma, de exemplu, a devenit un subiect foarte discutat. Și acum cred că mai mulți oameni ar citi cartea ca pe un fel de descriere a modului în care funcționează trauma.
Pentru că trauma nu ține de limbaj, este ceva ce i se întâmplă trupului tău și care provoacă confuzie. Iar trupul îți poate spune o poveste foarte diferită de cea pe care ți-o spui tu însuți, la nivel intelectual.
Așa că eu cred că volumul este despre oameni care trăiesc foarte mult în propriile minți, care încearcă să pună lucrurile în ordine, să le organizeze și să găsească, într-un fel, o formă de control. Dar poate că acești oameni au traume sau poate doar amintiri ori emoții reprimate. Iar trupul, desigur, stochează acea energie și ajunge aproape să devină un dușman al propriei lor înțelegeri de sine. Cred că de aici pornește scrisul meu: din întrebarea unde se întâlnesc intelectul și trupul, care este, într-un fel, mult mai enigmatic.
Este interesant că spui asta, pentru că una dintre întrebările mele are legătură tocmai cu diferența dintre a trăi o experiență și a o înțelege, a te gândi la ea. Și, citindu-ți prozele scurte, m-am gândit foarte mult la lucrul acesta: personajele tale trec prin diverse experiențe, dar uneori este aproape ca și cum nici măcar nu observă experiența în sine, pentru că sunt atât de concentrate să analizeze ceea ce trăiesc sau lucrurile de care sunt obsedate. Există o graniță foarte fină între a trăi ceva și a înțelege ceea ce trăiești. Iar personajele tale par să analizeze foarte mult ceea ce simt, dar am impresia că nici nu trăiesc cu adevărat experiența, nici nu o înțeleg. Sunt doar prinse în acest proces continuu de analizare a ceea ce li s-a întâmplat.
Da, sunt întru totul de acord. Cred că este ceva ce se întâmplă în viețile multor oameni și poate mai ales în cazul celor foarte analitici, fie că sunt scriitori, politicieni sau alte tipuri de oameni care folosesc limbajul pentru a pune lumea în ordine.
Și atunci apare o anumită lipsă de conexiune emoțională. Iar eu cred că, într-un fel, la baza ei se află frica. Și nu este neapărat ceva conștient. Nu înseamnă că oamenii aceștia știu că le este frică, dar cred că totul pornește de la frică. Pentru că o emoție foarte intensă poate fi înspăimântătoare. Chiar și când ești copil, una dintre cele mai importante sarcini ale părinților este să-i învețe pe copii că emoțiile sunt în regulă, că nu sunt periculoase. Că vei supraviețui acelei emoții și că ea se va schimba. Și cred că foarte mulți oameni nu au avut părinți capabili să facă asta. Poate pentru că nici ei nu au avut parte de o asemenea experiență sau pentru că societatea nu este conștientă de această nevoie. Și atunci cred că ajungi să întrerupi o mare parte din legătura dintre înțelegere și emoție. Poți ajunge într-un loc destul de întunecat, în care, de fapt, nu știi prea multe, dar încerci cu disperare să înțelegi ceva ce nu poți înțelege.
Pentru că, pentru a înțelege acel lucru, ar trebui să-l simți și să-l trăiești. Și există, într-un fel, o ruptură între aceste două lumi. Așa că, cel puțin pentru mine, cred că multe dintre personajele cărții trăiesc într-o asemenea stare, fără să fie conștiente de ea. În același timp, sunt conștiente că există ceva acolo, ceva ce nu înțeleg, fără să știe ce anume este.
Am impresia că, din perspectiva aceasta, este vorba și despre foarte multă anxietate, indiferent dacă personajele își dau seama că este anxietate sau cred că este altceva. Și mă întrebam dacă, pentru personajele tale, aceasta este o stare pe care trebuie să o trăiască permanent sau dacă este ceva ce poate avea un sfârșit, o concluzie, ceva din care pot scăpa odată ce ajung să înțeleagă ce li se întâmplă.
Da, și aceasta este o întrebare foarte bună. Cred că, pentru unele dintre personajele mele și pentru foarte mulți oameni din viața reală, nu există nicio scăpare. Pur și simplu te învârți în același cerc, iar și iar. Dar cred și că foarte mulți oameni — și sper că și personajele mele, dacă ar trăi într-un univers paralel — vor avea parte de o experiență care îi va forța, într-un fel, să se schimbe sau să-și schimbe felul în care se percep pe ei înșiși și lumea. Și cred că acest lucru este posibil, pentru că trupurile noastre stochează foarte multă traumă și tensiune. Și cred că este aproape imposibil să trăiești o viață întreagă fără să fii, într-un fel, limitat de ele.
Așa că sper să existe o ieșire. Dar nu cred că este neapărat ieșirea pe care o caută ei. Poate fi ceva ce nu își doresc, ceva care se prăbușește peste viața lor. Dar sper că vor reuși, într-un fel, să fie smulși din lumea lor interioară claustrofobică.
Cum începi să scrii o proză scurtă? Ai vreo tehnică anume? E o întrebare pe care o pun și în calitate de scriitoare de proză scurtă.
Depinde… De fapt, în cartea aceasta am început adesea cu finalul. Îmi place foarte mult să am o frază cu care vreau să închei textul și să știu că acolo vreau să ajung, chiar dacă nu am nicio idee cum voi ajunge în punctul acela. Dar faptul că am un final îmi oferă foarte multă libertate. Este aproape ca și cum m-aș putea relaxa puțin, pentru că știu că povestirea se va încheia într-un loc care mi se pare potrivit. Și atunci se pot întâmpla foarte multe lucruri diferite până acolo.
Dar uneori totul începe pur și simplu cu o frază din mijlocul textului și apoi lucrez în ambele direcții, atât înapoi, cât și înainte. Rareori scriu de la început până la sfârșit. Îmi place să mă plimb prin text și să-l las să crească în locuri diferite. Uneori am finalul, alteori am doar prima frază și apoi construiesc ceva între ele. La tine este la fel?
Da, de fapt eu am un anumit lucru care mă preocupă și pornesc de acolo. Uneori este o scenă, o imagine pe care o vreau în text, și știu că va trebui să construiesc în jurul ei, să creez o poveste în care să o integrez. Alteori este doar un personaj care gătește un anumit fel de mâncare și pornesc de la ceva foarte concret, apoi merg mai departe. Sau am titlul, ultima frază ori primul lucru care se întâmplă în poveste.
Da, un mic detaliu care poate deveni un fel de ancoră. Nu înseamnă neapărat că va ajunge în centrul poveștii, dar pentru mine, și presupun că și pentru tine, este ca un centru secret al textului. Este ca și cum ai spune: „Bine, din lucrul acesta au crescut, într-un fel, toate celelalte”.
Simți că este mai ușor să scrii proză scurtă decât roman? De ce ai ales să debutezi ca autoare de proză scurtă? De ce proză scurtă? Și ți se pare mai ușor să scrii proză scurtă decât romane?
Am scris patru cărți. Trei volume de proză scurtă și un roman. De fapt, Undeva înăuntru a fost prima mea carte. Cred că, pentru mine, când am început să scriu această carte, a fost firesc să aleg proza scurtă, pentru că asta scrii la școală. Nu știu dacă și în România este la fel, dar atunci când primești o temă la școală, de obicei trebuie să scrii o povestire. Așa că, într-un fel, mulți copii și adolescenți știu deja cum să facă asta. Ai aproape în corp un anumit ritm: „Bine, voi scrie un text de cinci sau zece pagini”. Așa că, pentru mine, a fost pur și simplu o modalitate de a începe. Nu mă puteam imagina scriind un roman întreg. Și atunci mi-am spus: „Bine, voi începe cu aceste povestiri mici și voi vedea unde mă duc”.
De asemenea, după ce am publicat această primă carte, am publicat un roman, doi ani mai târziu, pentru că aveam ideea aceasta că, pentru a fi un scriitor serios, trebuie să scrii un roman. Așa stau lucrurile în Norvegia: romanele primesc mult mai multă atenție. Poți atrage atenția și ca autor de proză scurtă, dar parcă există această așteptare: foarte mulți scriitori debutează cu proză scurtă și apoi majoritatea ajung să scrie romane. Așa că aveam această idee ciudată că și eu trebuia să fac același lucru.
Și eram și curioasă ce se va întâmpla cu scrisul meu dacă îl voi pune într-o altă formă. Dar cred că, pentru mine, revenirea la proza scurtă după aceea — am mai scris încă două volume de povestiri după roman — a venit din faptul că mi-am dat seama că acesta este genul meu, într-un fel. Romanul meu era foarte eclectic, plin de stiluri și voci diferite. Dar, deși romanul îți oferă foarte multă libertate, simt că libertatea din proza scurtă este diferită. Cred că are legătură și cu faptul că poți pur și simplu să treci de la o povestire la alta, fără să fie nevoie să construiești o anumită continuitate între ele.
Și, în timp ce scrii, poți lucra puțin aici, puțin dincolo, iar mie îmi place foarte mult asta: să pot lăsa un text deoparte, să trec la altul și apoi să mă întorc la primul. De asemenea, în adolescență și în copilărie am scris foarte multă poezie și îmi place foarte mult să citesc poezie.
Și cred că dragostea mea pentru proza scurtă își are originea tocmai în energia aceea care există într-un poem, care este densă. Nu este vorba atât despre „Unde mergem de aici?”, „Ce se va întâmpla?” sau „Cine este persoana aceasta?” Este mai degrabă vorba despre o atmosferă, despre ceva foarte structurat, dens din punct de vedere al energiei și intens. Și, atât ca cititoare, cât și ca scriitoare, îmi plac foarte mult intensitatea și concentrarea.
Îmi place să simt că nu există pauze, că nu poți citi zece pagini și apoi să începi, într-un fel, să adormi în timp ce citești. Îmi place această concentrare extremă. Și îmi place să petrec timp în interiorul unei fraze, al unui paragraf, să exist pur și simplu acolo, fără să mă gândesc prea mult unde duce totul sau ce urmează să se întâmple.
Așa că eu cred că mă simt mai acasă în acest gen literar.
Și în România e similar. Eu am debutat, de fapt, cu poezie, apoi am trecut la proză scurtă și lumea mă întreabă adesea: „Când o să publici romanul?”
Există un anumit minimalism în stilul tău, cel puțin în cartea aceasta, și foarte multă ambiguitate. Iar mie, ca cititoare, îmi place lucrul acesta, pentru că este și o temă care mă interesează foarte mult: ambiguitatea morală sau situațiile în care nu este clar care este poziția personajelor. Și asta îl obligă pe cititor nu doar să interpreteze, ci și să fie foarte atent la ceea ce se întâmplă. Așa că mă întrebam dacă ai urmărit lucrul acesta încă de la început și dacă te interesează să surprinzi această zonă gri a condiției umane și a vieții.
Da, nu cred că este ceva atât de conștient. Știu că textele mele sunt așa, dar cred că are legătură cu întrebarea anterioară, cu ceea ce mă interesează pe mine ca scriitoare. Nu este atât de mult pentru cititor, cât pentru a-mi menține propriul interes în timp ce scriu. Desigur, uneori fac asta pentru că știu că va produce un anumit efect asupra textului și știu cum îl va influența pe cititor. Dar, de cele mai multe ori, este vorba despre ceea ce mă atrage pe mine. Și cred că misterul mă atrage într-un fel. Iar prin mister nu mă refer neapărat la o enigmă sau la faptul că ceva trebuie să fie vag doar de dragul ambiguității. Cred că experiența mea de viață îmi spune pur și simplu că viața este plină atât de claritate, cât și de incertitudine și ambiguitate. Și, cum să spun… Cred că și cititul este, pentru mine, un fel de activitate misterioasă.
De exemplu, când citești poezie, este vorba permanent despre ceea ce vezi și ceea ce doar intuiești. Despre fraze foarte clare, dar și despre lucruri pe care doar le simți, fără să fie articulate cu adevărat. Așa că este, într-un fel, un mediu în care simt că mă dezvolt foarte bine. Dar stilul meu s-a schimbat puțin de la această carte încoace, pentru că aici limbajul este mai sobru, într-un fel, iar scrisul meu a devenit mult mai elaborat.
Și a devenit mai plin de speranță? Pentru că în cartea aceasta am avut impresia că personajele sunt, într-un fel, resemnate. Uneori trăiesc doar în propriile minți și sunt resemnate. Și nu am simțit că resemnarea lor este copleșitoare, în sensul că totul s-a terminat, ci că aceasta este pur și simplu condiția lor umană: să fie resemnate. Asta a fost senzația pe care am avut-o citind povestirile.
Este o observație bună. Nu sunt sigură. Știi, este greu să-ți privești propriul scris din exterior. Cred că, într-un fel, personajele mele sunt încă în același loc, din păcate, chiar și după treisprezece ani. Dar poate că sunt captive în moduri puțin diferite. Și cred că oamenii despre care scriu acum au foarte multe în comun cu cei despre care scriam atunci. Dar poate că există mai multă bucurie în limbajul însuși, în scrisul meu de acum. Și poate că există o dorință mai clară de spiritualitate. Dar nu, aș minți dacă aș spune că scrisul meu este plin de speranță, pentru că nu cred că este.
Mai am o întrebare tehnică, pe care le-o adresez de obicei poeților atunci când îi intervievez. Este ceva ce mă obsedează personal: când știi că un poem este gata, că nu mai are nevoie de nimic și că, dacă ai mai adăuga ceva, l-ai distruge?Lucrul acesta se poate întâmpla foarte ușor în poezie. Dar cred că poți strica în același fel și o proză scurtă, pentru că, dacă proza scurtă preia ceva din scrierea poeziei, din stilul și tehnicile folosite în poezie, atunci mecanismul acesta se poate aplica și în cazul povestirilor. Cel puțin așa cred eu. Așa că mă întrebam când știi că textul este gata și că orice ai mai adăuga ar distruge ceea ce ai scris.
Cred că uneori știu, iar alteori nu sunt foarte sigură. Nu este ca și cum, de fiecare dată când termin o povestire, sunt sută la sută convinsă că asta este forma finală. Dar, de obicei, am o anumită intuiție. Și cred că, pentru mine, este important ca textul să nu fie prea perfect. Îmi place ca povestirea să aibă un ritm puțin ciudat. Cel puțin în Norvegia, foarte mulți autori de proză scurtă, pionierii și marii scriitori din trecut, scriu aproape ca Hemingway, foarte concentrat, foarte dens. Și, desigur, este minunat. Dar eu simt că ritmul meu interior este, într-un fel, mai accidentat. Și vreau ca textul să pară personal, pentru că acesta este unul dintre motivele pentru care scriu, nu? Scriu pentru că încerc să comunic și ceva personal. Așa că uneori compar procesul cu muzica. Cum știe un compozitor că o piesă este terminată? Desigur, răspunsul depinde de persoana pe care o întrebi. Iar pentru mine are legătură cu ritmul și, într-un fel, cu un peisaj interior. Vreau ca textul să conțină aproape niște obiecte de diferite feluri: ceva rotund, ceva ascuțit, un vânt aici, un munte dincolo. Vreau să fie un peisaj pe care îl recunosc ca fiind al meu. Și cred că acesta este cel mai apropiat răspuns pe care îl pot da. Atunci când simt că textul are, într-un fel, geografia aceea care există în interiorul meu, atunci poate că este gata.
Este un răspuns foarte interesant. Având în vedere că autoanaliza joacă un rol important în aceste povestiri, mă întrebam în ce măsură această autoanaliză contribuie la evoluția personajelor și în ce măsură reprezintă o formă de autosabotaj…
Aș spune că este mai degrabă autosabotaj decât evoluție. Dar, pe de altă parte, cred că foarte multe lucruri din viață încep prin a te ajuta și sfârșesc prin a te distruge. Așa că mă gândesc, de exemplu, la mama din prima povestire, care visează cu ochii deschiși, stă întinsă în pat și este foarte detașată de propria viață, de fiul ei și de propriile emoții. Desigur, acesta este un autosabotaj, dar, în același timp, îi distruge și viața fiului ei. De fapt, îi distruge viața în toate sensurile. În toate. Dar îmi imaginez că ea și-a creat această lume interioară și această modalitate de a fi aproape absentă pentru că, poate, avea nevoie de ele. Povestirea ne oferă un mic indiciu, o sugestie despre copilăria ei: faptul că petrecea foarte mult timp singură, că părinții îi spuneau să pună niște muzică, iar apoi ea rămânea singură în casă și nu știm unde plecau ei. Desigur, lucrurile acestea nu sunt explicate în text, dar ne putem imagina că poate era un copil care petrecea foarte mult timp singur. Poate era îngrozită. Dar, când simți frică, trebuie să recunoști față de tine însuți că ești în pericol, nu? Și cred că foarte mulți copii care cresc în condiții dificile fac asta: trebuie să-și ascundă propriile emoții chiar și față de ei înșiși. Pentru că, dacă îți permiți să simți frica, atunci frica îți transmite, de fapt, un mesaj: că nu poți avea încredere în părinții tăi, că nu ești într-un loc sigur. Iar pentru un copil este imposibil să trăiască acceptând acest adevăr. Și aici intervine trauma, nu?
Așa că mi-o imaginez pe femeia aceasta, copil fiind, stând în pat și trăind într-o lume imaginară, citind cărți, citind ziare. Granițele dintre ea și oamenii despre care citește încep să se estompeze. Într-un fel, nu mai are un sine bine delimitat. Este ca și cum granițele ei s-ar dizolva, iar lumea ar pătrunde în ea. Și, desigur, pentru un copil care trăiește în circumstanțe foarte rele, în care părinții nu pot avea grijă de el, este mai bine să aibă o lume imaginară în care să se refugieze și să se detașeze de realitate. Dar, pe măsură ce crești, dacă acest mecanism continuă să reprezinte o parte foarte mare a identității tale sau a peisajului tău interior, desigur că devine o problemă pentru oamenii din jurul tău.
Și este un semn al unei răni. Dar, în același timp, este și un mecanism de supraviețuire creat de corpul și de organismul uman. Așa că da, cred că în cele din urmă devine autosabotaj și, pentru multe dintre personajele acestea, chiar este. Dar, în același timp, a fost și ceva ce le-a salvat, o formă de alinare de care poate au avut nevoie pentru a supraviețui în anumite circumstanțe.
Există autori de proză scurtă care te-au inspirat în scrisul tău?
Nu citesc neapărat proză scurtă ca să scriu proză scurtă. Pot citi și romane scurte, piese de teatru și alte lucruri de felul acesta. Așa că nu este vorba în mod specific despre autori de proză scurtă. Dar printre preferatele mele se numără Clarice Lispector și Fleur Jaeggy. Fleur Jaeggy este extraordinară.
Ce părere ai despre inteligența artificială în scris? Cum te raportezi la acest subiect atât de discutat azi?
Cred că, pentru mine, este ceva ce nu aș folosi, pentru că întreaga bucurie a scrisului constă tocmai în a face cu propriul meu creier lucrurile pe care le poate face inteligența artificială. Dar am citit zilele trecute o perspectivă foarte interesantă a unui arhitect, care explora felul în care inteligența artificială poate fi folosită creativ. Nu ca producător de text, ci aproape în același fel în care tu, ca scriitor, citești o carte și de acolo îți vin anumite idei, apoi citești o altă carte. Este un fel de proces de intrare și ieșire a informației. Iar el folosea inteligența artificială în acest fel: îi oferea niște cuvinte ciudate și niște imagini neobișnuite, iar apoi, dintr-odată, rezulta altceva, care îi stimula creativitatea.Așa că pot înțelege cum ar putea fi folosită în moduri diferite.
Dar cred că pierzi și ceva, pentru că este o mașină. Iar frumusețea scrisului nu constă neapărat în faptul că îți aparține doar ție. Pentru că eu cred că suntem cu toții influențați de oamenii din jurul nostru, de epoca în care trăim, de locul în care trăim, de alți scriitori, de muzică și așa mai departe. Așa că nu este ceva exclusiv al tău, ceva pur personal. Cred că amestecul acestor influențe ajunge să fie ceva ce numai tu ai fi putut crea. Și cred că aceasta este, într-un fel, valoarea artei. Este foarte important și să ții o carte în mâini și să știi că a fost creată de o altă ființă umană. Facem asta, cel puțin mulți dintre noi, pentru că există acolo un fel de singurătate, un fel de distanță, un dor. Iar dorul acesta cred că este un dor de conexiune umană. Și, dacă nu un om a creat acel text, atunci, bine, poate că este un text bun. Dar nu este vorba doar despre calitatea textului. Este vorba despre intenție, despre emoție, despre faptul că știi că o altă persoană a stat acolo și l-a creat. Așa că da, presupun că nu sunt foarte optimistă în privința aceasta.
Vorbeai despre singurătate și despre acest fel de a simți emoția și de a ști că o altă ființă umană a scris cartea respectivă și așa mai departe. Și mă întrebam dacă titlul are o legătură directă cu ideea aceasta a emoțiilor în raport cu felul în care experimentăm lumea prin intermediul trupului. (În română, titlul este Undeva înăuntru).
În norvegiană este mai degrabă ceva de genul „Undeva pe aici, înăuntru”. Și cred că imaginea pe care o aveam în minte atunci când am găsit titlul era… Nu știu, îmi amintesc că îmi imaginam un dulap plin până la refuz de lucruri. Sunt foarte multe obiecte acolo, iar tu bagi mâinile în dulap și îți spui: „Ah, este undeva pe aici, înăuntru”, știi? Și începi să cauți. Iar eu simt că oamenii din cartea mea fac exact acest lucru în viețile lor și în relația cu ei înșiși. Este aproape ca și cum ar întinde mâinile prea departe în întuneric, încercând să găsească ceva anume. Dar este aproape imposibil să apuce lucrurile pe care încearcă să le apuce. Și cred că titlul subliniază tocmai această stare emoțională. Dar, desigur, pentru că trupul este foarte prezent în text, există și acest „înăuntru”, peisajul interior. Și, în același timp, există imaginea acestui dulap în care lucrurile sunt îngrămădite unele peste altele, fără o direcție clară, fără o viață clar conturată. Și există aproape un fel de amețeală în experiența aceasta.