La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași m-am întâlnit cu scriitorul ceh Marek Torčík și am avut oportunitatea de a dialoga cu acesta, pornind de la romanul său cu origini autobiografice, Amintiri care încă ard (Curtea Veche Publishing, tradus de Gabriela Georgescu).
Amintiri care încă ard spune povestea lui Marek, un băiat gay din clasa muncitoare, crescut de două femei (mama și bunica), care încearcă să se autodescopere și să supraviețuiască într-o societate profund patriarhală. Acesta se confruntă cu mult bullying, dar și cu contradicția continuă a trăirii într-o familie ca cineva cu o orientare care se îndepărtează de normă: pe de-o parte, familia e locul unde primești pentru prima oară iubire, pe de altă parte putând fi și primul loc unde ești rănit. În tot acest cadru plin de violență, contradicție, presiune patriarhală sufocantă, avem și o prietenie intimă cu Marian, un băiat gay de origine romă care primește un tratament cu atât mai îngrozitor din cauza culorii pielii. Este o carte inconfortabilă, stilistic superbă, care vorbește despre existența diferitului în clasa muncitoare și așa acaparată constant de urgența subzistenței.
Am simțit o afinitate profundă față de narațiunea din această carte, cu tot ceea ce ține de provocările clasei muncitoare, a sexismului care definește viața femeilor (muncitoare, indestructibile, care îndură infinit nedreptatea), a masculinității de o unilaterlaitate toxică, violența ca singură emoție posibilă pentru băieții care cresc fără modele masculine pozitive și așa mai departe. Faptul că autorul este, de asemenea, născut în același an cu mine a făcut lectura și mai intimă, am recunoscut referințe și particularități (fie de mentalitate, spațiu sau educație) care m-au făcut să relaționez cu povestea, chiar și la nivelul neregulilor prin care trec personajele.
Sunt recunoscătoare că am putut avea acest dialog curpinzător cu autorul, atât despre procesul scrierii, cât și despre intențiile din spatele unor teme explorate în această carte.
Cum arată spațiul tău de scris?
Spațiul meu de scris este o masă înconjurată de foarte multe cărți, de teancuri de cărți pe care probabil nu le voi citi niciodată. Cam asta ar fi. Totuși, am nevoie să-mi țin lucrurile organizate în teancuri. Nu suport să am masa dezordonată. Și am o pisică ce încearcă, într-un fel, să distrugă tot sistemul acesta.
Pot să înțeleg foarte bine asta. De ce ai ales să scrii un roman la persoana a doua?
Este un fenomen interesant, mai des întâlnit în poezie, dar nu la fel de obișnuit în proză. M-am gândit însă că, din moment ce o mare parte a romanului are de-a face cu reflexiile, lentilele, optica, aveam nevoie de o modalitate formală de a reflecta toate acestea. Există instrumente pe care noi, oamenii, le folosim pentru a vedea și a percepe lucruri pe care altfel nu le-am putea percepe.
Așa că am folosit persoana a doua ca pe o modalitate de reflectare. Este ca o oglindă deformată căreia naratorul i se adresează. Și există o parte, spre sfârșitul romanului, în care trece la persoana întâi și spune că sunt acolo, ca o fantomă, privindu-te din fiecare oglindă, din fiecare suprafață de geam, practic. Pentru că este o fantomă care îi vorbește din acele reflexii.
Când citesc un roman autobiografic, cititorii tind să se gândească foarte mult la ce este real și ce nu este real și sunt preocupați de întrebarea dacă autorul chiar a scris despre propria viață sau dacă a ficționalizat-o. Și cred că există un mare pericol în a citi un roman doar în felul acesta, pentru că astfel se pierd din vedere foarte multe lucruri. Mă întrebam însă ce simți tu în legătură cu asta. Și, de asemenea, cum decizi ce să păstrezi și ce să incluzi într-o poveste care vorbește despre tine?
Multe dintre lucrurile din acest roman sunt ficționale. Pe coperta ediției cehe scrie foarte mare „roman” tocmai pentru că nu voiam ca oamenii să-l citească dintr-o perspectivă biografică. Dar aveam nevoie de un punct de referință precis, iar acesta este personajul care poartă numele meu. Pentru că, atunci când știi că persoana care vorbește sau care te conduce prin carte este reală ori se bazează pe o persoană reală, nu mai ești atât de preocupat de întrebări precum: „Este credibil lucrul acesta?”. Știam că romanul abordează foarte multe lucruri importante și aveam nevoie să înlătur această suspiciune, astfel încât atenția să se poată concentra mai mult asupra altor aspecte.
Crezi că explorarea memoriei prin ficțiune ne poate ajuta să înțelegem mai clar, dacă nu lucrurile care s-au întâmplat în realitate, măcar ceea ce gândeam în trecut?
Poate. Dar poate și să încurce lucrurile. Să te ocupi de memorie și să scrii despre ea îți poate distruge propriile amintiri. Poate, de asemenea, să creeze acele amintiri false pe care le avem cu toții. Pentru că eu, de exemplu, mă chinui uneori să-mi amintesc dacă anumite lucruri pe care le-am pus în carte și care mi s-ar fi întâmplat sunt reale sau dacă pur și simplu le-am inventat pentru roman. Și nu știu. Și nici nu există vreo modalitate de a afla, pentru că am petrecut atât de mult timp scriind cartea aceasta, încât chiar nu mai știu. Așadar, poate fi o modalitate de a clarifica lucrurile pentru ceilalți, dar nu și pentru tine, ca scriitor.
Cât timp ți-a luat să scrii acest roman?
E greu de spus. Cred că am început să o scriu cu mult înainte să-mi dau seama că o scriu, dar probabil că procesul efectiv de scriere a durat vreo patru ani. Și apoi încă doi ani de editare. A fost un proces lung.
Care a fost cel mai dificil lucru în scrierea acestei cărți?
Să găsesc timpul necesar. Pentru că am un serviciu, am o viață, iar scrisul necesită foarte mult timp. Tocmai de aceea nu sunt atât de mulți oameni din clasa muncitoare care scriu, pentru că pur și simplu nu au timp. La fel se întâmplă și cu cititul. Necesită foarte mult timp. Așa că numai dacă ai foarte mult timp liber poți să scrii și să citești.
Și atunci care a fost cel mai ușor lucru în scrierea acestei cărți?
Nu știu. Cel mai ușor a fost să-mi dau seama că e gata. Mi-era teamă că n-o să fiu niciodată în stare să mă opresc, dar într-o zi citeam versiunea pe care o aveam și mi-am dat seama că nu mai aveam nimic de adăugat. Și, după două luni în care nu făcusem decât să mut virgule și alte lucruri de genul acesta, mi-am dat seama că era inutil, că nu mai era nimic de schimbat. Așa că i-am trimis-o editorului meu, ceea ce a fost ușor.
Vorbeam despre memorie și spuneai că nu mai știi cu adevărat dacă lucrurile pe care ți le amintești s-au întâmplat sau nu. Și mă întrebam dacă nu crezi că și această necunoaștere poate reprezenta o formă de libertate.
Da, iar uitarea poate fi și ea eliberatoare. Sunt atât de multe lucruri de spus despre uitare. Cred că este și o reacție firească să uiți anumite lucruri, să nu le porți permanent în minte, mai ales pe cele traumatizante. Cred că asta te poate elibera. Dar nu sunt sigur că aceeași libertate i se aplică și unui scriitor. Cred că un scriitor ar trebui să fie întotdeauna atent și să aibă mereu anumite întrebări în minte.
În ce sens?
Atent să nu uite sau să ignore anumite lucruri.
La un moment dat, bunica din roman spune că trupul este corect, că trupul protagonistului este așa cum trebuie să fie. Dar băiatul, copilul acela, poartă cu el foarte multă rușine și vinovăție. Și pare că, în acel moment, nu-și poate privi trupul ca pe ceva corect sau ca pe un dar. Lucrul acesta m-a afectat la nivel personal. Cât de mult crezi că identitatea noastră este modelată de gândurile și acțiunile celorlalți și cât de mult de propriile noastre gânduri?
Ei bine, gândurile noastre sunt create din reacțiile pe care le primim din mediul înconjurător, nu? Pentru că, atunci când ne naștem, nu se întâmplă mare lucru în mintea noastră. Există impulsuri, suntem, în esență, animale, dar apoi reacțiile pe care le primim, prin limbaj, ne învață lucruri. Iar limbajul, mai ales limbajul anumitor generații, cum ar fi generația părinților mei, este profund impregnat de vinovăție și rușine. Asta are foarte mult de-a face cu apartenența la clasa muncitoare, cu mediul în care trăiești, cu fostul regim și cu alte lucruri de felul acesta. Dar eu nu cred că există o distincție între ceea ce învățăm de la ceilalți și ceea ce există cu adevărat în noi. Nu cred că există ceva autentic, care să fii doar tu. Suntem un fel de amalgam de lucruri pe care alți oameni ni le-au spus. Dar să scapi de rușinea aceasta poate fi foarte greu.
Apropo de rușine, romanul tău vorbește foarte mult și despre sărăcie. În timp ce îl citeam, nu știu, poate și pentru că am crescut într-un mediu similar, n-am avut impresia că protagonistului îi era rușine că era sărac. Poate pentru că nici nu știa sau nu înțelegea că este astfel, chiar dacă vedea și auzea lucruri care îi arătau asta, într-un fel sau altul. Cred că poate ajungem să înțelegem sărăcia doar retrospectiv. Pentru că numai sinele matur înțelege, din această perspectivă, prin ce trecea atunci. Și mă întrebam cum te-ai gândit să scrii despre sărăcie și dacă ai avut intenția de a sublinia faptul că, atunci când crești așa, nu îți dai seama cu adevărat de ea, ci ajungi să o înțelegi abia mai târziu.
O să răspund la asta, dar este interesant și faptul că, atunci când a apărut cartea în Republica Cehă, a existat o anumită recenzie… Eu nu citesc recenzii aproape niciodată, dar o prietenă de-a mea avea o fostă colegă de clasă care scrisese recenzia și mi-a trimis-o. Și era un pasaj în care se vorbea despre aceste descrieri stereotipe ale oamenilor din clasa muncitoare. De exemplu, există un personaj care ține în mână o pungă de plastic uzată, refolosită de multe ori. Și reacția mea a fost: „Dar așa folosesc oamenii pungile de plastic!”. Este ceva real și nu e nimic rău în asta. Nu e menit să fie un stereotip. Nu e menit să fie amuzant sau altceva. Este real. Așa arată oamenii și eu nu am nicio problemă cu asta. Și mi-am dat seama că foarte mulți oameni din clasa de mijloc și din clasa de mijloc superioară nu realizează că există oameni care duc vieți aproape imposibil de trăit. Iar oamenii care trăiesc astfel consideră că viața lor este în regulă. Dar, când reușești să ieși din mediul acela, îți dai seama cât de îngrozitor este să fii sărac, să fii permanent în pragul colapsului total. Și asta am vrut, în primul rând, să subliniez. Precaritatea, presiunea constantă, gândul că există zile înainte de salariu în care nu mai ai niciun ban și trebuie, la propriu, să numeri fiecare monedă pe care o ai. Și ai copii de hrănit, ai chirie de plătit și poate ai și datorii. Pentru că în Republica Cehă doar 20% dintre oameni își permit să cumpere o mașină de spălat nouă dacă li se strică cea veche. Este un procent foarte mic. Așa că, dacă se întâmplă ceva de genul acesta — și accidentele sau situațiile neprevăzute apar tot timpul —, copilul tău are nevoie de pantofi noi pentru școală și, dintr-odată, trebuie să împrumuți bani de la cineva. Și intri într-un cerc din care nu mai ieși niciodată. Și m-am gândit: dar lucrurile acestea nu devin aproape niciodată subiecte literare. Aproape niciodată, mai ales în Republica Cehă. Și eu am vrut să scriu despre ele. Nu știu dacă asta răspunde la întrebarea ta…
Sigur, și încă îndestulător… Când vorbești despre clasa muncitoare, vorbești și despre faptul că oamenii care îi aparțin sunt poate mai predispuși la extremism. Și mă întrebam dacă tu crezi că există vreo modalitate prin care să ne putem înțelege unii pe ceilalți. Pentru că dificultățile lor sunt diferite de cele ale clasei de mijloc și ale celorlalte clase, evident. Și aceste grupuri ajung adesea în conflict, pentru că au perspective diferite. Au vieți diferite, așa cum spuneai și tu despre imaginea pungii de plastic. Sunt oameni care nici măcar nu-și pot imagina asta. Trebuie să înțelegi că este un mod de viață, nu ceva ce trebuie judecat. Cred că romanul rămâne destul de neutru în această privință, pentru că nu spune dacă ne putem înțelege unii pe ceilalți sau nu. Pur și simplu revine la situație și o prezintă ca atare. Tu ce crezi despre asta?
Nu sunt sigur că putem. Așa cum ai spus și tu, nu sunt sigur că ne putem înțelege unii pe ceilalți. Cred că încercăm și că vom continua să încercăm. Eu și mama mea, cea din viața reală, nu suntem de acord în foarte multe privințe. Dar continuăm să vorbim despre ele. Și cred că în acest proces există speranță. Pentru că majoritatea membrilor familiei mele votează cu actualul nostru prim-ministru, care este o figură populistă, de dreapta, coruptă și așa mai departe. Eu nu îl votez. Dar nu îi condamn pentru asta, pentru că este singura persoană care le vorbește într-un limbaj pe care îl înțeleg, despre problemele care îi preocupă. Faptul că el, în realitate, nu face nimic pentru a le îmbunătăți viața este o altă chestiune. Dar, pentru ei, nu există o alternativă. Și chiar și ei știu asta. Nu este ca și cum i-ar fi devotați fanatic, nu este atât de simplu. Pur și simplu își dau seama că nu există altcineva și că au rămas cu această singură opțiune. Iar disperarea aceasta, lipsa speranței, cred că generează foarte multă frustrare. Și de aici vine și faptul că nu reușesc să vorbească cu tine și să ajungă la un punct comun, pentru că sunt atât de frustrați. Eu mă aflu într-o poziție în care, chiar dacă ar fi anulate toate finanțările pentru literatură, viața mea ar fi în continuare în regulă. Dar, de exemplu, dacă există o persoană care are nevoie de ajutor de șomaj, care nu are propria locuință și are copii de hrănit, iar suma pe care o primește este redusă chiar și foarte puțin, viața acelei persoane se schimbă dramatic. Și asta este diferența. Nivelul de disperare este foarte diferit. Și aveam nevoie să reflect asta și în carte, dar și în propria mea viață, pentru că încerc să țin permanent cont de acest lucru. De faptul că, și dacă mi se strică ceva, sunt într-o poziție mult mai bună decât ei. Și trebuie să-mi amintesc mereu asta. Dar cred că, dacă vorbești cu cineva, aceasta este o bază bună pentru o relație, pentru că nu îl judeci. Înțelegi că viețile voastre sunt foarte diferite și că nu există un mod bun sau rău de a trăi. Cred că foarte mulți oameni fac greșeala de a considera că modul lor de viață este mai bun decât al celorlalți. Nu poate fi așa.
Romanul pare să insiste asupra unei anumite contradicții legate de familie, de viața de familie. Pentru că familia poate fi primul loc în care experimentăm iubirea, dar și primul loc în care experimentăm durerea sau în care suntem răniți. Cum te raportezi la această contradicție? Te-ai gândit mult să scrii despre ea în felul acesta? Sau, pe măsură ce scriai, ai ajuns la concluzia că nu avem nevoie de un răspuns? Că pur și simplu așa stau lucrurile și trebuie să trăim cu ele, acceptând neconcordanța dintre bine și rău.
Nu cred că am răspunsuri nici acum. Dar cred că lucrurile stau exact așa cum ai spus, ai descris asta mult mai bine decât am făcut-o eu. Mie mi-au trebuit vreo 300 de pagini ca să spun același lucru, iar tu l-ai descris mult mai precis. Este blestemul familiilor: sunt, în același timp, locul în care te simți în siguranță și locul în care poți fi rănit cel mai tare. Dar asta vine odată cu intimitatea, nu? Pentru că te expui. Ai foarte puține mecanisme de apărare, iar acele mecanisme pe care le ai sunt tocmai cele care provoacă cea mai multă durere. Pentru că, de exemplu, în cazul băiatului există și dimensiunea queer a poveștii. Faptul că nu i-a spus mamei sale că este gay reprezintă o mască, o barieră între ei, care doare cel mai tare, pentru că nu există… Așadar, atât intimitatea, cât și absența ei pot crea o dinamică violentă în familie. Asta încerc să spun, dar e dificil. Familiile sunt întotdeauna complicate.
În România există mereu această conversație despre scrisul terapeutic. Bineînțeles, nu vorbim despre terapie în sensul în care mergi la un terapeut și îți rezolvi problemele, ci despre ceva care se adaugă lucrurilor pe care le faci pentru tine, despre faptul că, prin scris, încerci să accepți ceea ce ai trăit sau alte experiențe de felul acesta. Tu ce părere ai despre asta? Nu știu dacă există o asemenea discuție și în țara ta. Anne Carson spunea că ea nu crede în scrisul terapeutic.
Da, a existat o asemenea discuție și sunt de acord cu Anne Carson. Eu personal nu cred în scris și în citit ca forme de terapie. Nu am nimic împotriva celor care cred asta. Este o perspectivă absolut validă. Dar cred că cititul este modalitatea perfectă de a nu fi singur. Există o carte de psihologie scrisă de Sherry Turkle, dacă nu mă înșel, psiholoaga respectivă are o idee despre citit pe care o numește „Împreună, singuri” sau ceva de genul acesta. Și mi s-a părut foarte interesant. Să citești monologul interior al altcuiva, al unei persoane foarte diferite de tine, dar să descoperi puncte de referință, lucruri pe care le aveți în comun, este ceva minunat. Pentru că, pentru mine este cel mai apropiat, este cea mai intimă experiență: să citești ceea ce a existat în mintea altcuiva. Și apoi să descoperi brusc că sunteți oameni complet diferiți și, cu toate acestea, sunteți la fel. Că vedeți lucrurile în același fel. Că există asemănări între povești din țări diferite, dintre popoare diferite, din limbi diferite. Iar pentru mine asta este mai mult decât terapia, pentru că îți arată că nu suntem singuri. Și cred că este minunat. Nu este terapie, dar este fascinant.
Ca să-ți confirm ideea, eu m-am simțit mai puțin singură citindu-ți cartea. Atunci când creșteam într-un mediu din clasa muncitoare, lucrul pe care mi-l doream cel mai mult era să scap de acolo, pentru că nu simțeam că aparțin acelui loc. Dar apoi, când am reușit, între ghilimele, să evadez, nu am simțit că îmi găsisem locul nici în noul mediu. Mă simțeam ca o impostoare, pentru că nu mă puteam integra nici acolo, dar nici în locul din care venisem. Așa că tu crezi că încercăm să devenim cine suntem cu adevărat, în sensul că există poate un nucleu al identității noastre încă din copilărie? Sau încercăm să ne recreăm, să nu lăsăm trecutul să ne definească?
Cred că felul în care ai descris asta este exact cum se întâmplă. Pleci, încerci să evadezi, reușești să evadezi și îți dai seama că nu te potrivești nici în noul loc. Apoi încerci să te întorci și realizezi că nu te mai potrivești nici în locul acela. Și atunci devii un fel de fantomă, o apariție. Nu mai aparții nicăieri. Dar, ca să răspund la întrebarea ta, nu sunt sigur că există un sine autentic. Cred că ne reinventăm permanent. Tot ceea ce facem ne învață lucruri noi. Nu sunt religios, dar cred foarte mult în biologie și în fizică, în legile lor. Și în teoria evoluției există ideea că evoluezi, că ceea ce se schimbă este viu. Așadar, acumulezi impulsuri noi și lucruri noi. Și sună pretențios, îmi pare rău, dar este o metaforă frumoasă, pentru că, în calitate de persoană, ești un proces continuu. Nu există un „tu” adevărat, într-un anumit moment. Există doar faptul că exiști, că îți amintești ceea ce a fost și că înveți lucruri noi. Și așa funcționează viața pentru oricine. Nu cred că are rost să cauți un sine autentic. Tot ceea ce faci este o manifestare a sinelui tău autentic.
Mă gândeam că poate este vorba despre capacitatea de a trăi cu contradicțiile, pentru că viața însăși este o contradicție. Ai scris despre două tipuri de reziliență, iar cu unul dintre ele, cel puțin, rezonez foarte mult. Pentru că vorbești despre mamă. Ea continuă să lupte, să meargă înainte. Văd foarte multe femei în personajul ei. Și scrii și despre a fi gay și despre a rezista într-o societate patriarhală. Și, deși a fost foarte greu să citesc despre toate acestea, pentru că mi-aș fi dorit ca personajul să nu treacă prin acele experiențe și ca mama să nu fie nevoită să treacă prin ceea ce trece, mi s-a părut în același timp ceva frumos. Pentru că ai vorbit foarte mult despre supraviețuire și despre o luptă pe care o înțeleg foarte bine. Crezi că această luptă este adesea subestimată? Și cum te raportezi la asta?
Da, cred că este. Există foarte multe cercetări despre stresul minoritar și despre lucruri care nu țin doar de identitate, ci și de felul în care ești desconsiderat și de faptul că trăiești într-o situație precară… Adică faptul că ești sărac, că ești discriminat, că trăiești în precaritate și despre felul în care toate acestea influențează ceea ce simți. Dar m-am gândit că aveam nevoie și de un exemplu pozitiv în roman. Și pentru mine acesta este Marian, care reprezintă întruchiparea eșecului, în ochii societății. Pentru că este rom, este gay — ceea ce este foarte rău în comunitățile rome din Republica Cehă, unde există foarte multe prejudecăți —, provine dintr-o familie săracă și are vitiligo. Așa că toate aceste lucruri se reunesc în el, în persoana aceasta. Dar el găsește libertate tocmai în această situație. Și pentru mine asta înseamnă reziliență. Acceptarea faptului că lucrurile sunt așa cum sunt și că îți poți găsi propriul spațiu de creativitate în interiorul lor, orice ar însemna asta. Și că există libertate în acceptarea faptului că nu trebuie să urmezi regulile impuse. Pentru mine, asta este libertatea. Și aveam nevoie ca el să existe acolo, să le arate celorlalți că și această posibilitate există. Nu înseamnă că viața ta devine mai bună, dar găsești o modalitate de a naviga prin toată întunecimea aceea, înțelegând că ești pur și simplu tu însuți și că nu te vei schimba. Și pentru mine asta este frumos. Poate este problematic. Nu sunt sigur.
Înțeleg. De fapt, Marian este personajul meu preferat. Și mi s-a părut ciudat să mă gândesc la asta, pentru că trece prin atât de multe lucruri îngrozitoare și am avut multă compasiune pentru el, dar, în același timp, mi s-a părut frumos că a supraviețuit. Mi-aș fi dorit să nu fie nevoit să treacă prin toate acestea, dar l-ai construit foarte bine și am empatizat foarte mult cu el. Ți-a fost greu să-i scrii personajul? Te-ai gândit vreodată că poate ai estetizat prea mult suferințele prin care trece?
Nu știu… Privind retrospectiv, poate puțin. Am fost foarte atent și în ceea ce privește identitatea romă și am făcut cercetări, am discutat cu foarte mulți oameni, pentru că nu voiam să scriu un stereotip. Așa că am ales în mod deliberat să nu-i dau un mod de vorbire specific. Pentru că am avut și încă am prieteni romi, iar ei nu vorbesc în felul în care vorbesc personajele rome în literatura cehă, unde toți vorbesc în exact același nenorocit de fel. Dar nu așa vorbesc ei. Poate o mică parte dintre ei, dar există diferențe foarte mari între oameni. Și aveam nevoie să reflect și asta. Așa că Marian nu are niciun semn distinctiv, în afară de faptul că pielea lui este brună. Și acest lucru este suficient pentru ca băieții să-l hărțuiască. Dar aveam nevoie să fac asta. Aveam nevoie să arăt că este un om absolut obișnuit, că simplul fapt că s-a născut diferit este suficient pentru ca societatea să-l respingă și să-i facă toate acele lucruri îngrozitoare. Îmi pare rău pentru el, dar, în același timp, este un personaj ficțional și i-am oferit și o anumită speranță, sper eu. De aceea cred că a ajuns să aibă o viață mai bună. Aveam nevoie de asta și pentru mine. Și aveam nevoie ca naratorul să se simtă vinovat, pentru că, la propriu, l-a abandonat. Fără să dezvălui prea mult din poveste, aveam nevoie ca eu și cititorul să știm, măcar pe scurt, că Marian este bine și că duce o viață mai bună decât cea pe care au avut-o cei doi băieți.
Cred, de asemenea, că surprinzi foarte bine ideea de ruptură într-o relație intimă. Există acest moment critic în prima parte a vieții, când ai o relație intimă, fie de prietenie sau de altă natură, cu cineva și ajungi să îl trădezi, ajungeți să vă despărțiți într-un fel care provoacă rușine. Și exprimi foarte bine și asta. De altfel, mottoul cărții este din Clarice Lispector și spune: „Cine nu s-a întrebat măcar o dată: oare sunt un monstru sau asta înseamnă să fii om?”
Cred că toți suntem, într-un fel, monștri uneori. Cel puțin eu mă gândesc tot timpul că sunt un mic monstru. Dar aceasta este partea umană din noi.
Ai scris și despre masculinitate, în diferite forme, și cred că romanul tău surprinde latura autodistructivă a masculinității. Cel puțin pentru mine, ca femeie, fată care a crescut într-un mediu din clasa muncitoare din România, a fost ceva ce nu înțelegeam, dar recunoșteam comportamentul anumitor băieți din carte. Îmi amintesc că am crescut, într-un fel sau altul, alături de asemenea băieți. Crezi că aceste idei despre masculinitate ți-au influențat identitatea și identitatea personajului? Adică ți-au influențat felul în care ești ca persoană, ca ființă umană și, poate, ca bărbat gay?
Ei bine, am fost crescut, la fel ca personajul meu, de două femei. Și nu am avut în viața mea modele masculine pozitive la care să mă raportez, poate cu excepția unor cântăreți și a lui Harry Potter. Da, masculinitatea… desigur că ne influențează foarte mult pe mulți dintre noi. Nu cred că există o diferență clară între feminitate și masculinitate. Cred că uităm că această diferență nu există cu adevărat. Este un spectru. Dar povestea pe care ne-am spus-o singuri, potrivit căreia acestea ar fi două lucruri separate, fără nicio legătură între ele, este cea mai dăunătoare. Pentru că, știi, bărbații, dar și foarte multe femei, percep feminitatea ca pe ceva negativ. În limba cehă folosim termeni asociați feminității cu sens negativ, pentru că feminitatea este considerată fundamental slabă. Credem că femeile sunt slabe, dar nu este adevărat. În cartea mea există două femei foarte puternice și, în aceeași poveste, bărbații eșuează tot timpul. Cred că lucrul care lipsește cel mai adesea din dezbaterea despre masculinitate este înțelegerea faptului că eșecul este firesc și că este în regulă să eșuezi. Este un proces uman. Toți eșuăm. Dar bărbaților le este mult mai greu să accepte eșecul, pentru că au fost învățați că nu trebuie să-și arate niciodată emoțiile. Au fost învățați că nu trebuie să-și arate niciodată emoțiile, iar asta nu este adevărat. Că nu își pot permite niciodată să pară slabi, pentru că asta nu ar fi bărbătesc. Cred că lucrurile se schimbă încet, poate, cel puțin în anumite grupuri de băieți mai tineri. Dar există și o mișcare în sens contrar, cu Andrew Tate și Jordan Peterson, care încearcă să mențină în viață vechile stereotipuri. Dar aceasta este, într-un fel, o reacție logică la mișcarea feministă și la felul în care ea a schimbat foarte multe lucruri. Nu mi-ar fi teamă să spun că este o luptă pierdută înainte ca această mișcare să dispară, dar să sperăm că așa va fi, pentru că lucrurile pot lua și o întorsătură foarte rea.
În carte există foarte mult bullying și mă întrebam dacă tu crezi că și lucrul acesta se schimbă: felul în care băieții tineri privesc violența. Când eram eu copil, violența era răspunsul, pentru că furia era singura emoție pe care băieților nu doar că li se permitea să o simtă, ci erau chiar încurajați să o exprime prin fapte.
Nu sunt sigur. Desigur, am propriile mele opinii, care nu sunt neapărat susținute de date. Dar cred că lucrurile se îmbunătățesc în direcția asta, așa cum spuneam.
Ai simțit vreodată furia aceea de a vrea să arzi totul din temelii, din cauza felului în care societățile patriarhale ne-au dezamăgit?
Da, bineînțeles. Tot timpul. Am vrut chiar să distrug și cartea aceasta. Uneori este o emoție bună furia pentru că, datorită ei, poți ajunge să înțelegi foarte multe lucruri.