Fotografii de Mihail Vakulovski.
Teritoriu de luptă este cea de-a treia carte a Mariei Orban, care a mai publicat pînă acum două romane extraordinare – Oameni mari și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, toate publicate la editura Nemira, la imprintul n’autor, coordonat de Eli Bădică.
Teritoriu de luptă este poemul în proză al Mariei Orban, cum e Suflete moarte pentru Gogol, Moscova-Petușki pentru Venedikt Erofeev sau De ce fierbe copilul în mămăligă pentru Aglaja Veteranyi. Cartea Mariei Orban e despre anxietate, despre depresia post-natală, despre frica ancestrală, despre cum apariția unui copil poate schimba total viața familiei, care dintr-un „cuib de nebunii” se transformă într-un… teritoriu de luptă.
Alina, care era o fată admirabilă, sigură, disciplinată, ordonată, talentată, de cînd a devenit mamă e dominată de frică, frică pe care o găsim încă din motoul cărții („De cînd a născut-o pe Maia, creierul i s-a întors pe dos și teama crește. O tîrîtoare cu mai multe capete o cotrobăie, sapă labirinturi întregi, lasă dîre peste tot. / Tu ești cheia, Alina! Nimeni n-o să te repare în locul tău. Dar așa îți place ție. Asta e zona ta de confort! / AȘA ÎȚI PLACE ȚIE! / AȘA EȘTI TU! / Asta aude mereu. Ea e problema, ea e cheia”). Pentru ea acum cea mai mare bucurie e cînd fetița ei, Maia, e veselă și bucuroasă („Uite graurii, Maia, îi vezi? / Rămîn amîndouă nemișcate în mijlocul străzii și sunetele de încîntare ale fetiței sînt cea mai mare bucurie a ei”), cea mai mare frică e cînd fetița plînge („Cel mai mult se teme de plînsul Maiei. Plînsul copilului ei e un scrîșnet care erupe direct din stomac și o transformă într-un monstru”).
Alex o iubește, dar iubirea lui e mai mică decît frica ei. Fetița e foarte activă, iar ei sînt foarte obosiți, „oameni obosiți”, vorba lui Andrei Bodiu („niciodată somnul deplin”, „își dorește doar să se întindă pe-un pat mare, să doarmă nesfîrșit”). Se pare că, totuși, aia mică uneori înțelege că mami mai are nevoie și de liniște, „Mami, eu tac cît de tare pot!”, zice, păcat că nu prea poate să tacă („cînd prind un moment neîntrerupt de replicile fetei, nu schimbă decît informații vitale”, „aude încontinuu: mama, mama, mama. / Pereții casei strigă: mama, mama, mama! / Tot cartierul: mama, mama, mama!”). Dar apariția copilului n-a schimbat-o doar pe ea, ci și pe el („Tata e atît de puternic, că odată a rupt un măr în două fără cuțit, doar cu mîinile! / Tatăl ei este soțul tău. Dar tot mai des altcineva decît bărbatul de dinainte de Maia”). Așadar, viața lor, a Alinei și a lui Alex, este împărțită în două – pînă la Maia și după ea.
Uneori dă vina (în sinea ei, niciodată nu se exprimă fățiș) pe soț, uneori învinuiește casa – locuiesc în aceeași casă în care a locuit mereu, casa părinților, acum decedați. Încearcă din răsputeri să redevină o femeie „normală”, dar pînă la urmă toate grijile și fricile o pun la colț și unica ei salvare e să evadeze. O pregătește pe Maia cu o poveste („…Nu murea, nu! Flacăra creștea puțin în preajma celor pe care îi iubea, dar le lua lor din putere. Iar asta îi punea în pericol. Iar cînd se îndepărta de ei, flăcările lor creșteau și a ei scădea. Așa și-a dat seama că… Că? / Că… trebuie să plece. Să regleze singură flacăra aia. Să nu ardă prea tare, dar nici prea încet. Să nu pîrjolească pe cineva, dar nici pe ea. Unele lucruri trebuie să le faci singur. Chiar dacă iubești pe cineva? Mai ales atunci”), apoi se duce, singură, în munți (iar ce se întîmplă mai departe scrie în carte)…
Teritoriu de luptă de Maria Orban e o carte foarte bună și intensă de literatură care bănuiesc c-o să țină loc de manual de parenting pentru tinerele mămici (oricum, va fi o mare alinare, citind-o), dar care e de folos pentru toată lumea – copii și adolescenți (sigur nu au habar prin ce trece mama lor), soți (sigur nu au habar cum e să fii mamă), colegi de muncă, „simpli” cititori. Citiți-o!