Fotografie de Andrei Niculescu

Când am intrat la Romexpo pentru Bookfest, ediția 2025, nu mă așteptam să ajung să mă reîndrăgostesc de poveștile turcești. Am ajuns la standul editurii Tact, de unde am plecat cu papornița plină de cărți. Printre ele se afla și O poveste despre Germania noastră de Dinçer Güçyeter, în traducerea Manuelei Klenke. 

Am ajuns să o citesc abia în iulie. E puțin spus că am citit-o; în momentul în care am pus mâna pe ea am lăsat orice alt lucru pe care ar fi trebuit să fac și nu am închis-o până nu am terminat și ultimul cuvânt. O poveste despre Germania noastră vorbește despre condiția imigrantului turc în Germania, cu focus pe viața mamei lui Dinçer. Este o narațiune care te forțează să vezi diferențele dintre orient și occident, dintre noi și ceilalți, dar și pe cele dintre femei și bărbați.

Mi-a plăcut atât de mult cartea și m-am simțit atât de aproape de familia Güçyeter, încât am simțit nevoia să stau de vorbă și cu traducătoarea cărții, Manuela Klenke. Am vorbit despre cărți, piața de carte și felul în care meseria de traducător e privită în Germania, țara în care locuiește acum.

Să începem cu începutul. Cine este Manuela din punct de vedere profesional? 

Un om entuziasmat de cărți, cuvinte și modul în care ele ne pot influența viața. Traduc din română în germană și din germană în română, iar cea mai mare bucurie a mea e când cărțile pe care le traduc se plimbă prin sufletele cititorilor și nu rămân nedesfăcute  și solitare prin depozite.

Cum ai descoperit lumea cărților? 

În latrine, unde nu era hârtie igienică, în sala de așteptare de la spital, la biblioteca școlii, la biblioteca germană din Cluj, prin cărțile de medicină ale maică-mii, prin cărțile împrumutate de la vecini, prin bunică-mea care citea Sfânta Scriptură. Personal nu m-am încumetat să disec direct cărți, am început cu chestii soft, reviste cu integrame și reviste de benzi desenate, erau preferatele mele. La fel și cărțile cu bancuri, acolo mi se părea că e cel mai bine împachetat adevărul, în umor.

Ce te-a determinat să alegi drumul traducerilor?

La întrebarea asta aș dori să răspund prin cuvintele unui scriitor și ale unei scriitoare a căror activitate o urmăresc, cuvinte cu care, până la un anumit punct, mă identific:

„M-am întrebat adesea de-a lungul vieții cum m-a ales meseria de traducător și dacă a avut ceva de-a face cu lipsa mea de substanță, cu aspectul de vas al ființei mele, gata oricând să se umple cu lichidul care-i este turnat în interior, ca să-i ia forma. Am pus-o, de fiecare dată, în cârca unei schizoidii pe care o impune această ocupație și care s-ar fi întâlnit pe terenul unui Eu fragil, înclinat la rândul lui spre diviziune: cine e mai lipsit de conștiința unei personalități închegate decât traducătorul, care se condamnă singur să-și prindă de membre firele grosolane din odgon împletit ale unui păpușar pe care-l slujește câteva luni, un an, câțiva ani din viață, pentru ca, într-un final, să se retragă umil și să aștepte un alt manipulator pe care de cele mai multe ori nu și-l alege singur? Am pus alegerea acestei pasiuni și în seama unei slăbiciuni naturale: am fost încă din copilărie o creatură fragilă, predispusă la emoții puternice, care însă nu-mi ofereau puterea de a sparge bariere, ci îmi goleau rezervorul, lăsându-mă mai hotărât decât înainte să primesc supus o dictatură adultă sau alta.” (Bogdan Alexandru Stănescu, în romanul Soarele negru)

„Tradusul este relaxant (traducătorii mă vor linșa din cauza acestei afirmații). Este un fel de a scrie, dar nu pe o pagină albă, ci pe una hașurată deja, altfel spus: Traducerea nu reprezintă scrierea în sine. Un om prietenos sau, în funcție de caz, unul dușmănos, a trecut înaintea mea pe acolo și a umplut pagina în locul meu. Ceea ce înseamnă că acum trebuie să mă strecor prin acel scris încâlcit în capul autorului. Nu este exclus faptul că voi avea nevoie de mai mult timp decât predecesorul meu pentru același volum de muncă. Cu toate acestea mi-e mai ușor. Nu mă aflu în fața unui gol.” (Anne Weber, în discursul ținut cu ocazia primirii Premiului „Johann Heinrich Voß”)

Ar mai fi un răspuns fain pe care l-am găsit în cuvintele lui Damion Searls: „Read 3000 books and than you‘ll be a translator!” La fel, mi se aplică doar parțial, cel mai probabil am ajuns pe drumul traducerilor pentru că sunt absolventă de Limbi Moderne Aplicate.

Cum traduci? Ai un ritual? 

Probabil ar fi mai bine să am un ritual, cum ne recomandă experții. Dar adevărul e că ritualul meu e să n-am niciun ritual. Mai demult traduceam noaptea, când în jur era liniște deplină și puteam fi singură cu vocile din cărți, acum încerc să traduc dimineața, când mintea mi-e mai limpede și dispusă să se modeleze pe vocile altora.

Simți că te conectezi cu autorii când traduci cărțile lor? Încerci să faci asta și pentru cititor?

Încerc s-o fac în primul rând pentru mine. De-a lungul timpului am observat că „scenele greoaie” sunt cele pe care nu le înțeleg, sau cum spui tu, în care nu mă pot conecta la vocea narativă sau poetică. Dacă eu nu înțeleg straturile unei propoziții, modul în care aleg cuvintele este neglijent și la cititor ajunge harababura mea personală, nicidecum vocea clară din original. Bine, uneori nici scriitorilor nu le e clar ce au vrut să spună și atunci ca traducătoare ești prinsă într-un circulus inextricabilis, dar asta e cu totul altă poveste.

Crezi ca exista o diferență fundamentală între mediul traducerilor din Germania și cel din România? Dar piața de carte? 

În Germania traducerea e privită ca orice altă meserie. În România mi se pare un fel de Cenușăreasă fără prinț și fără papuci fermecați. Adică opinia publică mi se pare ciudată; am citit pe net un comentariu la un moment dat, era vorba despre un caz de abuz și cineva zicea ceva de genul: De ce omul acesta e la catedră? Dacă știa că are asemenea apucături, trebuia să se facă traducător sau altceva. Și asta m-a pus cumva pe gânduri, ce monștri or mai fi traducătorii ăștia în realitate?

Legat de piața de carte, cu siguranță cărțile pe care le-am tradus din română în germană au fost  primite cu mai mult entuziasm de publicul german decât invers. Mă bucur mult că și în România, în special generația tânără care a dus discuția despre carte în mediul online, înțelege importanța cărților și a traducerilor. Ceea ce înseamnă că mai există oameni, profesori, specialiști, voluntari, lucrători culturali care dau valorile astea cum ar fi cititul și gândirea critică mai departe. Le sunt recunoscătoare.

Ce crezi că ar putea învăța și implementa piața de carte românească de la cea germană?

E un termen mare și complex „piața de carte românească”; nu numai România ar avea de învățat de la Germania, ci și invers (de exemplu, prieteniile literare sau cele care au ca bază literatura). Ce mi se pare mie interesant în Germania e, de exemplu, deschiderea editurilor independente spre promovarea unor voci marginale și chiar a unor străini, care deși nu vin cu toate premiile universului în desagă, au ceva important de spus. Și modul în care statul se implică pentru a susține editurile (Premiul german editorial) și traducerile (Fondul german pentru Traduceri oferă burse traducătorilor în limba germană, nu doar din limba germană).

În data de 6  noiembrie 2025, la Centrul Cultural German Cluj-Napoca, începând cu ora 18, editura Tact organizează lansarea cărții „O poveste despre Germania noastră” în prezența autorului, urmând ca pe data de 7 noiembrie să se organizeze lansarea în București, la Goethe Institut.