Articles by Sînziana Mocanu

Când am primit Condiții noi am avut o mică temere că nu o să îmi placă. Am fost certată cu proza scurtă până când am dat de Manual pentru femei de serviciu de Lucia Berlin și am simțit cum mi se redeschide fontanela și mă conectez la cosmosul literaturii de mici dimensiuni. După ce am citit și O seară în paradis am fost convinsă că nimic nu mă mai face să citesc alt autor de proză scurtă. Bineînțeles că nu aveam dreptate și așa am ajuns să o citesc pe Mariana Enriquez pe care o iubesc și care a fost de fapt baza convingerii mele că o să îmi placă și Alina Cobzac. Nu m-am înșelat. Am iubit cartea ei de debut pentru tot ceea ce expune. Nu vreau să dau prea multe din casă, așa că vă las să citiți interviul pe care Alina a fost drăguță să mi-l ofere.  Să începem cu o mică prezentare a ta. Cine ești? Cu ce te ocupi? Ce facultate ai terminat? Ce ai vrea să știe oamenii despre tine? Sunt o femeie de 44 de ani care s-a trezit într-o dimineață și și-a spus că toate poveștile care îi populează mintea ar trebui trecute pe hârtie. Sau în laptop. Până acum opt ani nu-mi pusesem problema scrisului și cu atât mai puțin a publicării. Dar povestea, într-o formă sau alta, a fost întotdeauna cu mine. În cărțile citite. În filmele de care nu m-am mai despărțit o dată ce am descoperit televiziunea prin cablu. În discuțiile, vara la țară, sub bolta de vie, când mama o întreba pe bunica de săteni, de cunoștințele ei. Ascultam cu gura căscată ce se discuta la masă și nu-mi venea să cred câte se întâmplă într-un sat. La oraș, de n-ar fi fost cărțile, m-ar fi omorât plictisul. Mai apoi, după facultate, lucrând la scenarii. Și, într-un final, am ajuns la cea mai dificilă formă a ei. Târziu mi-am dat seama că, într-un mod sau altul, mereu am căutat să stau în preajma poveștii. O perioadă m-am străduit singură, plimbând cuvintele pe foaie dintr-o parte în alta. Simțeam că ce scriu nu e tocmai bine, dar nici nu aveam habar ce anume fac greșit, și cum aș putea îmbunătăți. Așa că am căutat ajutor și l-am găsit sub forma cursurilor ținute de Florin Iaru și Marius Chivu. Legat de aceste cursuri, există ideea greșită că aici s-ar preda formule de-a gata sau alte metode care te pot ajuta să te transformi în scriitor peste noapte ca dovleacul în trăsură. Cel puțin la cursurile la care am participat nu s-au folosit scurtături, s-a mers pe două direcții, aceleași de când există cărțile: citit și scris, ambele la turație mare. Totul este intens, nici nu ai timp să analizezi, tu continui să scrii două proze pe săptămână, să citești zeci de pagini pe zi, să analizezi textele colegilor și abia la sfârșit îți dai seama că da, ești pe drumul cel bun. Cursurile te ajută să spargi un înveliș tare, ce urmează apoi ține doar de tine, ești pe cont propriu. Tu, hârtiuța și biroul. Dar autoarea Alina? Există o diferența între tu-omul și tu-scriitoarea? Nu știu cum să răspund la această întrebare, încă nu m-am obișnuit cu ideea. Pe la a treia carte publicată sper ca lucrurile să se așeze. Cu timpul, poate voi ajunge să separ femeia de scriitoare, deocamdată, cele două sunt strâns unite. Și asta se vede atunci când scriu la un pasaj, fragment mai dificil, – casa e curată și dezinfectată mai ceva ca la spital. Nimic nu mă inspiră mai mult să fac curățenie decât un blocaj de idei. Cred că aceasta este și cea mai mare dorință, să despart gospodina de partea mea care scrie și când aud din cealaltă cameră: mami, eu ce mănânc? să strig relaxată: ce găsești prin frigider, fără să mă ridic grăbită de pe scaun, lăsând fraza neterminată. De unde a pornit dorința de a scrie? Știu că este o întrebare destul de generală, dar sunt curioasa care a fost momentul în care cuvintele au ieșit și nu ai mai putut să le oprești. Nu a fost o furtună solară, nici măcar un foc mic de artificii. Mai degrabă o ață de papiotă care mă trăgea în direcția aceea și pe care, mult timp, nu am luat-o în seamă. Până când a sosit și momentul să mă ocup de ea. În timp ce scriam prozele scurte m-am gândit de nenumărate ori să renunț. Tot ce ține de compunerea poveștilor este dificil, iar luminița de la capătul tunelului îndepărtată și prea puțin pâlpâitoare. Dar am constatat că zilele în care îmi era greu să leg frazele, să leg personajele și să le așez pe orbita poveștii, erau întrecute în gri și pesimism doar de zilele în care nu lucram. Mă simțeam mult mai rău și cu moralul la pământ atunci când nu scriam deloc, decât atunci când nu-mi ieșeau lucrurile sau nu reușeam să scriu cât îmi propuneam. De la un punct încolo m-am lăsat în bătaia vântului și a inspirației. Ce te inspiră? Ai un proces de scriere?  Tot ce este în jur mă inspiră. Dar bineînțeles că nu transform tot ce văd în literatură. Acum câțiva ani, într-una dintre drumurile mele la mall, în timp ce îmi așteptam copilul să probeze, să cumpere, am observat pe cineva de la curățenie. Un bărbat în jur de 60 de ani, într-o uniformă îngrijită, călcată, împingea un cărucior unde strângea gunoiul. Eu mă plictiseam așteptând și mi-am dezlegat imaginația din lanț și am lăsat-o să zburde pe tăpșan. Acasă, am făcut schița poveștii Îngrijitorul și Cel Mic, iar bărbatul din mall, de la care a pornit ideea, a primit o pasiune mai neobișnuită. Carnea nu are nume este singura proză din volum care pleacă de la un fapt real. Încă de când am auzit întâmplarea povestită de un fost coleg de muncă, care, copil fiind în perioada comunismului, a fost obligat să-și mănânce prietenul, puiul crescut pe

Fotografie de Andrei Niculescu Când am intrat la Romexpo pentru Bookfest, ediția 2025, nu mă așteptam să ajung să mă reîndrăgostesc de poveștile turcești. Am ajuns la standul editurii Tact, de unde am plecat cu papornița plină de cărți. Printre ele se afla și O poveste despre Germania noastră de Dinçer Güçyeter, în traducerea Manuelei Klenke.  Am ajuns să o citesc abia în iulie. E puțin spus că am citit-o; în momentul în care am pus mâna pe ea am lăsat orice alt lucru pe care ar fi trebuit să fac și nu am închis-o până nu am terminat și ultimul cuvânt. O poveste despre Germania noastră vorbește despre condiția imigrantului turc în Germania, cu focus pe viața mamei lui Dinçer. Este o narațiune care te forțează să vezi diferențele dintre orient și occident, dintre noi și ceilalți, dar și pe cele dintre femei și bărbați. Mi-a plăcut atât de mult cartea și m-am simțit atât de aproape de familia Güçyeter, încât am simțit nevoia să stau de vorbă și cu traducătoarea cărții, Manuela Klenke. Am vorbit despre cărți, piața de carte și felul în care meseria de traducător e privită în Germania, țara în care locuiește acum. Să începem cu începutul. Cine este Manuela din punct de vedere profesional?  Un om entuziasmat de cărți, cuvinte și modul în care ele ne pot influența viața. Traduc din română în germană și din germană în română, iar cea mai mare bucurie a mea e când cărțile pe care le traduc se plimbă prin sufletele cititorilor și nu rămân nedesfăcute  și solitare prin depozite. Cum ai descoperit lumea cărților?  În latrine, unde nu era hârtie igienică, în sala de așteptare de la spital, la biblioteca școlii, la biblioteca germană din Cluj, prin cărțile de medicină ale maică-mii, prin cărțile împrumutate de la vecini, prin bunică-mea care citea Sfânta Scriptură. Personal nu m-am încumetat să disec direct cărți, am început cu chestii soft, reviste cu integrame și reviste de benzi desenate, erau preferatele mele. La fel și cărțile cu bancuri, acolo mi se părea că e cel mai bine împachetat adevărul, în umor. Ce te-a determinat să alegi drumul traducerilor? La întrebarea asta aș dori să răspund prin cuvintele unui scriitor și ale unei scriitoare a căror activitate o urmăresc, cuvinte cu care, până la un anumit punct, mă identific: „M-am întrebat adesea de-a lungul vieții cum m-a ales meseria de traducător și dacă a avut ceva de-a face cu lipsa mea de substanță, cu aspectul de vas al ființei mele, gata oricând să se umple cu lichidul care-i este turnat în interior, ca să-i ia forma. Am pus-o, de fiecare dată, în cârca unei schizoidii pe care o impune această ocupație și care s-ar fi întâlnit pe terenul unui Eu fragil, înclinat la rândul lui spre diviziune: cine e mai lipsit de conștiința unei personalități închegate decât traducătorul, care se condamnă singur să-și prindă de membre firele grosolane din odgon împletit ale unui păpușar pe care-l slujește câteva luni, un an, câțiva ani din viață, pentru ca, într-un final, să se retragă umil și să aștepte un alt manipulator pe care de cele mai multe ori nu și-l alege singur? Am pus alegerea acestei pasiuni și în seama unei slăbiciuni naturale: am fost încă din copilărie o creatură fragilă, predispusă la emoții puternice, care însă nu-mi ofereau puterea de a sparge bariere, ci îmi goleau rezervorul, lăsându-mă mai hotărât decât înainte să primesc supus o dictatură adultă sau alta.” (Bogdan Alexandru Stănescu, în romanul Soarele negru) „Tradusul este relaxant (traducătorii mă vor linșa din cauza acestei afirmații). Este un fel de a scrie, dar nu pe o pagină albă, ci pe una hașurată deja, altfel spus: Traducerea nu reprezintă scrierea în sine. Un om prietenos sau, în funcție de caz, unul dușmănos, a trecut înaintea mea pe acolo și a umplut pagina în locul meu. Ceea ce înseamnă că acum trebuie să mă strecor prin acel scris încâlcit în capul autorului. Nu este exclus faptul că voi avea nevoie de mai mult timp decât predecesorul meu pentru același volum de muncă. Cu toate acestea mi-e mai ușor. Nu mă aflu în fața unui gol.” (Anne Weber, în discursul ținut cu ocazia primirii Premiului „Johann Heinrich Voß”) Ar mai fi un răspuns fain pe care l-am găsit în cuvintele lui Damion Searls: „Read 3000 books and than you‘ll be a translator!” La fel, mi se aplică doar parțial, cel mai probabil am ajuns pe drumul traducerilor pentru că sunt absolventă de Limbi Moderne Aplicate. Cum traduci? Ai un ritual?  Probabil ar fi mai bine să am un ritual, cum ne recomandă experții. Dar adevărul e că ritualul meu e să n-am niciun ritual. Mai demult traduceam noaptea, când în jur era liniște deplină și puteam fi singură cu vocile din cărți, acum încerc să traduc dimineața, când mintea mi-e mai limpede și dispusă să se modeleze pe vocile altora. Simți că te conectezi cu autorii când traduci cărțile lor? Încerci să faci asta și pentru cititor? Încerc s-o fac în primul rând pentru mine. De-a lungul timpului am observat că „scenele greoaie” sunt cele pe care nu le înțeleg, sau cum spui tu, în care nu mă pot conecta la vocea narativă sau poetică. Dacă eu nu înțeleg straturile unei propoziții, modul în care aleg cuvintele este neglijent și la cititor ajunge harababura mea personală, nicidecum vocea clară din original. Bine, uneori nici scriitorilor nu le e clar ce au vrut să spună și atunci ca traducătoare ești prinsă într-un circulus inextricabilis, dar asta e cu totul altă poveste. Crezi ca exista o diferență fundamentală între mediul traducerilor din Germania și cel din România? Dar piața de carte?  În Germania traducerea e privită ca orice altă meserie. În România mi se pare un fel de Cenușăreasă fără prinț și fără papuci fermecați. Adică opinia publică mi se pare ciudată; am citit pe net un comentariu la un moment dat, era vorba despre un caz de abuz și cineva zicea ceva de genul: