Uneori mi se pare că memoria nu este decât un rest personal, un dat pe care oricât l-ai explica celorlalți, folosind acel vocabular pe care îl cunoaștem cu toții, tot apuci să rămâi la distanță de sens și de înțeles. Poezia, de exemplu, a reușit să traducă mereu cu acuratețe lumea interioară a celui care a scris-o, și cu toate astea a creat handicapul de a nu fi asimilată până la capăt de cel care o citește.

Am perceput mare parte din poeziile studiate în anii de școală drept ruine estetice, care îmi dădeau mereu sentimentul că nu poți afla de unul singur ce a vrut să spună poetul. Câteva comentarii literare mai târziu și oarecare anxietăți peste care se așternea mucegaiul afectiv, eu, cel puțin, am descoperit că doar prin scris propriile versuri mă pot apropia de poezie și de acea lume interioară neștiută de alții. Din același motiv, abia de câțiva ani mai primesc (pe gaura cheii) grație rețelelor de socializare creațiile poeților contemporani, alături de care mi-am petrecut multe nopți, cu idei buluc și cu trăiri de tot felul: eu cu Andrei Doboș, eu cu Dan Sociu, eu cu x poet contemporan am supraviețuit în timp ce anulam alte planuri.

Așa am început să citesc noua carte scrisă de Anca Zaharia, Pământul Plath, în ideea că ceva nu trebuie să fie întreg sau frumos. Știam că poate chiar și un singur vers are șanse să îmi dea lumea peste cap, fără să știu de ce sau măcar cum au săpat cuvintele, în imaginația autoarei, noi rădăcini. Cam asta am simțit citind Pământul Plath: că e o carte în care poeziile sapă în adâncurile memoriei cotidiene cu o unghie de sticlă, fără să pretindă că am descoperit ceva definitiv, ci că am putut simți ceva pur și simplu.

Una dintre poeziile care mi-au rămas sub piele este „Îmi doresc”, tot din cauza memoriei afective. Pasajul Latin – un loc care, pentru mine, înseamnă mai mult decât pietre vechi și magazine abandonate, este spațiul prin care treceam cândva în drum spre chiria mea din Centrul Vechi, în anii în care nu știam dacă vreau să fiu salvată sau pur și simplu privitorul care salvează ruinele dimprejur. Anca scrie: „esențial să nu ai pe unde să fii tentat să te întorci” și „tot așa sunt și eu picătura care umple paharul acesta”.

Anca Zaharia mi-a scobit în memorie și a accesat acel timp al meu, interior, în care corpul era doar un pretext pentru a avea o adresă. Volumul e plin de astfel de locuri-fantomă, unele geografice, altele sunt pur și simplu spații psihice, camuflate în scene cât se poate de domestice, cu orașe, joburi, iubiți și membri ai familiei. Pământul Plath nu vorbește despre Sylvia Plath în mod direct, ci despre ce înseamnă să trăiești într-un spațiu contaminat de o sensibilitate similară: aceea de a simți prea mult și prea repede, ca și cum realitatea ar fi o arsură constantă. Și Anca scrie cu o voce feminină și lucidă, evident, și vulnerabilă, cu un fel de oboseală frumoasă, poate cu acea tristețe a femeilor frumose despre care vorbea Andrei Ruse într-un volum de demult. 

În imaginarul pus pe masă firimitură cu firimitură de Anca Zaharia, „faci un pas în spate când lucrurile se complică / și aștepți să se rezolve pentru că nu tu le-ai complicat”. Mi-a părut rău că sunt doar câteva poezii, dar mi-a amintit oricum suficient de câte ceva din estetica unor filme poloneze, în care personajele nu au destul sânge pentru câtă durere simt, sau chiar din cea a filmelor franțuzești, în care orice colț de stradă e un eveniment și o reacție la miraculos: „sunt o piesă la fel strâmbă ca restul, / uite ce poveste / teribil de frumoasă alcătuim din atâtea nuanțe”.

Și tocmai această discreție în suferință a făcut ca poezia Ancăi Zaharia să funcționeze ca un act în care îmi produc propria demascare.

Citind Pământul Plath, mi-am dat seama că poezia ei nu vrea să rezolve nimic și cred că ăsta e scopul poeziei în general. Cu poezia nu facem terapie, nici nu cerem compasiune. Mai degrabă deschidem o ușă spre acea încăpere întunecată în care avem curaj să ne ascultăm respirația, acolo unde ceva a rămas ascuns sau absent, unde ceva e ridicol de evident, ceva ne neliniștește în timp ce ne locuim pe noi înșine cu discreție, printre ceilalți, cu simpla nevoie de a trăi cu demnitate în propriul dezastru.