Sorin de la Brașov era un fel de ceva: mai puțin decât o rudă, dar mai mult decât un prieten de familie. Mamele noastre fuseseră colege de internat, timp de opt ani lungi și grei (la internatul de fete din Agnita, unde regulamentele erau cam milităroase), și rămăseseră prietene pe viață, chiar dacă aveau firi foarte deosebite, practic opuse. Din Agnita, maică-mea ajunsese femeie măritată la București, iar mama lui Sorin ajunsese același lucru, dar la Brașov. Cum Sorin avea nevoie de un tratament care nu putea fi făcut decât în capitală, el și cu mama lui veneau și stăteau la noi în ture de câte două săptămâni, cam o dată pe an, dacă-mi amintesc eu bine. Două săptămâni e mult: Sorin și cu mine aveam răgaz să ne jucăm, să ne caftim, să ne împăcăm, iar să ne certăm și tot așa, ca orice copii care se întâmplă să fie și băieți de aceeași vârstă. Așa am aflat povestea lui Țompi.

Țompi ăsta era un pui de iepure, un nou-născut pe care Sorin a primit misiunea de supremă încredere să-l alăpteze cu biberonul, apoi să-l înțarce cu frunze de varză și în final să „aibă grijă” de el. Evident, Sorin și Țompi au devenit în scurt timp inseparabili (mama lui Sorin era o femeie foarte autoritară, așa că băiatul a găsit în Țompi o perfectă supapă emoțională): iepurele stătea cuminte cu orele, privindu-l pe Sorin cum își făcea lecțiile, în lungile seri de toamnă brașoveană. Când a venit iarna, cei doi erau numai împreună, în jurul blocului, alergându-se prin zăpadă (a fost singurul an în care Sorin n-a patinat deloc, iar patinajul era marea lui pasiune). Că și dormeau împreună, asta se înțelege de la sine. În primăvară, Țompi a primit belșug de resturi vegetale de la bucătărie și a devenit mare și frumos, o mândrețe de iepuroi. Bănuiți ce urmează. Sorin a fost trimis la cumpărături cu o listă lungă, iar când s-a întors acasă a mâncat la prânz o delicioasă tocană. Nu spun mai mult, că mă doare inima: am fost și eu copil. Crud, rău, dar copil. Sorin nu era așa.

Matei, personajul lui Mircea Pricăjan din Murmur (editura Humanitas, 2023), are un iepure alb pe nume Țupi și îl crește la țară, nu la bloc. În rest, povestea e identică (nu se știe dacă la tocana din Țompi s-a servit și mămăligă; la cea făcută din Țupi, s-a servit!). Când am citit romanul lui Pricăjan, am fost aruncat înapoi în timp, ca-n filmele americane, și mi-au dat lacrimile: îi vedeam privirea lui Sorin atunci când povestea despre Țompi al lui. Din păcate, nici mama și nici tatăl lui Sorin nu mai trăiesc, că dac-ar trăi le-aș spune de la obraz: „I-ați frânt inima băiatului, măi părinți care v-ați crezut voi părinți! Adică zei cu drept de viață și de moarte… nimeni nu este zeu, nici n-are drept de viață și de moarte, atunci când e vorba de dragoste!”. Iar Sorin îl iubise din tot sufletul lui pe Țompi, la fel cum l-a iubit Matei pe Țupi. O astfel de iubire nu se uită. Știu ce vorbesc: soră-mea a iubit o oaie. Pe Linda. Am văzut cu ochii mei: când fetița striga „Linda!”, un fulger trecea prin turmă, cărare se făcea pe unde venea Linda ca o fiară, lovind cu capul tot ce-i stătea în cale, doar ca să ajungă cât mai repede la iubita ei, la soră-mea. Când ajungea, sărea pur și simplu peste gard, ca un câine de vânătoare, și îi așeza fetiței copitele din față pe umeri (repet: întocmai ca un câine), apoi o lingea pe obraji și behăia încet. Soră-mea behăia și ea, apoi o lua de gât și plecau amândouă spre fundul grădinii, unde era un stejar bătrân, cu umbră bună. Era deasă iarba acolo: Linda păștea și soră-mea îi spunea secrete. Eu eram gelos că nu se mai juca cu mine, iar o dată m-am furișat să văd ce fac, dar soră-mea m-a localizat imediat și-a asmuțit-o pe Linda („Ia-l!”). Am fugit rupând pământul, alergat de o oaie ciută (adică fără coarne), care-și apăra stăpâna și iubita. Așa că, da, știu ce vorbesc: am văzut și privirea soră-mii când i s-a spus că Linda a devenit pastramă, fiindcă era stearpă. Au trecut peste patruzeci de ani de atunci. N-am uitat nimic. În pofida a ceea ce cred adulții, care-s foarte proști, copiii nu uită nimic. Niciodată. 

Asta face Pricăjan în Murmur. Se uită atent în propriul trecut (al lui Matei, cum ar veni), în al soră-sii Crina, în al bunicului Viorel, al bunicii Elena, al părinților, al prietenilor… și încearcă să nu judece. Încearcă doar să povestească, atât. Să spună cum a fost, cum a fost cu adevărat, iar asta este foarte greu: mintea omenească nu e un instrument perfect, iar efortul autorului nu pare îndreptat spre a obține cât mai mult din propriile amintiri, ci dimpotrivă. Poate că nu cât mai puțin, dar cât mai exact. Cât mai aproape de faptele nude, așa cum au fost. Dacă reușește sau ratează, asta să judece fiecare cititor, pentru că e treaba lui, odată ce-a citit cartea: se află într-un raport privilegiat cu autorul. La fel cum clientul dintr-un restaurant îl poate critica sau lăuda pe bucătar, și cititorul are acest drept fundamental; eu nu mă bag. Am avut o copilărie prea asemănătoare cu a lui Matei pentru a putea fi un jude imparțial. Ce să fac? Sunt om, nu socotitoare!

Numai că nu în asta stă miza romanului lui Pricăjan, ci în cu totul altceva, iar de aici încolo îmi piere de pe față orice zâmbet duios sau înduioșat. Matei devine bărbat, soț, tată și ziarist profesionist, iar meseria asta este cu totul scârboasă, vă asigur. Mai ales când ești specializat pe reportaj, iar Matei este reporter. Nu în orașul lui din Transilvania, ci la București (de dragul carierei o lasă pe Fanny – soția – acasă cu copilul, iar el se bagă în fosa septică a politicii dâmbovițene, ca să facă jurnalism de investigație, să fie una dintre rotițele celei de-a patra puteri în stat). Nu e prost Matei. Își dă seama că totul, la București, este praf în ochi, dar realitatea, abisul, hăul… i se deschide în față abia după asasinarea lui Silvio, coleg de redacție și prieten. Și apoi urmează 10 august 2018. 

De asta am scris acest text, nu ca să explic cum că pe piața literară avem încă un roman autobiografic despre copilăria autorului (sunt destule, chiar prea multe). Ci pentru că acel 10 august l-a speriat pe Matei destul de tare încât să renunțe la cariera de reporter și să se întoarcă în Transilvania, lângă Fanny și lângă copil, iar pe mine m-a speriat destul de tare încât să renunț la cariera de reporter, să-mi iau nevasta și copilul și să emigrez în Belgia. Nu încerc să mă justific, nu încerc să laud romanul lui Pricăjan. Observ niște paralele uimitoare, iar dacă mă gândesc mai bine: ca Matei și ca Buzea… câți? Da, România e grozav de risipitoare cu destinele copiilor ei, așa cum vedem cu toții. Dar când va ajunge la fundul sacului?