Fotografie de Ayşe İpek (pexels)
În ultimele câteva luni se rostogolește tot mai apăsat o narativă pe care o simt ca fiind îngrozitoare, aceea a traiului bun în socialismul epocii de aur a lui Ceaușescu, narativa falsă a existenței unei Românii înfloritoare. Știu și înțeleg de unde este generată această concepție, știu că există o propagandă – pare-se extrem de eficientă – plătită bine de ruși și accentuată de idioții utili autohtoni și, de aceea, pur și simplu simt ca pe o datorie morală nevoia să împărtășesc amintirile reale ale unui om simplu cum sunt și am fost eu, un om care a trăit totul nemijlocit. Nu voi exagera nimic, nu voi omite nimic din ceea ce îmi aduc aminte, voi relata cu obiectivitate și în mod corect, cu toate că, zeci de ani, am încercat să uit. Intitulez, în mintea mea, această serie de rememorări „pastile amare de doctorie anti comunism” și mi-aș dori ca cei ce afirmă că Ceaușescu era un patriot care dorea binele țării lui să ia cât mai multe astfel de pastile. Sunt pentru deschis ochii.
Amintirile reale ale unui om simplu
Socialismul multilateral dezvoltat, la care nu ajunseserăm, dar pentru care munceam, a fost un timp înecat în întuneric, frig și frică, în sărăcie cronică și viață cenușie special proiectată în acest fel de către conducătorii și activiștii de partid. Căci exista doar un singur partid, Partidul Comunist Român, nici vorbă de liberă asociere cu scop politic sau de alt fel. Mă gândesc adesea că cei care consideră azi că „pe vremea lui Ceaușescu” era bine nu pot fi decât urmașii respectivilor activiști. Fiindcă, dragi tineri care credeți aceste basme ale timpului auriu al comunismului, trebuie să știți că toată populația avea rații lunare de alimente, mai puțin șefii și șefuleții privilegiați ai aparatului de partid, care aveau magazine speciale cu circuit închis în care se găseau delicatese pe care vulgul le și uitase că existau. Cașcaval, unt, brânzeturi fine, mezeluri, carne, ciocolată, portocale, banane, wisky și țigări fine… acestea erau articole de lux la care poporul pur și simplu nu avea acces. Probabil nu le merita… Dar conducătorii poporului, ehei, asta era altă poveste, pentru ei toate bunătățile erau accesibile la magazinele speciale.
„Pe sub mână”
Când peste tot găsești de toate, așa cum este în prezent în România, nu îți poți imagina umilința constantă pe care o simți, recurent, când zilnic trebuie să stai la cozi de la ora 4 dimineața pentru un litru de lapte și un iaurt sau când toate bunurile de strictă necesitate se dau „pe sub mână” și dacă nu ai cunoștințe unde trebuie nu ajungi în veci să-ți cumperi un șampon sau detergent sau săpun. Fiindcă ceea ce nu era raționalizat, pur și simplu nu se găsea. Magazinele alimentare ajunseseră goale, gestionau rațiile lunare de zahăr, făină și ulei care se dădeau pe cartele, pe zone ale orașelor și, în rest, se găseau pe rafturile sărăcăcioase doar conserve de mazăre, de pește și uneori cutii de creveți importate din Vietnam (care erau de fapt un soi de cipsuri de pește care se frigeau în ulei încins). Rația mai conținea și margarină care avea aromă de petrol și era, Doamne iartă-mă, bună de nimic! Descriu acum ultimii 8-10 ani din perioada ceaușistă, când „bravul conducător” se hotărâse să plătească datoriile României și o făcea cu produse alimentare exportate la greu, lăsându-ne pe noi, poporul său iubit, să murim de foame.
Ouă sparte la pungă
Nu am uitat și n-am să uit niciodată, o după amiază de vară când am stat la o coadă de două ore, în soare, la un chioșc din incinta pieței, unde se vindeau ouă. Se vindeau doar uneori, când se aducea marfă și atunci sute de oameni se așezau la rând pentru câte 10 ouă de persoană. Când mi-a venit rândul, ouăle s-au terminat exact la mine. Nu era prima coadă unde stătusem degeaba și marfa se terminase înainte ca eu să pot cumpăra, dar nu pățisem încă niciodată ca fix eu să fiu cea care nu mai prindea (de data asta) ouă. Atunci am observat că vânzătoarea avea în spatele ei un cofraj cu câteva ouă care se spărseseră în procesul manipulării. Cu un nod în gât am rugat-o să-mi pună într-o pungă conținutul a câtorva ouă sparte. Fata s-a învoit și eu m-am întors acasă cu o punguță cu cinci gălbenușuri și albușuri din ouă sparte. Am plâns acasă ore întregi de umilință, m-am disprețuit și mi-a fost rușine pentru lipsa de curaj de a face ceva, de a mă împotrivi acestui fel de viață. Era 1988 și a mai durat un an și câteva luni până când am scăpat.
Nostalgia față de vremurile socialismului poate fi înțeleasă, până la o limită, prin nostalgia față de timpul tinereții, acela din care ținem minte doar partea luminoasă, când totul ni se părea ușor și posibil. Aveau însă grijă conducătorii partidului comunist și ai țării ca multe lucruri firești să fie imposibile.
În timpul Revoluției, în primele zile, revoluționarii strigau pe străzi „Noi suntem poporul”, pentru mine un slogan sfâșietor căci simțeam toată durerea adunată de oamenii în numele cărora „iubitul conducător” își justifica acțiunile criminale. Azi se spune că a fost un adevărat patriot. N-a fost, a fost un ticălos și nimic mai mult, unul care și-a urât și batjocorit poporul.