Spre deosebire de primul său roman (On Earth We’re Briefly Gorgeous), care are o formă epistolară, în cel de-al doilea, intitulat The Emperor of Gladness, Ocean Vuong împarte volumul în capitole, cuprinse în calupuri de către anotimpuri, din toamna lui 2009 până în aprilie 2010. Așadar, petrecem mai puțin de un an cu protagonistul, Hai, urmărindu-i îndeaproape alegerile greșite și aparent condamnabile pe care le face (chiar dacă naratorul nu le descrie printr-o lentilă moralizatoare), dar care îl apropie, pe neașteptate, de oameni care îi devin un soi de familie.
De aceea, Ocean Vuong, atunci când vorbește despre tema acestui volum, înaintează ideea de familie circumstanțială, formată din aceia cu care, în acest caz, îți petreci multe ore din săptămână lucrând într-un fast-food, lângă care respiri, transpiri și cu care împarți aerul îmbibat de prăjeală, fără teama de a fi judecat, așa cum ar face-o familia de sânge. În comparație cu cea din urmă, care suferă în mod direct consecințele alegerilor greșite sau ale comportamentelor ce ies din tipare, echipa de la fast-food-ul HomeMarket acceptă faptul că Hai consumă droguri, că Sony, verișorul primar al lui Hai, este neurodivergent, obsedat de Războiul Civil, că Maureen și Wayne beau din ploștile lor atunci când realitatea devine prea greu de suportat.
Inserțiile autobiografice sunt evidente, după cum a declarat Vuong într-un interviu cu Ari Shapiro pentru WLRN – el și familia lui au emigrat din Vietnam și s-au stabilit în Hartford, Connecticut, unde au locuit într-un apartament cu o singură cameră. La un moment dat, Vuong a lucrat chiar el într-un fast-food. Inspirându-se considerabil din aceste experiențe, autorul a plăsmuit orășelul East Gladness, în care au loc întâmplările din carte.
În centrul acțiunii este cea mai înduioșătoare relație care se naște chiar la începutul romanului – cea dintre Hai și Grazina, o doamnă la senectute care îl salvează pe Hai într-un moment critic, ca mai apoi să îl invite să locuiască cu ea, no questions asked. Pe Grazina, care a emigrat din Lituania cucerită de Stalin în Statele Unite și acum suferă de demență, nu o interesează faptul că Hai tocmai ieșise de la rehab sau că nu are unde să meargă pentru că și-a mințit mama că studiază medicina în Boston (informații pe care Hai, oricum, nu le divulgă).
Relația de întrajutorare dintre Grazina și Hai (sau Labas, așa cum îi spune Grazina; labas în lituaniană înseamnă hi în engleză) se adâncește cu fiecare anecdotă și amintire pe care Grazina i-o povestește: despre soțul ei, despre copii, despre copilărie și cum a emigrat din Lituania. Atât că diferitele perioade ale vieții ei se suprapun și se înlocuiesc, simptome ale demenței care se agravează, luând cu ea tot mai des și mai mult din luciditatea Grazinei. Compasiunea și răbdarea cu care Hai intră în jocurile de rol impuse de diferitele linii temporale între care mintea Grazinei alternează întăresc relația lor de prietenie, pe care Grazina o simte puternic și o transmite chiar pe limba ei – Tu esi mano draugas (tr. Tu ești prietenul meu.)
Vuong nu prezintă familia circumstanțială de sine stătătoare, ci în contrast puternic cu destrămarea familiei cu care Hai a emigrat în State, compusă la acea vreme din mama lui, mătușa Kim, soțul acesteia – Minh, copilul lor – Sony și Bà ngoại (bunica). Deși am putea crede că emigrarea împreună a familiei lui Hai a creat între ei o legătură adâncă și indestructibilă, Vuong ne arată că dezintegrarea e mult mai aproape și mai dureroasă în familia de sânge, legăturile mult mai fragile, dezamăgirea mult mai greu de suportat.
În caruselul portretelor unor persoane de la marginea societății, trăind în precaritatea impusă de instabilitatea economică, lupta cu stupefiantele și familii dezbinate (voluntar sau survenite prin moarte), cel mai bine conturat este cazul lui Hai. El se lasă purtat de acțiuni de parcă ar fi într-un vis, fără putere decizională. Despre propria persoană nu spune multe, decât în relație cu ceilalți, ceea ce îi impune rolul de amortizor pentru situațiile dificile prin care trec cei din jurul său: Grazina, care se luptă cu demența și cu dorința fiului ei de a o trimite la azil, Sony, care suferă de o formă de autism și se străduiește să strângă bani pentru cauțiunea mamei sale, Wayne – care are nevoie de bani și îi atrage pe Hai, Sony și Maureen într-un măcel de porci etc. De două sau trei ori, Hai primește, ca niște alerte, întrebări despre cartea lui, pe care nu o scrie, așa cum nici nu a terminat Frații Karamazov, deși Vuong ne spune nouă, cititorilor, în partea de Mulțumiri, că una dintre ultimele replici ale mamei lui Hai este în relație directă cu finalul romanului lui Dostoievski. Prin nefinalizarea lecturii, se întărește ideea că Hai s-a pierdut între presiunea de a-și scoate familia din precaritate, identitatea de liggabit (o citez pe Grazina aici, care prin acest termen se referă la persoanele din comunitatea LGBTQ+), pe care nu o împărtășește cu nimeni în afară de Grazina, iar asta târziu, și dorința suprimată de a urma o cale a lui, ceea ce l-a determinat să recurgă, tot mereu, la stupefiantele care să estompeze imediatitatea și forța realității.
Cu ultima doză de stupefiante în carcasa pentru lentile de contact, Hai renunță la implicațiile în viață (care erau deja minime) după ce Grazina este dusă cu forța la azil. Faptul de a fi rămas fără prietena de care avusese grijă aproape un an perforează stratul subțire al liniei de plutire pe care se legăna Hai, aducându-l în punctul zero – fără scop, colcăind precum un gândac în minciuna pe care i-o repetă mamei de fiecare dată când vorbesc la telefon.
În ultimul capitol, naratorul omniscient ne spune ce urmează să se petreacă cu fiecare dintre personajele importante în câțiva ani, dar nu ne spune nimic despre viitorul lui Hai. Deriva în care persistă mintea lui îl convinge că nu are rost să-și dea o șansă reală. În schimb, face un ultim gest pentru a-și ajuta verișorul, Sony, să o elibereze pe mama lui din închisoare și să înceapă o nouă viață undeva, altundeva, nu în East Gladness, ‘a town where high school kids, having nowhere to go on Friday nights, park their stepfathers’ trucks in the unlit edges of the Walmart parking lot, drinking Smirnoff out of Poland Spring bottles and blasting Weezer and Lil Wayne until they look down one night to find a baby in their arms and realize they’re 30-something and the Walmart hasn’t changed, except for its logo, brighter now, lending a bluish glow to their time-gaunt faces’. (p. 5)
Titlul romanului, mai exact partea The Emperor, primește semnificație după ce Wayne spune povestea intrării porcilor Berkshire și, odată cu ei, a creștinismului, în grațiile împăratului și pe teritoriul Japoniei. Mai târziu, aflați într-o călătorie delirantă pentru ca Sony să facă pace cu o parte din trecutul său, Hai are o halucinație în timpul căreia îi confesează unui porc grijile sale despre a nu ști cum să fie în lume și adaugă – ‘“Don’t let the emperor get to you, buddy.”’, poate comparându-și propria condiție cu cea a unui porc destinat măcelului.
‘Is it possible to be a hog in a field left behind by Noah’s ark, whistling “Silent Night”, and not be the loneliest thing in the universe?’ se întreabă Hai, simțindu-se dislocat din spațiul și timpul în care trăia.
În timpul acelei excursii comico-tragice, am remarcat mai multe instanțe în care autorul a preferat să dea referințe din cultura pop(ulară), în loc să ne arate prin proza lui cum se desfășoară acțiunea. Cele mai multe sunt referințele din Star Wars și, deși franciza a rezistat testului timpului, abuzul de referințe nu îmbogățește stilul autorului, valoarea textului sau vocea vreunui personaj. Cine nu a văzut franciza, nu știe ce este un R2-D2, ce vrea Maureen să spună prin ‘“everything is Star Wars.”’ (p. 350) sau BJ prin ‘“Long as we keep it more Star Wars and less like Die Hard 2.”’ (p. 348)
Alteori, în loc de referințe din cultura pop, autorul pică în capcana de a ne spune, în loc de a ne arăta – ‘The whole thing resembled a Nativity scene in a dystopian movie.’ (p. 366)
Proza minuțioasă, bogată stilistic și cu vocabular extins, trăsături ce au caracterizat și primul roman al lui Ocean Vuong, sunt prezente și aici, însă accentul este pus pe atmosferă, descrisă cu o lentoare și un ritm sacadat intenționate, cu ocazionale introspecții pe teme precum familia, prietenia, munca într-un sistem putred care devalorizează individul, memoria sau destinul. Totuși, pe alocuri, naratorul folosește cuvinte academice pentru a descrie situații comune, ceea ce face notă discordantă cu stilul de viață pe care îl duc personajele. Mi-aș fi dorit o apropiere mai mare între vocea narativă și cea a personajelor.
Deși personajele sunt foarte bine definite, fiecare cu o voce recognoscibilă, autorul a mers prea în detaliu cu portretizarea unora dintre personaje, prelungind astfel cartea fără rost. Maureen, de exemplu, este adepta unei conspirații care poziționează reptilele ca adevărații conducători ai lumii ce trăiesc sub pământ, hrănindu-se cu energia negativă a oamenilor. Idiosincraziei acesteia, care mi s-a părut forțată, i s-au acordat mai multe pasaje decât era nevoie ca să înțelegem caracterul ei. Pe de altă parte, implicarea personajului Russia în scene este minimă spre deloc la finalul cărții, deși fusese mai prezent înainte. Pentru o mai bună cursivitate a poveștii, ar fi meritat să aibă niște cuvinte de spus și spre finalul cărții.
Mai mult, există și fragmente lungi și repetitive despre noapte, peisaje și primăvară, care duc atenția în direcții nesemnificative. Sunt de acord cu Vuong atunci când spune, în interviul citat mai sus, că „limbajul este foarte interesant pentru că felul în care descrii ceva dezvăluie cine ești” (traducerea mea), însă descrierile sale au cel mai mare impact și potențial să rămână cu cititorul atunci când sunt folosite pentru a reda urâtul, marginalul, macabrul chiar, în moduri digerabile, care să salveze situații de viață de la verdictul de irecuperabil (cuvânt folosit chiar de autor în raport cu descrierile sale).
Limbajul care păstrează o portiță de salvare prin sublimul pe care-l capturează în cuvinte a devenit deja nota caracteristică a prozei lui Vuong și cred că o vom găsi și în romanele ce vor urma. Dar dincolo de frumusețea limbajului, operele lui Vuong merită citite pentru candoarea cu care privește în față și scrie despre evenimente ce lasă ravagii în sufletul omului. Dintr-o asemenea confruntare, nimeni (nici autorul, nici cititorul) nu iese nevătămat, atât că rănile reprezintă, de fapt, dorința de a pătrunde mai bine lumea și de a-ți înțelege semenii. Altfel spus, „vătămarea” o reprezintă creșterea empatiei pentru alteritate.
Ediția folosită: Ocean Vuong, The Emperor of Gladness, Penguin Press, New York, 2025.
Traducere românească: Ocean Vuong, Împăratul bucuriei, tradusă de Ioana Miruna Voiculescu; Storia Books, 2025.