Articles by Livia Creț

Spre deosebire de primul său roman (On Earth We’re Briefly Gorgeous), care are o formă epistolară, în cel de-al doilea, intitulat The Emperor of Gladness, Ocean Vuong împarte volumul în capitole, cuprinse în calupuri de către anotimpuri, din toamna lui 2009 până în aprilie 2010. Așadar, petrecem mai puțin de un an cu protagonistul, Hai, urmărindu-i îndeaproape alegerile greșite și aparent condamnabile pe care le face (chiar dacă naratorul nu le descrie printr-o lentilă moralizatoare), dar care îl apropie, pe neașteptate, de oameni care îi devin un soi de familie. De aceea, Ocean Vuong, atunci când vorbește despre tema acestui volum, înaintează ideea de familie circumstanțială, formată din aceia cu care, în acest caz, îți petreci multe ore din săptămână lucrând într-un fast-food, lângă care respiri, transpiri și cu care împarți aerul îmbibat de prăjeală, fără teama de a fi judecat, așa cum ar face-o familia de sânge. În comparație cu cea din urmă, care suferă în mod direct consecințele alegerilor greșite sau ale comportamentelor ce ies din tipare, echipa de la fast-food-ul HomeMarket acceptă faptul că Hai consumă droguri, că Sony, verișorul primar al lui Hai, este neurodivergent, obsedat de Războiul Civil, că Maureen și Wayne beau din ploștile lor atunci când realitatea devine prea greu de suportat. Inserțiile autobiografice sunt evidente, după cum a declarat Vuong într-un interviu cu Ari Shapiro pentru WLRN – el și familia lui au emigrat din Vietnam și s-au stabilit în Hartford, Connecticut, unde au locuit într-un apartament cu o singură cameră. La un moment dat, Vuong a lucrat chiar el într-un fast-food. Inspirându-se considerabil din aceste experiențe, autorul a plăsmuit orășelul East Gladness, în care au loc întâmplările din carte. În centrul acțiunii este cea mai înduioșătoare relație care se naște chiar la începutul romanului – cea dintre Hai și Grazina, o doamnă la senectute care îl salvează pe Hai într-un moment critic, ca mai apoi să îl invite să locuiască cu ea, no questions asked. Pe Grazina, care a emigrat din Lituania cucerită de Stalin în Statele Unite și acum suferă de demență, nu o interesează faptul că Hai tocmai ieșise de la rehab sau că nu are unde să meargă pentru că și-a mințit mama că studiază medicina în Boston (informații pe care Hai, oricum, nu le divulgă). Relația de întrajutorare dintre Grazina și Hai (sau Labas, așa cum îi spune Grazina; labas în lituaniană înseamnă hi în engleză) se adâncește cu fiecare anecdotă și amintire pe care Grazina i-o povestește: despre soțul ei, despre copii, despre copilărie și cum a emigrat din Lituania. Atât că diferitele perioade ale vieții ei se suprapun și se înlocuiesc, simptome ale demenței care se agravează, luând cu ea tot mai des și mai mult din luciditatea Grazinei. Compasiunea și răbdarea cu care Hai intră în jocurile de rol impuse de diferitele linii temporale între care mintea Grazinei alternează întăresc relația lor de prietenie, pe care Grazina o simte puternic și o transmite chiar pe limba ei – Tu esi mano draugas (tr. Tu ești prietenul meu.)  Vuong nu prezintă familia circumstanțială de sine stătătoare, ci în contrast puternic cu destrămarea familiei cu care Hai a emigrat în State, compusă la acea vreme din mama lui, mătușa Kim, soțul acesteia – Minh, copilul lor – Sony și Bà ngoại (bunica). Deși am putea crede că emigrarea împreună a familiei lui Hai a creat între ei o legătură adâncă și indestructibilă, Vuong ne arată că dezintegrarea e mult mai aproape și mai dureroasă în familia de sânge, legăturile mult mai fragile, dezamăgirea mult mai greu de suportat. În caruselul portretelor unor persoane de la marginea societății, trăind în precaritatea impusă de instabilitatea economică, lupta cu stupefiantele și familii dezbinate (voluntar sau survenite prin moarte), cel mai bine conturat este cazul lui Hai. El se lasă purtat de acțiuni de parcă ar fi într-un vis, fără putere decizională. Despre propria persoană nu spune multe, decât în relație cu ceilalți, ceea ce îi impune rolul de amortizor pentru situațiile dificile prin care trec cei din jurul său: Grazina, care se luptă cu demența și cu dorința fiului ei de a o trimite la azil, Sony, care suferă de o formă de autism și se străduiește să strângă bani pentru cauțiunea mamei sale, Wayne – care are nevoie de bani și îi atrage pe Hai, Sony și Maureen într-un măcel de porci etc. De două sau trei ori, Hai primește, ca niște alerte, întrebări despre cartea lui, pe care nu o scrie, așa cum nici nu a terminat Frații Karamazov, deși Vuong ne spune nouă, cititorilor, în partea de Mulțumiri, că una dintre ultimele replici ale mamei lui Hai este în relație directă cu finalul romanului lui Dostoievski. Prin nefinalizarea lecturii, se întărește ideea că Hai s-a pierdut între presiunea de a-și scoate familia din precaritate, identitatea de liggabit (o citez pe Grazina aici, care prin acest termen se referă la persoanele din comunitatea LGBTQ+), pe care nu o împărtășește cu nimeni în afară de Grazina, iar asta târziu, și dorința suprimată de a urma o cale a lui, ceea ce l-a determinat să recurgă, tot mereu, la stupefiantele care să estompeze imediatitatea și forța realității. Cu ultima doză de stupefiante în carcasa pentru lentile de contact, Hai renunță la implicațiile în viață (care erau deja minime) după ce Grazina este dusă cu forța la azil. Faptul de a fi rămas fără prietena de care avusese grijă aproape un an perforează stratul subțire al liniei de plutire pe care se legăna Hai, aducându-l în punctul zero – fără scop, colcăind precum un gândac în minciuna pe care i-o repetă mamei de fiecare dată când vorbesc la telefon. În ultimul capitol, naratorul omniscient ne spune ce urmează să se petreacă cu fiecare dintre personajele importante în câțiva ani, dar nu ne spune nimic despre viitorul lui Hai. Deriva în care persistă mintea lui îl convinge că nu are rost să-și dea o șansă reală. În schimb, face un ultim gest pentru a-și ajuta verișorul, Sony, să o elibereze