„Din calidor (o copilărie basarabeană)” de Paul Goma este o carte imensă pentru literatura şi istoria Basarabiei şi, deci, şi a României – la asta mă gîndeam după ce am citit romanul.
„Din calidor” este cartea lui Paul Goma despre copilărie, cartea lui Paul Goma despre copilăria lui Paul Goma, dar şi despre o perioadă importantă din istoria României şi a omenirii în general – anii ’40 din secolul trecut, cînd avea loc ultimul (sper!) război mondial, al II-lea. Copilăria lui Paul Goma este puternic marcată de istorie şi asta se vede clar în carte, al cărei narator şi personaj principal e un copil, Paul, aşa cum e Nică al lui Ion Creangă pentru „Amintiri din copilărie”. Ba Paul al lui Paul Goma e mai Paul Goma decît e Nică Ion Creangă şi e normal să fie aşa, fiind vorba de doi scriitori de facturi diferite, chiar dacă ambii sînt foarte importanţi pentru istoria literaturii române. Acţiunea are loc în satul Mana (din „Basarabia mea cea rainică”), unde sînt repartizaţi părinţii personajului principal, la dorinţa lor (au vrut cel mai greu sat din zonă), sat de lîngă Orhei, lîngă codrii Orheiului, unde se consumă copilăria autorului-personaj. Părinţii vin în sat ca învăţători, construiesc şcoala şi casa (în aceeaşi curte, lipite), iar copilul asistă la evenimentele trăite de ei şi de consătenii lor. Romanul are două linii de subiect – primul plan fiind scris din prisma copilului, al doilea avînd loc mai tîrziu, dar care-l încalecă pe primul, fiind compus din discuţiile istorice (de la istoria familiei, a Basarabiei, a României, pînă la istoria războaielor şi a mentalităţilor) dintre tatăl personajului-autor şi personajul la maturitate, Paul Goma. Partea despre/din copilărie e foarte interesantă, din toate punctele de vedere, iar partea istorică susţine serios partea literară, dîndu-i un sens major, împingînd romanul mai sus decît pur şi simplu pe un raft al beletristicii româneşti.
Fiul învăţătorilor din Mana stă în coridorul casei-şcoală şi priveşte ce se întîmplă în afară şi înăuntru. „Calidorul” e un loc înăuntru şi în afară în acelaşi timp, un loc unde copilul are dreptul să stea şi unde îi place să stea. „Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pămîntului.
Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate mi se întorc, după ocoluri largi, perfect rotunde, după definitive dusuri – atunci şi acolo.
I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă – însă nu i se spunea nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); şi nici cerdac (cu, eventual, geamlîc…) – turcism tîrgoveţ. Casa noastră din Mana avea (domnule) calidor” („Pre-mergere”), aşa începe romanul. „Calidorul casei din Mana este orientat spre Nord. O întîmplare: dacă învăţătorul de taică-meu ar fi găsit alt teren de şcoală, în altă parte, altfel ar fi fost orientat – calidorul. Calidorul casei din Mana, chiar orientat exact spre Nord, nu este expus Crivăţului – care, cel puţin în Mana, bate dinspre Nord-Est – or, corpul şcolii, cel mai lung, mai plin, aşezat în esher faţă de calidor, îl… protejează. Nu numai de vînt. L-a protejat cît a putut. La un moment dat – nu l-a mai.
Calidorul casei din Mana este buricul pămîntului. Pe aici au trecut potecile de fugă, căile de bejenie, coridoarele de transhumanţă, bulevardele de năvălire – cu toate întretăierile preţ de un vad – la apa Nistrului. Calidorul naşterii mele (la egală distanţă de paralelele 46 şi 47 – însă nu chiar 47 – şi cam pe unde coboară meridianul 29) a fost un asemenea punct obligatoriu de pasaj” („Numele”)… „Calidorul” lui Goma e un simbol, simbolul care-l apropie de mamă, de părinţi, de strămoşi, simbolul Basarabiei. „…Calidor, acel vestibul deschis spre ambe părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură expus agresiunilor – dar nu mortale: oricînd pot face pasul înapoi, la adăpost”. Copilăria personajului-copil are loc în timpul războiului, cînd tatăl său e ridicat de către ruşi şi dus, pentru că e român, pentru că, pentru că… nu contează pentru ce, „trebuia” să fie deportat şi a fost deportat. În timpul războiului chiar şi cîinele lor rău, pe care-l putea lega doar tatăl, suferă o metamorfoză spectaculoasă şi copilul este şi de această dată martor: „Aşa că în fiecare dimineaţă zic:
– Dacă nu azi, atunci mîine!
Şi aştept.
Împreună cu Osman: cîinele, de cum au plecat soldaţii, cum s-a arătat şi el. Tîrîind lanţul zmuls. Cînd l-au văzut liber, oamenii din sat au rupt-o la fugă, s-au ascuns care pe unde au putut. Îl ştiau. Şi-l ştiau rău al dracului – mai rău ca lupul. Dar Osman a intrat la noi în curte. Mama s-a repezit să mă tragă la adăpost, dar n-a mai avut timp: cîinele s-a năpustit la noi… şi, scheunînd jalnic, s-a culcat la picioarele noastre, după ce s-a tot învîrtit în jurul cozii, acum jerpelită, plină de scaieţi.
Cînd plecasem în pădure, îl lăsasem în lanţ – cine se putea apropia de fiara sălbatică? După ce-au căzut multe boambe şi plunghi, Moş Iacob a băgat de seamă că Osman a dispărut cu lanţ cu tot. L-a crezut mort, împuşcat, ori sugrumat de lanţ, în vreun tufiş.
Şi uite-l: nu mai mîrîie, nu mai rînjeşte, nu mai sare la om. Scheaună şi se gudură, bate pămîntul cu coada, chiar şi la străini; cînd merge, merge pieziş, ponciş, de parcă n-ar mai şti care-i înaintele. Mama i-a desprins lanţul, l-a lăsat cu zgarda cea frumoasă, de piele roşie, cu ţinte argintii, deşi acum i-ar putea-o fura oricine. Cîinele Osman care era lup a devenit un ceea ce se cheamă cîine uşernic. Chiar dacă nu umblă pe la alte uşi decît a noastră. Dar nu mai hămăie – n-o să-l mai aud niciodată lătrînd”. Cînd vin ruşii, sătenii fug în codrii Orheiului, unde copilul, iar, are trăiri puternice, asistînd cum un tip se dă la mamă-sa, „văduvă tînără”, apoi „stă” cu o fată, pe care o surprinde făcînd sex cu unul mai mare. „Viaţa sexuală” a copilului e foarte spectaculoasă, în Paulică avem un Henry Miller copil. Copilul vede şi încearcă de toate, de la „şezut ca chestie” pînă la… sex oral. Are o lungă listă de fetiţe cu care descoperă şi experimentează („ea nu-mi zisese: Varvarule, aşa şi pe dincolo, fiindcă nu şezusem bine-bine cu ea, cum şezusem cu Tecla şi cu Bălana şi cu Duda şi cu, într-un fel, domnişoara Tuza”). Iată cum se înţelege cu fiica profesoarei dintr-un sat vecin, unde se duc după ce pleacă din ascunzişul din pădure: „Şi zice că mai bine să şedem. Eu o-ntreb ce facem noi, acuma: nu şedem?
– Nu ca lumea, zice ea. Vrei să-ţi arăt eu ţie cum se şade ca chestie?
Se lasă pe spate în iarbă, îşi ridică rochiţa, desface picioarele. Se uită acolo, ar intra iar la mine:
– Ziceam că eu sînt fata, zice. Şi ziceam că tu eşti băiatul.
Da. Ziceam.
– Ziceam că băiatul se culcă peste fată. Şi doarme, zice. Aşa se zice că şade fata cu băiatul ei.
Eu pufnesc şi-i spun că cine doarme nu şede; cine şede strică fata.
– Vrei tu să te stric? o întreb.
Ea îşi îndepărtează chiloţii şi-mi arată:
– Nu se strică. La fete nu-i nimic de stricat”. Şi cu altă fetiţă, Nora: „Îmi ia o mînă şi şi-o pune pe obraz; apoi la piept, pe sub bluză – îi bate inimioara ca o mitralieră; apoi mi-o conduce, căldicel, la păsărica ei cea mititică; şi tremurică – şi spărieţică; se zbate, ‘bate; fetele au două inimioare: una acolo, una aici”. Cu Tuza, învăţătoarea care vine din Ardeal, „şede” ca să se încălzească, goi, unul peste celălalt, cîteva educatoare îşi pierd serviciul fiindcă mamă-sa îi prinde „şezînd” pe sobă, „cu dînsa-ntrînsa”, cum zicea vecinul bătrîn. La scăldat are loc o altă întîmplare henrymileriană: „M-am aplecat, am luat apă în căuşurile palmelor, am dus-o pînă pe umerii ei, am pus-o acolo, cu grijă, să se ţină măcar jumătate; şi iar m-am aplecat şi am dus în mîini şi am aşezat-o pe umerii trupului şi am tipărit-o uşor-uşurel, ca să se bătucească şi să se ţină, să nu cadă înapoi chiar tot adausul.
Da, bre: prinseseră să i se rotunjească umerii de la trupul ei cel ud şi cald şi-aromitor şi licăritor.
După ce am făcut-o în bună măsură pe la spate, s-a răsucit cu faţa. Nu mi-a mai zis ce anume să fac, ştiam. Şi am prins a o face şi pe faţă: i-am rotunjit umerii din partea asta; i-am făcut cu mînurile mele rotundul ţîţei drepte; cel al stîngii; m-am întors la dreapta; i-am făcut, frumos, cu grijă, ţumburucul; căpşorul. I-am rotunjit corect floarea mai întunecată dimprejur: nimba sfintelor de aur, acolo, dincoace, din piele de trup de fată.
Am lucrat eu la ea cît oi fi lucrat, că s-a apucat şi ea să mă lucreze. Rîdeam, ni se mai ciocneau mîinile cu apă cu olărit de celălalt, dar pîn’ la urmă tot ne-am făcut – pe jumătate.
Adică de la brîu în sus. De la brîu în jos ne era ruşine să ne facem noi, cu mîna noastră.
Ea a început prima: s-a lăsat în apă, a luat cu mîinile, după aceea cu gura. S-a ridicat, a zis că să schimbăm, să fac şi eu ce făcuse ea. N-a mers. Din pricina apei. Îmi intra în gură, mă îneca, aşa i-am văzut-o bine de tot, era perjulie, cu limbica de muşcată răsărită ca un. Ca o. Tot mai bine ca-un: chicot”…
Textul este împînzit de momente şi întîmplări puternice, cum e şi fragmentul cu metamorfoza cîinelui în timp de război, şi întoarcerea tatălui din puşcărie şi trăirile copilului, care plînge mai mult nu de bucuria revederii, ci fiindcă „gata, nu mai sînt orfănel”. Primul bolşevic cu care a avut de furcă tatăl, un fost elev de-al său, din Mana, reeducat „peste Nistru”, i-a ars cărţile cu litere latine – „îţi cer să predai cărţile voastre, fasciste, contrarevoluţionare, burgheze şi reacţionare, cu opiu al popoarelor, cu misticism şi cu morală mic burgheză, filistină – fiindcă-s scrise cu litere de-ale voastre, duşmănoase! Tot ce-i tipărit cu litere româneşti e otravă! E reacţiune! Literele voastre româneşti sînt duşmănoase! Capitaliste! Antisemite! Pe bună dreptate le-au interzis tovarăşii noştri – pe astea să le scoţi şi să le predai!”. Despre o profesie de război incredibilă: „Pe timpul acela – sub ruşi – trăia, într-un sat vecin, un scutitor de meserie; pentru atîtea ruble, îţi tăia cu toporul, pe butuc, taman degetul cu care trebuia să tragi în „vragul” rusului; pentru atîtea ruble îţi tăia mîna din încheietură – tot dreapta, se-nţelege, ca să nu te ieie la moscali; însă pentru ceva mai multe, îţi împuşca, cu un pistol, degetul arătător, strîmba degetul, petrecîndu-l peste cel mijlociu şi lega palma între scîndurele, să se vindece aşa, strîmb, cîrnit – ca al lui moş Iacob…”…
Altă temă importantă a romanului este relaţia dintre românii din România şi românii basarabeni, temă care a revenit în literatura română abia după 1989. Basarabenii îi aşteaptă pe români cu tot ce au mai bun, le dau soldaţilor români de mîncare, taie toate găinile pe care le au, le zic „ai noştri”, cînd zboară de-asupra satului avioanele româneşti oamenii urcă pe garduri şi-i salută cu dragoste, iar românii… aruncă asupra lor bombe. Cînd ruşii se apropie prea tare şi se hotărăsc să se retragă mai în interiorul ţării, părinţii primind repartizare şi post într-un sat din Ardeal, iar se întîmplă lucruri incredibile. Dacă învăţătoarea trimisă din Ardeal în Mana stă în gazdă la ei „convenabil”, adică nu plăteşte nimic, mănîncă cu ei, tot gratis, nu-şi spală nimic, punîndu-şi hainele (inclusiv chiloţii) în coşul de spălat, cînd vin în România, învăţătoarea şi copilul au surprize groaznice, chiar din gară, unde un căruţaş care se întorcea oricum în satul în care mergeau şi ei, le-a cerut un preţ exagerat de cel puţin 10 ori, iar cînd aude că „e cam mult”, îi lasă baltă şi pleacă, cu căruţa goală, dar nu-i ia cu un preţ normal. Cînd ajung, într-un tîrziu, în acel sat ardelenesc, directorul, care era la masă (nu i-a invitat şi nu le-a dat nimic de mîncare, deşi copilul nu mai putea de foame), i-a lăsat să stea în cancelarie, dînd de înţeles că le face o mare favoare, în cancelarie era foarte întuneric, nu era nici o lampă, nici pat, nimic-nimic, mama îl îndeamnă pe copil să doarmă: „Cînd dormi nu mai simţi nimic, nici foame, nici durere, nici supărare – numai viaţă veşnică. (…) Să dormim, puiul-mamii. Măcar în somn să nu fim refugiaţi”. Prietenie româno-română simţită pe pielea sa şi de tată, care e predat de la nemţi la români, nemţii purtîndu-se mult mai uman cu el, un duşman pentru ei, decît românii – pentru că e… basarabean! Apoi mai e şi momentul cînd românii basarabeni sînt vînaţi „prin păduri – cu ajutorul preţios al ciobanului român, cel cu mioriţa şi cu vînzarea de frate – ne predau ruşilor, să facă ei borş din noi, să ne… repatrieze în Siberia…”
Copilăria personajului principal ţine atîta timp cît sînt acasă, în Mana, în Basarabia. Atîta a copilărit – 9 ani şi 4-5 luni, după care a trebuit să se obişnuiască, cum i-a zis mamă-sa: „Lasă, ne obişnuim noi… / – Eu nu vreau să mă obişnuiesc”.
În concluzie, aş putea să spun că personajul copil al lui Paul Goma (şi Paul Goma) este primit de fraţii români, în 1944, exact cum e primit Yo al lui Alexandru Vakulovski (şi Alexandru Vakulovski) în 1996, că Paul Goma este cu acest roman extraordinar, „Din calidor”, şi precursorul „Planetei Moldova”, în primul rînd datorită limbajului, vocabularului şi expresiilor basarabene ce împînzesc acest roman terminat în 1983. „Din calidor (o copilărie basarabeană)” de Paul Goma este un roman care nu trebuie să lipsească din bibliografia obligatorie.
Paul Goma, „Din calidor (o copilărie basarabeană)”, Editura Cartier, 2025