Toate întîmplările din noua carte de proză scurtă a Laviniei Braniște, Delfinariu, sînt realiste, cotidiene, credibile, veridice, care pot avea loc oricînd aici și acum – așadar, ar putea fi foarte populare, citite de foarte multă lume. Chiar dacă poate că Lavinia Braniște a inventat cap-coadă vreo povestire din carte, la lectură cititorul e convins că e față în față cu un caz adevărat, care a avut loc în realitate, că asta i se poate întîmpla și lui sau unui cunoscut de-al lui. Proze realiste și cotidiene, care creează o atmosferă potrivită pentru fiecare dintre ele în parte, mai ales că multe situații capătă adevărate stări psihologice.
„Delfinariu”, proza care dă volumului titlu, e despre cum relațiile interumane niciodată nu sînt ce par a fi la prima vedere sau dintr-o parte. Protagonistă e o tînără de aproape 40 de ani care se hotărăște să ia lecții de înot, dar vrea ca antrenor să-i fie o femeie și anume pe Valeria, care trecuse de vîrsta pensionării. O văzuse antrenînd, apoi a aflat de pe internet că e fostă campioană europeană și așa se și comporta – ca o campioană. Deși relația lor inițial e strict tehnică, de antrenament, pînă la urmă se leagă una de alta, le e dor uneia de alta, fata abia așteaptă antrenamentele, antrenoarea o încurajează și-o vede deja la mari competiții. Dar cînd ajunge la spital și îi cere să vină s-o vadă, că-i e dor de ea, tînăra nu-i mai răspunde la telefon și-și ia alt antrenor.
Personaj principal în „O plîngere” e Ioana, o absolventă de filologie, limbi străine, traducătoare (de literatură), interpret autorizat la poliția municipală, unde lucrează ca voluntar, pentru că nu are cum să emită factură și asta o cam înfurie, și vrea să se scoată de pe lista de interpreți. Și acum a plătit 25 de lei pentru a veni la caz. Pe lîngă munca gratuită, pierde și mult timp și rămîne în urmă cu traducerile ei, din care trăiește. Despre viața polițiștilor, din interior, fiindcă toți cei cu care intră în contact îi povestesc, i se plîng. Despre spitalul ca o gaură neagră – pentru toți, inclusiv pentru polițiștii în uniformă, înarmați. Ioana se duce să ajute, traducîndu-le străinilor care vin la poliție cu plîngeri, dar pînă la urmă nu se rezolvă nimic niciodată, deși polițiștii susțin sus și tare că ei vor să ajute. Vor s-o ajute inclusiv pe ea să se scoată de pe lista de interpreți.
Bunicul Sandu din „Sălbăticiunile de la Dunăre” se trezește prima oară singur cu nepotul său de șase ani, Damian, și vede cum e să fii pus în fața unor situații absurde, de neînțeles pentru un om matur. Tot de la Ștefan, tatăl lui Damian, are un cîine imens, adus cînd era foarte mic de la Dunăre – alt moft de-al lui Damian. I-au zis Codiță, doar că acum nu i se mai potrivește numele și-i zic Calul, atît de mare e. „Ăsta are în el toate sălbăticiunile de la Dunăre”, a zis odată Alina, soția lui Ștefan. Ăștia vin după Damian după alegeri, cu gîndul să stea pînă află rezultatele (înainte Sandu își întreba fiii „cu cine ținem”, dar între timp nici aici nu se mai înțeleg), iar Sandu, epuizat de nepot, își dorește ca ei să-l lase în pace „și să plece toți trei la ei acasă”. Toate diferențele dintre generații într-o singură proză scurtă.
„Lacu Sărat” e o proză amară, dar excelentă, una din cele mai reușite din „Delfinariu”. Doi soți pensionari, Aneta și Fane, se duc, cu tramvaiul, din Brăila în stațiunea de alături, Lacul Sărat. Aici, Fane preferă să stea în pat, uitîndu-se fix în tavan, iar Aneta se plimbă prin stațiunea care o dezamăgește de la cameră la mîncare, și vorbește cu oameni plini „de suferințe și ea nu mai putea să dea numai peste suferințe de cîte ori stătea de vorbă cu cineva. Toți se plîngeau încontinuu. Toți erau pedepsiți”. Acasă e obișnuită cu ticurile soțului, iar aici „îi era rușine cu el” și nici el nu se simte mai bine, iar la un moment dat pur și simplu se duce acasă, să vadă meciul în liniște.
În „Strîmtoarea”, o fată care a crescut doar cu mamă-sa, îi cumpără lui tat-so un bilet la un concurs de înot în Strîmtoarea Dandanele, care are loc chiar de ziua lui – și astfel sînt mai multe zile împreună. E, cum a spus Oana Paler, „raza de soare a volumului”.
Iar „Harta literară” e întunecimea volumului. La aproape 30 de ani, Roxi e blocată în casa bunicilor, pentru a avea grijă de bunica ei cam senilă, toate celelalte neamuri fiind în străinătate. Tat-so și frate-so au impresia că-i trimit destui bani pentru îngrijirea mamei lor bătrîne și bolnave, dar nu e nici pe departe așa. Roxi se bucură foarte mult cînd cîștigă o mențiune de onoare la un concurs de poezie organizat de o universitate din America, de la care primește o hartă literară veche, iar peste o lună e sunată de la poștă să plătească o sumă imensă pentru ea, taxa vamală… „La ce oră vrei să ne trezim?” e despre prima ieșire în afara orașului a unui cuplu de îndrăgostiți, Diana și Paul, care se duc la mare și, din păcate, totul e ca la știri – mîncare extrem de proastă, țînțari, cazare mincinoasă, companie dubioasă, obiecte de vînzare gata stricate…
În „Beti scrie pe grup” patru prietene hotărăsc să se ducă, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la absolvirea liceului, la un festival din afara țării. Sînt prietene încă din liceu, trei căsătorite (ori divorțate), cu copii, doar Beti fiind singură. Acolo închiriază un apartament și merg la fest să se bucure, dar apar imediat deosebirile dintre ele, obiceiurile, trăirile, comportamentul, interpretările. Au și un grup pe WatsApp doar al lor, pe care cele trei scriu doar chestii despre copii și familie, așa că Beti nu intră în discuțiile lor. Dar acum, după ce moare un acrobat, Beti refuză să se mai ducă la festival. Vizitează un muzeu din oraș, iar de la piață le trimite fetelor pe grup o poză live, în care niște balerine protestează – Beti scrie, în sfîrșit, pe grup…
În „Spațiu privat” vedem cam care-i atmosfera la fizioterapie, unde o tînără se împrietenește cu o doamnă mai în etate, cu care-l văd, tot acolo, pe un actor bătrîn, de vîrsta lui taică-so, vedetă care are și o emisiune matinală. În „Boboteaza” părintele se trezește în fața momentului neașteptat în care nu se înscrie nimeni să sară în Dunăre de Bobotează. E fiu și nepot de popă și asta s-a mai întîmplat doar de două ori în decursul anilor – doar cînd a fost furtună. Despre pierderea credinței (pe 2 ianuarie foarte puțini oameni îi deschid ușa), dar problema principală aici e „tradiția” artificiilor de revelion – spaima animalelor. Moleculele de mentol din „Molecule de mentol” sînt de la izma de pe mormîntul bunicului, la care se duce nepoata și bunica.
Cotoiul, sora naratoarei Lala din „Vrăjmașul interior”, a avut tot felul de afaceri triste, cum spune chiar ea, de la un micro-anticariat la o patiserie, iar acum duce oamenii pe la mănăstiri și biserici, adică organizează pelerinaje. De data asta le ia în microbuz și pe soră-sa și pe nepoata Ana, fiica Lalei. Acestea acceptă fiindcă n-au mai petrecut timp împreună demult, apoi Lala nu se mai înțelege cu soțul și s-a gîndit că poate vorbește despre asta cu soră-sa, mai ales c-ar vrea să se mute la ea, care locuiește singură în apartamentul cu patru camere al părinților…
Majoritatea celor 12 proze scurte din Delfinariu de Lavinia Braniște sînt cinematografice, din ele se pot face filme artistice, de scurt metraj sau piese de teatru. Teatrul din Brăila, de exemplu, ar putea să însceneze „Lacu Sărat” folosind chiar locurile descrise în proză – pornind din stația de tramvai din Brăila, în tramvai, pînă în stațiunea Lacu Sărat de alături și înapoi în Brăila. Cred că ar fi o piesă vie de mare succes, dar din același text se poate face și un film artistic în stilul cinematografiei actuale românești, care culege premii internaționale la cele mai mari festivaluri internaționale. Între timp (de cînd citesc Delfinariu), Lavinia Braniște a fost nominalizată cu romanul Camping la Premiul Médicis Etrangers 2026, ceea ce e extraordinar. Citiți Camping, citiți Delfinariu, citiți Lavinia Braniște!
Lavinia Braniște, Delfinariu, Editura Polirom, 2026