Am participat la spectacole care impresionează prin amploare vizuală sau prin rigoare, dar mai ales, am participat la spectacole care m-au determinat, în ultimii ani, să renunț la a mai merge la teatru. Asta până de curând, când printr-un accident favorabil, am ajuns la Bestiar, produs de Vanner Collective și co-produs de Teatrul Metropolis (concept și direcție scenică Denisa Nicolae).
Într-un decor redus la esență, cu mijloace aparent puține (scenografie și costume Șteff Chelaru), spectacolul construiește o alegorie densă despre identitate, conformism și fragilitatea libertății. Faptul că reprezentațiile sunt sold out nu este o coincidență, ci rezultatul unei construcții scenice coerente, în care textul, jocul actoricesc, costumele și muzica funcționează ca un organism unic la care mă gândesc încă. Premisa e simplă și fertilă: patru animale de sacrificiu ies din spațiul sigur al turmei pentru a privi dincolo de gard. Ies din ceea ce le-a fost dat ca destin, din stereotipurile asociate rasei, rolului, funcției lor. Gestul lor nu este doar fizic, ci și ontologic pentru că personajele din acest acest grup animalier pun sub semnul întrebării scopul și aparenta ordine în care s-au născut. Spectacolul trimite inevitabil la universul alegoric din Ferma animalelor, dar nu îl reproduce. Dacă la Orwell problema centrală era deturnarea revoluției și corupția puterii, aici accentul cade pe presiunea uniformizării și pe frica de a fi diferit. Bestiar mută întrebarea din zona politicului explicit în zona identității personale: cine ești atunci când refuzi să mai fii doar o parte din turmă?
Textul spectacolului funcționează pe mai multe planuri. La suprafață, avem conflictul dintre dorința individuală și normele colective. În adâncime, avem o reflecție despre nevoia de apartenență. Turma este în egală măsură opresiune și protecție, iar gardul nu este doar limită, ci și siguranță. Personajele nu sunt construite schematic. Fiecare animal își negociază propria relație cu frica, cu visul, cu riscul de a fi exclus. Întrebările care apar constant nu sunt retorice, ci cât se poate de reale: fără susținerea unui grup, cât de departe poți merge? Fără validare, cât de stabilă rămâne identitatea ta? Spectacolul evită moralizarea. Nu proclamă superioritatea individului asupra colectivității și nici invers. El arată tensiunea dintre cele două și lasă spectatorul să simtă greutatea alegerii, mai ales că pe ici-colo, fiecare dintre noi, cei din sală, s-a simțit parte din turma sa.
Pentru că spațiul scenografic este extrem de minimalist, dar modular, multifuncțional, corpul actorilor (Ana Vînău, Adelin Tudorache, Costin Stăncioi, Maruca Băiașu, Răzvan Mîndruță) devine instrument central. Mișcările lor sunt precise, atent calibrate, niciodată caricaturale, iar coregrafia este impecabilă. Nu vedem animale imitate demonstrativ, ci ființe care poartă în gesturi o memorie instinctuală. Relația dintre cele patru animale, la care se adaugă povestitorul, este fluidă, solidară, tensionată. Se creează un echilibru fragil între sprijin reciproc și competiție pentru supraviețuire. Energia de grup este autentică; se simte lucrul colectiv, disciplina și încrederea. Până și momentele de tăcere sunt la fel de puternice ca replicile pentru că actorii știu să lase spațiu și să transforme o pauză într-o afirmație.
Costumele sunt inteligent alese și sugestive, parcă lasă să se vadă simultan omul și animalul, prin uniformă, dar fără a transforma personajele în simboluri rigide sau haina în ornament care ia privirea de la adevărata miză a spectacolului. Costumul devine semnul vizibil al apartenenței, o a doua piele din care nu poți ieși complet. Chiar și atunci când personajele visează la altceva, ele poartă pe trup semnele rasei lor. Identitatea nu este anulată, ci din contră, este pusă sub semnul întrebării.
Designul de lumini (Alexandros Raptis) este una dintre marile forțe ale spectacolului. Fără a încărca inutil spațiul, luminile construiesc tensiune, delimitează teritoriile invizibile dintre turmă și exterior, transformă gardul într-o frontieră mentală și afectivă. Zona rece, umbrele compacte și exploziile de intensitate susțin parcursul interior al personajelor și amplifică momentele de ruptură. Efectele stroboscopice și variațiile puternice de lumină anunțate explicit pentru a proteja persoanele cu epilepsie fotosensibilă sau alte fotosensibilități nu sunt artificii gratuite, ci instrumente dramaturgice care traduc vizual criza, vertijul și dezorientarea ieșirii din turmă. Lumina însoțește acțiunea, dar o și fracturează, reconfigurează, devenind un limbaj în sine.
Alt element puternic al Bestiarului este muzica (sound design Adrian Piciorea; pregătire muzicală Oana Pușcatu). Departe de a funcționa ca simplu fundal, e ca un nou personaj pentru că în acest decor aproape gol, sunetul devine spațiu, atmosferă, tensiune, modul în care accesăm și mai bine identitatea animalieră care e centrul spectacolului. Muzica susține momentele de confruntare și marchează tranzițiile emoționale cu o finețe care amplifică sensul. Există momente în care sunetul pare să conducă scena, să împingă personajele spre decizie, să le expună vulnerabilitatea și calitățile deopotrivă. În momentele de criză, muzica intensifică, se simte un dialog constant între corpul actorului și ritmul sonor, ca și cum mișcarea și sunetul ar fi două fețe ale aceleiași neliniști (coregrafie și mișcare scenică Teodora Velescu).
Bestiar vorbește despre una dintre marile tensiuni ale modernității: relația dintre individ și comunitate. În societatea contemporană, suntem încurajați să fim unici, dar într-o formă acceptabilă. Să fim diferiți, dar integrabili. Să ne afirmăm, dar fără a destabiliza ordinea. Spectacolul surprinde această contradicție cu acuratețe. Ieșirea din turmă nu este romanticizată și implică riscuri reale. În afara grupului, există posibilitatea rătăcirii sau a anihilării. În interiorul lui, există însă riscul anulării de sine. În acest sens, Bestiar dialoghează subtil cu întrebările ridicate după lectura Ferma animalelor (ce se întâmplă când structurile colective devin opresive?), dar merge mai departe și întreabă: ce se întâmplă când noi înșine interiorizăm aceste structuri?
Ce rămâne după? O neliniște productivă, întrebarea despre propriile noastre garduri și turmele în care ne simțim protejați, despre prețul pe care îl plătim pentru această protecție. Rămâne și experiența unei construcții teatrale complete: un text coerent, un joc actoricesc intens și nuanțat, costume potrivite, un decor care spune mult prin puțin și o muzică ce susține și amplifică. Bestiar demonstrează că teatrul alegoric poate fi contemporan fără să fie didactic sau politic.
Fotografii de pe site-ul Teatrului Metropolis