Co-fondatoare a ONG-ului Qolony, inițiator al multor proiecte ce explorează intersecția dintre artă, știință și tehnologie, Floriama Cândea este artistă multimedia și manager cultural cu o vastă experiență. Am stat de vorbă cu ea despre cel mai nou proiect al Asociației Qolony, intitulat Hidrotopias, de cercetare a Deltei Dunării în zona Sfântu Gheorghe, despre care veți afla mai multe în cele ce urmează, dar nu doar atât, căci am profitat de ocazie pentru a o întreba pe Floriama despre tipurile de public de care au parte expozițiile Qolony, de așteptări și raportarea la mediul înconjurător, precum și despre lucrarea ca punct nu întotdeauna final.

Care au fost reacțiile – așteptate și neașteptate – după expoziția de la Galeria Sector 1 din București, cum a primit capitala ce ați extras de la Sfântu Gheorghe?

Cred că reacția pe care o anticipam era curiozitatea față de felul în care o cercetare de teren poate ajunge să se transforme într-o instalație și nu într-o simplă documentare a unui loc. Ce mi s-a părut însă foarte interesant a fost faptul că publicul nu a citit lucrările exclusiv prin referința la Delta Dunării, ci și prin propriile experiențe legate de fragilitate, schimbare, mediu și percepție.

Lucrările noastre sunt foarte diferite ca formă și metodă, dar au un interes comun pentru ecologie și, mai ales, pentru felul în care înțelegem transformarea unui teritoriu, fie că vorbim despre schimbări climatice, geologice, sociale sau temporale. În sensul acesta, expoziția nu încerca să ofere o imagine unitară a Deltei, ci mai degrabă mai multe moduri de a o citi.

Pentru mine, ceea ce am adus din Sfântu Gheorghe nu a fost propriu-zis un „peisaj”, ci un set de relații, observații și moduri de a privi. Una dintre consecințele importante ale cercetării a fost tocmai această schimbare de scară: începi să observi lucruri foarte mici, procese lente, forme de adaptare și interdependență care nu sunt neapărat spectaculoase, dar care spun foarte mult despre un loc. Interacțiunile și discuțiile dintre noi, artistele sau noi și cercetătorii au gravitat frecvent în jurul acestor distincții.

Publicul din București a părut foarte curios și receptiv, dar pentru noi întrebarea importantă era dacă am reușit să facem lizibilă legătura dintre munca de teren și lucrările rezultate. Pentru că fieldwork-ul, cel puțin așa cum îl înțeleg eu, nu înseamnă doar să mergi într-un loc, să colectezi informații și apoi să revii în atelier cu „material”. Înseamnă o formă de cercetare situată: timpul petrecut acolo, întâlnirile, observația directă, lucrurile pe care nu le poți anticipa și, foarte important, felul în care propriile tale întrebări se modifică prin contactul cu acel loc. Documentarul, textele și lucrările din expoziție funcționau împreună tocmai pentru a face vizibil acest traseu dintre experiența teritoriului, cercetare și formă artistică.

Și cum a fost primită Hidrotopias peste hotare, dat fiind că s-a încheiat și expoziția de la ReBonkers, din Varna, Bulgaria? Există diferențe pe care le-ai remarcat între cele două „plaje” de public?

La Varna a existat, cred, o apropiere mai imediată de anumite teme ale proiectului, tocmai pentru că publicul are o relație cotidiană cu Marea Neagră și cu un mediu costier. Nu era nevoie de foarte multă contextualizare pentru a vorbi despre apă, schimbări de mediu, ecosisteme fragile sau transformarea unui teritoriu. La București reacția a fost poate ceva mai conceptuală, în sensul că publicul vedea mai întâi lucrările și abia apoi ajungea la teritoriul din care provenea cercetarea. La Varna am avut senzația că relația se putea construi și în sens invers: oamenii porneau de la propria experiență a unui mediu apropiat și ajungeau către lucrări.

Au existat și diferențe între cele două expoziții. La Varna, de exemplu, proiectul Pepei Ivanova a avut o dezvoltare foarte interesantă prin colaborarea cu Chef Kaloyan Kolev, un apreciat bucătar bulgar și educator culinar. Publicul a fost invitat să guste preparate speculative care integrau specii invazive de pești și moluște. Deci proiectul Pepei, Eat That Invasion, a trecut astfel dincolo de prezentarea clasică a unor obiecte sau instalații și a intrat într-o zonă mai performativă și participativă, în care problema ecologică devenea ceva ce puteai literalmente gusta și încorpora.

Tot la Varna am avut ocazia să prezentăm proiectul într-un format de dialog interdisciplinar, cu artiștii și cercetătorii împreună, răspunzând întrebărilor publicului. Pentru mine, asemenea momente sunt foarte importante. De multe ori, pe parcursul unui proiect, lucrăm separat, fiecare în atelierul sau laboratorul său, și comunicăm prin mailuri, call-uri, schimburi punctuale. Nu avem neapărat ocazia să ascultăm cap-coadă discursul celuilalt și să vedem cum s-a modificat cercetarea lui pe parcurs. Într-o astfel de conversație devine mult mai vizibil felul în care practicile noastre se influențează reciproc, chiar dacă rezultatele finale sunt foarte diferite.

Nu aș spune că unul dintre publicuri a fost mai receptiv decât celălalt, ci că punctele de intrare au fost diferite. Și tocmai asta mi se pare interesant la o astfel de expoziție: faptul că aceeași lucrare se reconfigurează prin locul în care este întâlnită și prin experiențele pe care publicul le aduce cu el.

Neural Bloom, instalația ta, e alcătuită din structuri hibride care reacționează la prezența vizitatorilor și la schimbările din mediul înconjurător. Ce speri să aprindă în vizitatori o astfel de experiență, care e mesajul ideal de luat acasă?

Nu cred că îmi doresc ca vizitatorul să plece cu un mesaj foarte precis sau cu o concluzie. Lucrările mele funcționează adesea mai degrabă ca niște prototipuri pentru idei sau pentru moduri de a privi. Revin frecvent la aceleași întrebări: cum percepem lumea, prin ce sisteme o facem inteligibilă, ce devine vizibil atunci când folosim un anumit instrument și ce rămâne în afara lui.

În Neural Bloom am lucrat cu trei moduri diferite de raportare la mediu, pe care le-am gândit aproape ca pe trei lentile epistemologice: atmosfera comună, distanța și proximitatea. Atmosfera comună pornește de la aer ca mediu împărtășit, care circulă continuu între corpuri și specii. Aici mă interesa ideea că mediul nu este ceva exterior nouă, ci ceva care trece literalmente prin noi. Respirația devine astfel nu doar un proces fiziologic, ci și un mod de a înțelege interdependența. A doua lentilă este distanța. Aici intră datele, senzorii, măsurarea, toate acele instrumente prin care putem face vizibile procese pe care corpul nostru nu le poate percepe direct. Dar această vizibilizare produce și o separare. Senzorul ne apropie de un fenomen și, simultan, îl transformă într-o abstracție: într-un număr, un semnal, o reprezentare. Mă interesa foarte mult această ambivalență: dacă tehnologia produce cunoaștere, distanță sau poate chiar o iluzie de control. Iar a treia lentilă este proximitatea: corpul aflat efectiv în spațiu, gestul, atingerea, apropierea. În acest caz, cunoașterea nu mai vine dintr-o observație distantă, ci din prezență și din faptul că simpla ta existență în acel mediu îl modifică. În instalație, gesturile și poziția corpului devin parte din sistem. Pentru mine, cele trei nu se exclud, ci se completează. Ele pun aceeași întrebare din unghiuri diferite: ce înseamnă să cunoști un mediu și cât de mult îl modifici chiar prin actul de a-l observa, măsura sau atinge?

Dacă ar fi ceva ce mi-ar plăcea să rămână după întâlnirea cu lucrarea, ar fi poate întrebarea: unde se termină de fapt corpul și unde începe mediul? Și, în același timp, dacă sensing-ul poate însemna altceva decât măsurare și control: dacă poate deveni o formă de atenție, de apropiere sau chiar de negociere cu ceea ce nu putem percepe direct. Și cred că și felul în care arăta instalația e important în sensul acesta. Am folosit materiale naturale (stuf, rizomi, fragmente vegetale), dar mișcarea lor, chiar dacă era activată de gesturile și prezența publicului, rămânea rigidă, aproape robotică. Mă interesa tocmai tensiunea dintre materialul organic și comportamentul mecanic, dintre ceva care pare viu și un sistem tehnologic care îl pune în mișcare.

Pentru mine, lucrarea nu este însă un punct final. Face parte dintr-un proces de lucru pe care îl revizuiesc constant. Cercetarea și producția instalației m-au ajutat să înțeleg mai bine ce funcționează, unde există limite, ce pot rafina tehnic și conceptual și ce întrebări vreau să duc mai departe. Știu acum mai clar ce aș îmbunătăți, cum aș lucra altfel cu mișcarea, cu materialele și cu relația dintre senzori și public. Și asta este important pentru mine: faptul că fiecare lucrare produce nu doar un rezultat, ci și un set de cunoștințe, probleme și direcții pentru următoarea.

Mai ales în contextul secetei actuale și al teoriilor conspirației care au început să circule online, cum poate ajuta o astfel de cercetare, o astfel de expoziție pentru a educa publicul larg despre însemnătatea unui mediu anume și despre pericolele despre care putem vorbi pe termen lung?

Cred că arta nu poate și nici nu trebuie să înlocuiască cercetarea științifică. Și nici nu sunt convinsă că funcționează foarte bine atunci când încearcă să devină pur și simplu un instrument de comunicare științifică. Nu acesta este neapărat rolul ei. Cred însă că poate face altceva: poate crea un spațiu în care informația să fie întâlnită într-un mod mai puțin abstract. Poate pune în relație date, experiențe, imagini, corpuri și afecte. Poate face o problemă mai apropiată fără să pretindă că o explică.

Schimbările climatice sunt oricum un subiect mult mai larg decât Delta Dunării și nu sunt, evident, relevante doar acolo. Le simțim deja în multe forme și cred că produc inclusiv un anumit tip de anxietate colectivă. Tocmai într-un context de acest fel apare foarte ușor nevoia unor explicații simple, a unui vinovat clar, a unei relații cauză-efect foarte ușor de înțeles. Iar ecosistemele funcționează rareori așa. Ideea unei naturi  care ar exista undeva în afara noastră și pe care noi fie o protejăm, fie o distrugem, este destul de limitativă. Timothy Morton formulează foarte bine această problemă în Dark Ecology, prin imaginea specifică filmului noir în care detectivul descoperă că este și criminalul. Conștiința ecologică începe tocmai în momentul în care nu ne mai putem imagina pe noi înșine ca observatori exteriori ai unei situații. Suntem deja implicați în ea. Asta încearcă cumva proiectul Hidrotopias să arate; faptul că, în deltă, lucrul acesta devine foarte concret. Apa este administrată, cursurile sunt modificate, speciile circulă, infrastructura schimbă habitate, iar efectele unor decizii luate foarte departe apar într-un anumit teritoriu. Nu există un «afară» foarte clar din care să privești ecosistemul. se suprapun variații ale apei, temperatură, secetă, intervenții umane, infrastructură, politici ale apei, modificări ale biodiversității și procese care se desfășoară pe scări temporale foarte diferite. Această complexitate este greu de comunicat, dar este și foarte important să nu fie eliminată.

Cred că o practică artistică bazată pe cercetare poate păstra tocmai această complexitate fără să o reducă imediat la un slogan. Poate stimula curiozitatea și poate produce întrebări. În loc să îi spună publicului ce să creadă, poate să îl facă să se întrebe: ce vedem și ce nu vedem? Ce alegem să măsurăm? Cine produce informația? Cum este ea tradusă? Ce considerăm dovadă? Și ce se pierde atunci când o situație complexă este redusă la o singură explicație?

Pentru mine, educația în acest context nu înseamnă numai transmiterea unor informații corecte. Înseamnă și dezvoltarea unei capacități de a sta cu complexitatea, de a compara surse, de a tolera faptul că uneori nu există un răspuns simplu și de a rămâne atent la felul în care construim explicații despre lume.

Cum ați fost primite voi, artistele, pe terenul de cercetare de la Sfântu Gheorghe?

Foarte firesc, de fapt. Și cred că trebuie spus că Hidrotopias nu a apărut complet din senin. Proiectul continuă o direcție de cercetare dezvoltată prin mai multe proiecte ale asociației Qolony care ne-au dus în Delta Dunării în ultimii ani, printre care Coding Drops și Afterland. Pentru o parte dintre noi, deci, delta și anumite relații construite acolo nu erau complet noi.

Cred că a contat și faptul că nu am venit cu ideea de a găsi repede o imagine spectaculoasă despre deltă sau de a confirma o poveste pe care o aveam deja formulată. Am petrecut timp observând, discutând cu oamenii și încercând să înțelegem diferite ritmuri și particularități ale locului. Pentru mine, munca pe teren funcționează tocmai atunci când există posibilitatea ca ceea ce găsești să îți modifice ipoteza de lucru. În cazul meu, schimbarea a fost destul de importantă. Lucrez frecvent cu senzori, date și cu felul în care acestea sunt traduse sau reprezentate. De multe ori pornesc de la întrebarea: ce devine vizibil dacă măsor un anumit fenomen? Dar în deltă am început să mă gândesc mai mult la reversul acestei întrebări: cât de restrictiv este să crezi că ai cunoscut ceva pentru că ai reușit să îl măsori? Un senzor îți poate oferi proximitate față de un fenomen pe care corpul tău nu îl poate percepe direct, dar poate crea și distanță. Îți poate da senzația de acces și uneori chiar de control, în timp ce tu ai selectat doar un parametru dintr-un sistem extrem de complex.

Foarte importantă pentru mine a fost și întâlnirea cu cercetarea Mariettei Pallis asupra plaurilor din Delta Dunării, de la începutul secolului XX, dar mai ales cu felul în care această cercetare a fost recitită ulterior prin ideea de benign ecology. Mi s-a părut foarte fertilă această perspectivă asupra plaurilor ca sisteme vii, mobile, instabile și greu de delimitat, mai curând procese decât obiecte fixe.

Pentru mine, asta a deschis o întrebare mai largă: ce ar putea însemna astăzi o „ecologie benignă”? Nu în sensul unei naturi romantizate sau lipsite de conflict, ci în sensul unei practici care renunță puțin la impulsul de a controla, de a izola și de a extrage rapid informație dintr-un mediu.

A fost și un punct în care am început să pun sub semnul întrebării felul în care lucrez cu senzori și date. Până atunci mă interesa foarte mult ideea de a face vizibil ceva imperceptibil. După această cercetare am început să mă întreb mai mult dacă măsurarea chiar ne apropie de un mediu sau dacă, uneori, tocmai îl transformă într-o abstracție. Dacă lucrezi cu un ecosistem, cunoașterea nu este doar ceva ce produci despre el din exterior. Ea este corporală, situată, se produce prin mișcare, contact, timp petrecut în acel loc și prin relațiile pe care le construiești cu el. Nu privești un ecosistem din exterior; ești temporar una dintre condițiile lui. Pentru practica mea, cred că acesta a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am luat din fieldwork.

Există vreun mit personal, vreo preconcepție pe care a dărâmat-o cercetarea făcută în cadrul proiectului?

Da, cred că una dintre preconcepțiile mele era legată chiar de ideea de „natură sălbatică”. Aveam, inevitabil, imaginea Deltei ca pe un spațiu în mare parte exterior intervenției umane, un fel de natură care există undeva separat de noi. Cercetarea de teren complică foarte repede această imagine. Delta este un sistem în care infrastructura, istoria, politica apei, comunitățile, turismul, speciile, intervenția tehnologică și procesele geomorfologice și biologice sunt profund amestecate. Este foarte greu să spui unde începe „natura” și unde se termină intervenția umană.

Și de fapt cred că această dificultate a devenit pentru mine mai interesantă decât opoziția în sine. Cred că asta mi-a modificat și practica. Mă interesează din ce în ce mai puțin să „reprezint natura” și mai mult să construiesc situații în care relațiile dintre organisme, tehnologie, corp, percepție și mediu pot deveni temporar perceptibile.

Care sunt gândurile cu care te îndrepți spre masa rotundă organizată în cadrul festivalului KIKK, desfășurat la Namur, în Belgia? Ce se va întâmpla acolo, concret?

La KIKK vom participa la un panel de aproximativ 45 de minute, moderat de un cercetător științific. Pentru mine, tocmai formatul acesta este interesant pentru că mută proiectul din spațiul expozițional într-un spațiu de conversație și obligă practicile să intre într-un dialog mai direct.

O instalație poate produce o experiență sensibilă sau poate formula o problemă fără să o explice în totalitate. Într-o discuție putem însă face vizibile și procesele din spatele ei: cercetarea de teren, colaborarea dintre artiști și cercetători, momentele în care o ipoteză s-a schimbat etc

Pentru mine, discuția de la KIKK este și o ocazie de a pune Hidrotopias într-un context mai larg al practicilor artă–știință. Mă interesează zona aceasta tocmai pentru că relația dintre artă și știință nu mi se pare foarte interesantă atunci când arta devine doar un instrument de ilustrare sau popularizare a unei cercetări deja încheiate. Mai fertil este momentul în care metodele încep să se influențeze reciproc: când întrebările unui artist modifică felul în care un cercetător privește o problemă sau când o metodă științifică schimbă radical modul în care artistul își formulează lucrarea. Și cred că panelul poate face vizibil acest lucru: nu doar rezultatele finale, ci procesul de negociere dintre discipline. Pentru mine va fi interesant și să revin asupra proiectului după expozițiile din București și Varna și să văd ce a rămas din întrebările inițiale, ce s-a modificat și, mai ales, ce direcții noi au apărut pe parcurs.

Și care e mesajul unui artist preocupat de natură pentru cei care militează cu pasiune pentru sacrificarea resurselor pentru a face loc centrelor de date necesare funcționării inteligenței artificiale? Sau care sunt gândurile tale în direcția aceasta aparent inevitabilă?

Nu cred că aș formula un mesaj direct împotriva tehnologiei sau a inteligenței artificiale în sine. Lucrez și eu cu senzori, date și sisteme de calcul, deci pentru mine problema nu este una simplă de tip tehnologie versus natură. Dar sunt destul de critică față de ideea că orice nouă posibilitate tehnologică trebuie automat extinsă la scară mare și folosită pentru aproape orice. Mai ales, în cazul inteligenței artificiale, mi se pare important să nu uităm materialitatea ei. Termeni precum „cloud”, „model” sau „date” pot face totul să pară abstract și imaterial, când de fapt în spate există centre de date, energie, apă, materiale, teritoriu și infrastructură. Întrebarea ar fi pentru ce tipuri de utilizare merită consumate aceste resurse și unde începe risipa? În același timp, mă preocupă și altceva: faptul că aceste sisteme nu doar procesează informație, ci o și reinforsează. Lucrează cu ceea ce există deja, cu regularități și frecvențe din seturi foarte mari de date, iar ceea ce este deja dominant are tendința să devină și mai prezent. Unele formulări, imagini, idei sau moduri de a vedea lumea se repetă și se consolidează, în timp ce altele rămân marginale sau invizibile. Asta mi se pare important mai ales când AI-ul începe să fie folosit aproape reflex în educație, cercetare, scriere sau producție culturală. Nu pentru că aceste instrumente nu ar putea fi utile, ci pentru că există riscul să externalizăm prea repede procese care țin tocmai de formarea unei gândiri proprii: formularea unei întrebări, comparația între surse, incertitudinea, selecția, îndoiala.

Și poate că aici se întâlnesc cele două probleme, cea ecologică și cea epistemică. Dacă infrastructura necesară este foarte costisitoare material, atunci devine cu atât mai important să ne întrebăm pentru ce o folosim și ce fel de cunoaștere produce sau întărește. Mi se pare sănătos să punem puțină fricțiune în această idee de „inevitabil”. Nu orice lucru care poate fi automatizat trebuie automatizat și nu orice utilizare justifică costul.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

Sincer, citesc mai puțin decât mi-ar plăcea și nu sunt genul care poate citi mai multe cărți în paralel. Îmi este destul de greu să sar dintr-o lume în alta. Mai degrabă mă întrerup în funcție de nevoia de moment. Unele cărți le citesc foarte legat de cercetarea mea și, dacă simt că obosesc sau că am nevoie de puțină distanță, mă întorc pentru o perioadă la literatură.

Am început recent What Would Animals Say If We Asked the Right Questions? de Vinciane Despret, apoi am trecut la Slow Violence and the Environmentalism of the Poor de Rob Nixon, pe care încă nu am terminat-o. Între ele am citit însă Podul cu trei arce de Ismail Kadare și pe aceea am dus-o până la capăt. Cred că alternanța asta îmi face bine — între lecturi pe care le folosesc aproape ca instrumente de cercetare și literatură, care îmi schimbă ritmul și le resimt ca pe o vacanță. În perioadele în care nu reușesc să citesc suficient, mai ascult podcasturi sau audiobookuri, de obicei seara, înainte de culcare. Așa că răspunsul cel mai sincer la întrebarea „Ce citești azi?” ar fi ceva de genul: ceva ce probabil am început cu o întrebare de cercetare, dar pe care s-ar putea să-l întrerup temporar pentru o poveste.

Fotografii de Andreea Udrea.