Nu știu când am început să-l urmăresc pe social media pe Victor Fală, cert e că în timp a devenit un pilon important al lumii culturale – cel puțin cea de la mine din cap, în orice caz. Librar dedicat și scriitor la rândul său, acesta a făcut recent trecerea spre o viață profesională probabil mai împovărătoare în câteva sensuri, căci știm că nu-i ușor să supraviețuiești din vânzarea de carte sau din aproape orice e cultural, dar și rewarding, cred eu, căci știu că poate fi împlinitor să știi că ai șansa de a recomanda cuiva noua sa carte preferată.

Pe 15 august 2026, Victor Fală a deschis, la Chișinău, librăria și galeria Apartamentul 12, despre care am vorbit cu această ocazie – și nu ne-am oprit aici; am vrut să aflu mai multe despre Victor cititorul, despre proiectul „Cărți la nuntă”, o altă idee fantastică pe care o duce mai departe, dar și despre fricile și speranțele cu care apucă pe acest nou drum. Sper să vă bucure să-l (re)descoperiți și, la o vizită prin Chișinău, să nu ezitați să treceți pragul librăriei din Str. Vlaicu Pârcălab 2.

Care e povestea ta cu cărțile, în special cu cititul? Am văzut că ai spus la un moment dat că până la 18 ani ai citit doar manuale școlare, o realitate des întâlnită, căci mi se pare că școala nu reușește să ne împrietenească cu cititul așa cum ar putea și-ar trebui. Cum a început să te pasioneze și cum găsești motivația de a continua?

E adevărat, aș fi vrut să fi stat cu cărțile în mână de mic, din Carahasani, satul meu de baștină. Aș fi vrut să fac schimb de cărți cu toți prietenii și colegii mei, să merg peste două case la Aram și să-i trântesc Tom Sawyer pe masă, nu noul pistol de lemn și cauciuc pe care l-am făcut cu mâna mea, sau arbaletul. Aș fi vrut să împrumut de la prietenii mai mari cărți – adică de la cei cu care îmi și petreceam cel mai des timpul, nu cu cei de vârsta mea. Doar că la mine în sat nu știam de obiceiul de a citi de la nimeni. Nici măcar de la profesori. 

Și, în principiu, nici așa nu am avut o copilărie rea. Ba chiar am trăit momente foarte curioase de povestit în proză la bătrânețe (dar și la tinerețe tot!). Însă am trăit fără lectură și, fără să-mi dau seama, trăiam deja și cu regretul de mai târziu al lipsei de lecturi. Căci atunci când nu știi că îți lipsește ceva aproape la fel de vital cum e lectura, nici nu-ți lipsește! Hahah. Așa și trăim. 

Voi afla mult mai târziu despre un nan de-al meu, din sat, cu care nu țineam foarte mult legătura. Devenise cioban, stătea cât era ziua de lungă (adică dinainte să apară ziua și până după ce aceasta se stingea) cu caprele, iar pe dealuri citea romane detective, proze cu pușcăriași (în rusă) și romane de dragoste de genul Amanda Quick. Tot el mi-a zis că demult renunțase să le mai zică oamenilor despre cărțile pe care le citea, că nu le era interesant nimănui și îl batjocoreau doar. Ciobanul lui Amanda Quick. 

Și poate că de aici m-am apucat eu să vreau să le vorbesc oamenilor despre citit, să recuperez și pentru nanul meu, să salvez copii ca mine de la lipsa totală a cărților în copilărie. 

Iar povestea a urmat fix așa cum am tot povestit peste tot. Aveam optsprezece ani, am cunoscut oameni care citeau și erau fascinant de faini și proaspeți pentru mine, erau, vorba clișeului, izvoare nesecate de inspirație (lucru pe care îl voi dezminți după vreo 200 de cărți citite – o parte din acei oameni, ca prin minune, au devenit pli-cti-si-tori…). Aveam o profesoară de română tânără și nurlie la colegiu, care ne permitea să citim chiar și în timpul orelor fără să ne penalizeze. Era minunat! Un mediu mai favorabil pentru a începe să citești ca apucatul nu există. Citeam Marchizul de Sade și mă uitam la ea peste capetele colegilor. 

Acum că mi-am ales și joburile ulterioare tot în jurul cărților – librăritul în special – nu mă mai pot despărți de citit și nici nu vreau. Motivația mea e un soi de curiozitate continuă de a descoperi o nouă carte care o să mă surprindă. Sau poate doar un poem care să mă surprindă. Și eu chiar mă las surprins! Nu voi accepta să devin morocănos și ignorant cu tot ce se publică, așa cum sunt, din nefericire, o parte din autorii pe care îi cunosc de pe la Chișinău, pe care nu-i mai mulțumește nimic și pentru care „toți îs cel puțin mediocri”. 

Întreb de motivația de a continua pentru că, fără să-mi doresc a suna ca o bătrână speriată de tot ce e nou, remarc un tot mai puternic dispreț față de cititorii „pe bune”, o descurajare continuă din multiple direcții și o favorizare a ideii că tot ce produce AI-ul e genial și necesar, de la copertă la rezumat. Cum resimți tu presiunea de a integra inteligența artificială în tot ce ține de arta pe care o creezi, ca scriitor, și o consumi, la rândul tău? 

Nu mă sperie nici ca și consumator și nici ca scriitor AI-ul. Eu sunt mare cititor de cărți de autoficțiune, biografii, jurnale, corespondențe, poezia îmi place dacă simt o anumită sinceritate și dimensiune personală, nu simboluri și zburători, adică tot ce-i legat de om și în care colcăie viața, chiar și una viermănoasă și dură. Zonă în care AI-ul e un copil de clasa a 5-a din ultima bancă (după sistemul stupid în care am învățat și eu). 

Ca librar, refuz să recomand, să expun în prima linie și chiar critic pe rețele aparițiile lucrate cu AI. La Chișinău e un adevărat fenomen cu seria de cărți pentru copii a unui influiencer pe care toți prietenii lui influienceri l-au promovat la rândul lor, iar cărțile acestuia s-au vândut în zeci de mii de exemplare! N-am văzut să-l mai critice public cineva. Chiar n-am văzut. Dar postările mele au ajuns la o minoritate și nu au schimbat mare lucru. Dar ce fericire era când veneau oamenii în librărie, iar eu și colegii mei le răspundeam la solicitarea acelei serii de carte cu argumente „de ce nu e o carte potrivită pentru copilul lor” și cu vreo 7 alternative de cărți minunate, potrivite vârstei, lucrate de ilustratori profesioniști și care costau în jumate de preț, puteau să ia două sau trei cărți în locul uneia singure. 

Duci cărțile, după cum spui chiar tu pe ap12.md, „la nunți și cumetrii”, locuri care cred că-s printre cel mai puțin asociate cu lectura. De unde ideea și cum decurge o astfel de colaborare, alegi ce cărți vrei sau trebuie să știi câte ceva despre nuntași?

Ce mă bucur că mă întrebi despre Cărți la nuntă! E proiectul meu de suflet. N-am câștigat încă nimic din asta, dar ce fericit sunt după fiecare nuntă sau cumetrie! 

Principiul e următorul: mirii (sau părinții copilului care fac cumetrie) își fac o selecție de cărți pe care și-o doresc, eu le-o confirm că e posibil de strâns – și fac mereu tot posibilul –, aceștia își anunță toți musafirii că vor să primească în loc de flori cărți și că le vor putea cumpăra chiar la nuntă/cumetrie. În ziua nunții eu mă îmbrac frumușel, ca un musafir, îmi iau rafturile și cărțile (țiplate – în caz că udă vreun nebun mireasa cu tot cu punga cu cărți) și mă prezint drăguț la nuntă. Petrecem două ore împreună, apoi dispar fericit și satisfăcut că am putut oarecum ferici și pe altcineva. 

La aceste nunți e o lege ca oricum cineva din invitați să vină cu flori. Oricum cineva din aceiași invitați vine cu o carte care „știe el mai bine că o să-i placă miresei sau mirelui” (de obicei nu știe sau nu-i place). Dar cu toate astea, după fiecare nuntă mirii se aleg, în dependență de numărul de invitați și cât de receptivi vor fi la această rugăminte, cu vreo 50-100 de cărți pe care chiar și le doresc! E minunat! 

În 2025 am făcut și eu nuntă și tot am primit cărți. Încă citesc din ele și mai am multe de citit. Continui să mă minunez în fiecare zi că am cărțile pe care le am în casă. 

De la librar, la antreprenor care tocmai deschide o librărie. Care sunt fricile cu care pornești la drum și cum arată motorul care te împinge, totuși, înainte?

Chișinăul e un oraș în continuă schimbare, foarte tineresc și creativ. Lucru pe care mulți moldoveni nu-l văd și vorbesc doar despre părțile lui negative. Dar dacă nu ați fost la Chișinău și veți veni aici pe câteva zile, îl veți cunoaște fix așa cum vi-l caracterizez eu, nu ca „o piață de vechituri”, cum l-a caracterizat Vasile Ernu. 

În acest anturaj, dacă vrei să devii antreprenor, neavând o școală de business, așa cum sunt eu, neavând niște bugete, așa cum n-am eu (deschid librărie pe ultimile două salarii la Bookzone), e ușor să te alegi cu o duzină de frustrări și momente de neîncredere concurențială: Dar dacă nu o să arate librăria la fel de șic cum arată o librărie sau o cafenea nouă de mai jos? Dacă nu strâng comunitatea pe care o are cutare? Dacă nu o să fiu la fel de bine primit pe social media ca un cutărică? Dacă nu voi avea toate cărțile pe care le vor căuta vizitatorii? Dacă le vor părea tuturor prea scumpe? (Mă rog, cu multe aspecte din cele enumerate sunt obișnuit și-s cu răspunsurile gata – dacă e vorba de reproșuri din partea cumpărătorilor de carte, ele nu s-au schimbat de când lucrez eu, chiar dacă piața s-a schimbat de multe ori.)

Și, în același timp, am și experiența și avântul necesar ca să aduc toți artiștii, scriitorii, cititorii, titlurile și editurile preferate într-un singur loc. În Apartamentul 12. Iar mai apoi, cu timpul, să interesez pe cât mai multă lume să ne pășească pragul, mai ales pe cei cu copii mici, targetul nostru principal, ca să înțeleagă că o casă sau un apartament care are picturi și rafturi cu cărți e cea mai bună variantă a unei case, a unui apartament și mai ales unul în care crește un copil. 

Eu încerc să fiu exemplu în acest demers. Mi-am făcut zestre din tablouri și cărți. Și continui să le colecționez chiar dacă nu mai am unde le ține. Căci, cum glumea pe seama mea Eugen Gorean – unul din cei mai valoroși pictori ai galeriei – că am tot „manifestat” până acum să am propriul meu apartament la Chișinău, numai că nu am fost prea clar în formulare și am primit Apartamentul 12. Hahah! (Dar lasă că-mi pregătesc eu un pat pliant în librărie și vedem noi cine râde la urmă!)

Spune-ne mai multe despre Apartamentul 12. Cum se prezintă conceptul și cu ce îi întâmpini pe iubitorii de carte?

Apartamentul 12 e o Librărie și Galerie de artă într-un singur spațiu, pe trei nivele. Dacă îmi reușește să integrez pe parcurs în concept și servirea unor espresso din trei tipuri diferite de boabe, voi fi un fericit. 😁 

Spațiul e într-o clădire istorică din partea veche a orașului Chișinău. Clădire care a fost ștearsă în întregime în cel de-al doilea război, când i-a rămas doar subsolul de cărămidă întreg, ulterior clădirea actuală a fost ridicată pe vechiul subsol. O profesoară de la Universitatea de Stat din Moldova mi-a zis într-o vizită la librărie că spațiul acela a fost un sediu KGB anterior. Zic că a evoluat frumos. Acum subsolul istoric din cărămidă constituie Galeria de artă a Apartamentului 12. 

Dar trebuie să se știe că acest spațiu a găzduit anterior o altă librărie, librăria Cartego Bookstore, la care mi-am început cariera de librar. O perioadă în care am ocupat vreo cinci funcții simultan în librărie și nu știam de mine de oboseală, de cele mai multe ori. Însă experiența aceasta m-a călit. Dar și m-a calicit un pic: când am lansat volumul meu de debut, Zvâc, în stradă, în fața librăriei, cu multă lume, cu vinișor și muzică live, așa cum se cuvine, eu eram autorul lansat, organizatorul lansării, librarul care vindea și cel care învăța stagiara să înregistreze încasările. 

Noi păstrăm conceptul anterior de librărie + galerie, am rebranduit, am împrospătat, am sistematizat multe lucruri, dar pentru că păstrăm o parte din mobilier și un anumit portofoliu de artiști – cu care în anii de lucru acolo m-am împrietenit –, oamenii care vor intra ne vor întreba: dar ce s-a schimbat (în afară de nume)?

Ei bine, experiența asta Cartego + Cărturești + Bookzone mi-a dat de înțeles anumite lucruri: că literatura nu-i pentru un grup restrâns de oameni; că adevăratul cumpărător nu-i acela care vine și îți face odată un cec baban cu cărți Baroque Books & Arts cu care își înfrumusețează studioul, dar după aia nu mai calcă în librărie (sau vine, dar îți spune mereu cât de multe cărți a luat data trecută); că e ok să citești Romance, Dark Romance, e ok să citești Robin Sharma și toate cărțile lui Ryan Holiday (care-s chiar faine!), e ok să intri în librărie după Binder dacă pe lângă ea ieși, la recomandarea librarului, cu o carte de Lucia Berlin; că e ok să ai cărți de 100 lei mdl și de 500 și mai mult. 

Am învățat multe lucruri, dar ce vreau să spun e că am învățat să nu creez eu o piață de carte, cu prețurile și regulile personale, ci să le prezint piața de carte actuală cât mai multor oameni și în special tinerelor familii. Căci suntem și așa percepuți ca și căzuți din lună, ăștia de ne-am ales să lucrăm în industria cărții. Dacă mai și impunem o piață de carte cum o vedem la francezi, nu ne va ieși să cucerim decât pe noi înșine (încă o dată). 

Răspuns la întrebarea ce am schimbat: atitudinea & selecția mai largă de lucruri frumoase (vai da câte obiecte și chițibușuri & cărți frumoase vom avea!).

Și de unde vine numele ales?

Spațiul pe care-l închiriem este Apartamentul 12 al clădirii în care ne aflăm. Am vrut să-i dăm un nume geografic, istoric, dar n-am găsit nici arhitectul clădirii, nici vreo poveste specială în spatele acesteia. Dar KGB n-am vrut. Am rămas, așadar, Apartamentul 12. Deocamdată tuturor le place și eu sunt foarte bucuros că l-am ales. 

Iar bătrânii care intră în fiecare zi căutând clinica din aceeași clădire, care are intrarea de după intersecție, acum își șterg picioarele la intrare când intră. Ceea ce e amuzant de două ori: prima – că văd apartament și se pierd cu firea; a doua sunt întrebările – „unde mă verific la cap” sau „trebuie să fac aici roentgen”, „am la nouă neurolog!”. 

Ce să aștepte vizitatorii de la partea de galerie, ce evenimente pregătești?

Începem cu expoziția solo a unui tânăr pictor din Republica Moldova stabilit la București – Nichita Rădeanu – care, deși tânăr, are deja niște elemente și serii de picturi recognoscibile ca fiind ale lui Nichita Rădeanu, iar pentru mine asta e un semn imediat că va fi un pictor de succes. 

Când discutam cu Nichita, la MOBU și după aceasta pe internet, încercam să găsim o formulă prin care să unim toate lucrările lui. El are două serii de lucrări care, împreună, vor să pună în valoare toate elementele rădăcinilor lui Nichita, tot ce a văzut el și a trăit cu toți porii în Republica Moldova (irișii din toate grădinile de la blocuri sau din sate, văile, miorițele, arborii și gardurile, rădăcinile) dar și ce s-a mai adăugat la această baștină sufletească odată cu stabilirea la București (munții, drumurile). 

Am ajuns la RŌD – un cuvânt în care am amalgamat toate ideile de mai sus: rodul muncii, consoanele astea vibrante din RăDeanu și RăDăcini, macron-ul pe Ō care apropie ROD-ul de Road (eng)  și, oglindit, DOR-ul. 

Abia așteptam să-l arătăm pe Nichita Rădeanu celor de la Chișinău și celor din afară care ne vor călca pragul. Abia așteptam  să-i văd impresionați. 

Dar în viitor avem multe asemenea surprize. Avem un calendar cu expoziții pe vreun an înainte. Și chiar dacă eu nu sunt Patapievici, am povești de spus despre fiecare expoziție și fiecare pictor, dar și despre multe picturi în parte, iar nerăbdarea mea e și mai mare în această direcție. 

Dar și ca expoziție permanentă avem lucrări ale pictorilor pe care îi apreciez mult: Cezara Kolesnik, Eugeniu Gorean, Ciprian Antoci, Mihai Ostahi, Aleksandr Kodimschi. Lucrările cărora își așteaptă noii proprietari printre rafturile de cărți. 

Care e partea ta preferată la munca în librărie, te bucură interacțiunea cu cititorii, ocazia de a vinde o carte rară, faptul că atingi zilnic atâtea cărți sau e ceva la ce nici nu ar trece prin minte cuiva obișnuit?

Îmi place să recomand cărțile pe viu, oamenilor pe care-i am în față. Îmi place să deschid la o pagină pe care o știu și să le citesc un fragment. Mai ales copiilor le citesc. Îmi place să fiu întrebat dacă am citit toate cărțile „astea”. Îmi place să împachetez cărțile, unde strecor glumițe scrise de mână și „gânduri colorate, blânde, moi, mov, verzi, galbene, răzlețe, satisfăcute” în dependență de mesajul scris. Îmi place să îndrăgostesc oamenii de autorii care mă impresionează. Îmi place să promovez autorii români pe care îi cunosc (dar și pe care nu-i cunosc). Ba chiar, am niște autori români care nu mă înghit și pe care îi recomand cu drag; nu pe ei, de fapt, cărțile lor. Îmi place să strecor poze cu cărți bune pe toate platformele social media ca mai apoi oamenii să vină în librărie și să-i aud spunând „îmi pare că am mai văzut cartea asta pe undeva, cred că a recomandat-o cineva” sau „am văzut că o recomanda cineva la TV”, dar tot eu eram cel care le recomanda la TV. 

Când am fost să-mi prezint cartea pentru copii la un liceu privat din Chișinău, am fost rugat de o profesoară să semnez o carte pentru un băiat de a 8-a, care zice că e fanul meu. Am râs. Dar după asta profesoara îmi zice că el a intrat de câteva ori în librărie când eram eu, i-am recomandat ceva și el a început să mă urmărească și vrea să devină librar. 

Pentru asta librăresc. 

Pentru necunoscători, cum ai descrie piața de carte din Republica Moldova?

Hmmm, foarte complicată întrebare. Aici toți au păreri diferite despre asta. Eu ne văd foarte bine momentan: o parte din autorii noștri sunt traduși în mai multe limbi și citiți din traducerile lor (Tatiana Țîbuleac, Iulian Ciocan, Alexandru Popescu, Valentina Șcerbani, Oleg Serbrian, Emilian Galaicu-Păun ș.a.m.d.), au apărut o duzină de autori de cărți pentru copii foarte buni (Ionela Hadârcă, Oxana Greadcenco, Aliona Bereghici, Victor Fală, hahaha), or o literatură înfloritoare pentru copii e o literatură înfloritoare în general! 

Adolescenții încep să citească masiv cărțile de pe BookTok; părinții cu copii mici încep să le citească copiilor lor dintr-un soi de trend creat în jurul literaturii pentru copii; bărbații rigizi de altădată citesc cărți de investiții și educație financiară, Robin Sharma, Kiyosaki și Marcus Aurelius, iar odată cu asta se scapă uneori în câte o carte de genul lui „Până când se răcește cafeaua” de Kawaguchi. Lucrurile, zic eu, merg cât se poate de bine. 

Părere pe care o împart doar eu, care interacționez cu oameni care indiferent din ce motiv, mai calcă prin librărie. 

Ești printre cei mai în măsură să răspundă la această întrebare, atât din postura de cititor, cât și de om care i-a împrietenit pe viitorii cititori cu autorii lor preferați: cum poate fi schimbată lumea de literatură?

De când citesc și, mai ales, de când librăresc n-am încercat să schimb literatura. Tot ce am făcut eu era, atunci când citeam o carte care mi-a plăcut foarte mult și era pe nederept de puțin discutată, trăncăneam eu despre ea cât de mult posibil, le-o puneam în mână, le spuneam povești despre, le citeam din ea. Apoi, cu cât mai multe cărți citeam eu, cu atât mai multe bune se acumulau și era complicat să le țin minte pe toate. De aceea le strecuram după dialogul cu omul din fața mea. Uneori se potriveau din prima, alteori trebuia să o schimb. Uneori schimbam cartea recomandată de vreo șapte ori, până să înțeleg că omul încearcă să evite dinadins tot ce-i recomandam și cedam într-un final. Iar alteori nu. 

Cu cărțile pentru copii e altă poveste. Acolo, poate abia acolo, încerc să schimb ceva. Eu nu am avut cărți acasă. Dar adultul din mine zice că i-ar fi plăcut să citească cărțile pe care le descoperă abia acum. Astfel încerc să conving adulții de acum să le ia cărți copiilor, viitori adulți, care nu vor avea aceleași regrete pe care le am eu. 

De aici a ieșit și textul cărții pentru copii „De la melci am învățat” (2026), care-i despre societatea care mă voia „ca-lumea” toată perioada copilăriei mele, pe când eu eram “ca-ne-lumea”, fără cărți și cu unica posibilitate de a explora poveștile în mijlocul naturii, printre vietăți de tot felul, broaște, șerpi (îi adoram!), melci, păsări. Și ce potrivite au fost ilustrațiile Ivankăi Costru pentru acest demers! 

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

Citesc „Yellowface” de RF Kuang, pe care o așteptam în română de multă vreme, că nu-s obișnuit să citesc în engleză. Citesc noua carte de poezie a Oxanei Gherman, apărută la Tracus Arte, „disrupții” îi zice și e fabuloasă! Și mai recitesc „Primăvara neagră” de Henry Miller, căci am nevoie de un pic de venă, un pic de viață palpitantă și un pic de rebeliune creativă în viața mea pătrățită de excelați în ultima vreme, odată cu Apartamentul 12.