În pictura lui Ciprian Antoci, imaginea funcționează mai puțin ca reprezentare și mai mult ca spațiu de negociere între memorie, percepție și imaginație. Lucrările sale pornesc adesea din experiențe, senzații sau imagini persistente, care sunt filtrate și transformate până când își găsesc o formă vizuală proprie. Abstractul și figurativul coexistă într-un echilibru instabil. Participant la cea de-a XXIII-a ediție a Balchik Art Residency, organizată de Elite Art Gallery, Ciprian Antoci vorbește în acest interviu despre modul în care o imagine se fixează în memorie și ajunge să genereze o pictură, despre individuație ca proces de lucru și despre rolul intuiției în construcția imaginii. Interviul urmărește totodată felul în care experiențele recente, inclusiv rezidența de la Balcic, se integrează într-o practică artistică preocupată de transformare,.
În lucrările tale apare frecvent ideea unei realități aflate între vizibil și invizibil. Ce crezi că poate să facă pictura vizibil din experiența umană, iar alte limbaje nu reușesc?
Nu cred că alte limbaje nu reușesc să redea anumite experiențe umane și că, în mod exclusiv, picturii îi revine acest rol. Cred că este mai degrabă vorba despre felul în care se întâmplă. Pictura are un specific anume de a face vizibilă, prin imagine, experiența umană sau de a produce experiență. Pictura și artele vizuale, în ansamblu, fac experiențele vizibile pentru că lucrează cu imaginea. Specificul picturii însă este că nu se desfășoară în timp, dar are o dinamică interioară.
Materialitatea picturii activează ceva foarte viu din noi. Actul de a transforma, cu propriile mâini, materia într-un concept sau într-o reprezentare și apoi de a te mira în fața ei este o experiență specifică. Dacă privim una dintre naturile statice ale lui Giorgio Morandi, ne putem întreba de ce câteva obiecte obișnuite, atent așezate și pictate, pot provoca mirare, liniște sau o stare greu de numit. Pentru mine, acolo se întâmplă întâlnirea dintre vizibil și invizibil: nu în obiectele reprezentate, ci în câmpul de relații pe care artistul îl construiește între obiecte și pe care privitorul îl actualizează prin propria experiență
Într-o expoziție mai veche, „Vizibil/Invizibil”, semnalam prezența unor experiențe apropiate de sinestezie și a unor planuri multisenzoriale ale realității. Te regăsești în această interpretare? Cum ajunge o senzație să devină imagine?
Mă regăsesc în această interpretare. Mi-am amintit de o întâmplare pe care mi-a povestit-o un prieten care lucra în spațiul unde expuneam. Într-o seară, a intrat acolo când nu mai era nimeni, nu neapărat ca să privească lucrările – le cunoștea deja –, ci pur și simplu ca să petreacă puțin timp singur. Mi-a spus că, la un moment dat, a avut senzația că picturile „sună”. Nu în sensul că ar fi auzit efectiv sunete, ci că dinamica lor interioară îi producea o experiență asemănătoare cu cea pe care o poate genera muzica. Mi s-a părut un exemplu foarte frumos de sinestezie și m-am regăsit în felul în care a descris experiența. Nu cred că am o explicație clară despre cum o senzație devine imagine. Pentru mine, acest proces rămâne în mare parte intuitiv și se petrece în timpul lucrului.
În multe dintre picturile tale apar spații care par simultan interioare și exterioare. Ce rol joacă memoria în construirea acestor peisaje?
Memoria are pentru mine legătură cu o anumită persistență a imaginilor. Uneori mă atașez de o imagine surprinsă întâmplător și o port cu mine încercând să înțeleg de ce a rămas acolo. Simt că anumite imagini cer să fie îngrijite, pentru că păstrează un sentiment sau o întrebare pe care încă nu am reușit să o formulez în cuvinte.
Îmi amintesc că, odată, rătăcindu-mă pe niște străzi de la marginea orașului, am ajuns în fața scheletului unui bloc de locuințe abandonat, rămas neterminat. În imaginația mea am văzut oamenii care ar fi trebuit să trăiască acolo și camerele care au rămas doar o posibilitate. Atunci am avut o revelație despre incertitudinea lucrurilor, dar și despre nevoia profund umană de siguranță, de adăpost și de un loc în care să te poți întoarce.
Imaginea asta mi-a rămas prezentă în interior până când, într-o zi, în atelier, am simțit că și-a găsit locul într-o pictură complet abstractă care credeam că e gata și atunci am simțit că ceva s-a împlinit pentru mine într-un întreg care transmite starea. Memoria a funcționat ca un proces de transformare. Peisajele de aceea și par, în același timp, interioare și exterioare: sunt lucruri care există la granița dintre ceea ce am trăit și ceea ce imaginația a construit.
Lucrezi abstract, dar în imaginile tale persistă uneori simboluri recognoscibile. Cum alegi ce rămâne și ce dispare din imagine?
Nu am o regulă fixă. Uneori pornesc de la o imagine recognoscibilă, dar pe parcurs simt nevoia să elimin tot ceea ce este în plus, până când rămâne doar structura abstractă. În momentul în care ajung acolo, am adesea sentimentul că lucrarea și-a găsit forma potrivită.
Se întâmplă însă și invers. O imagine abstractă poate cere, la un moment dat, apariția unui element recognoscibil care îi oferă o nouă tensiune sau o altă direcție de sens. Nu mă interesează atât reprezentarea unui obiect, cât capacitatea lui de a modifica relațiile dintre celelalte elemente ale picturii.
Conceptul de individuație apare des în jurul lucrărilor tale. În ce măsură este pictura o formă de autocunoaștere și în ce măsură este o formă de cercetare a lumii?
Conceptul de individuație mi-a oferit un cadru prin care am înțeles mai bine ceea ce făceam deja și cum la moment se întâmpla transformarea. Nu am pornit de la această idee, ci am descoperit că descrie destul de fidel felul în care pictura mă pune în contact cu propriile transformări. Dacă ești atent la aceste procese interioare, observi că fac parte inevitabil din procesul lucrării.
Pentru mine, autocunoașterea și cercetarea lumii sunt două direcții ale aceluiași proces: pe măsură ce înțeleg mai bine ceea ce se petrece în mine, înțeleg altfel și ceea ce se află în afara mea și invers, iar pictura este spațiul în care aceste două mișcări se întâlnesc.
Cum s-a schimbat relația ta cu peisajul după anii petrecuți în Republica Moldova? Există diferențe subtile care se infiltrează în lucrările tale?
Da, cred că s-a schimbat. În ultimii ani petrec mai mult timp în peisajul urban, iar asta și-a lăsat amprenta asupra lucrărilor mele. Apar alte ritmuri, alte forme și alte tipuri de relații între obiecte și spații. Revin constant în anumite locuri din peisajul rural. Sunt spații în care mă simt bine și la care mă întorc și fizic, și prin memorie.
Mulți artiști contemporani simt presiunea de a produce rapid și constant. Cum îți protejezi timpul necesar experimentului și îndoielii?
Simt și eu această presiune, deși nu fac parte dintr-o galerie sau dintr-un sistem care să îmi ceară o productivitate maximă. Presiunea vine mai degrabă din ritmul general al lumii artistice și din impresia că trebuie să fii prezent și să produci constant.
Totuși, dacă mă gândesc la pictură ca parte a unui proces de individuație, atunci îmi dau seama că nu are sens să grăbesc lucrurile. Este important să fiu atent la procesele care se petrec în mine și să le las să se desfășoare firesc. Sunt perioade în care lucrez foarte intens și altele în care am nevoie de pauză. Ambele fac parte din același proces. Nu cred că sensurile și înțelegerile apar fulgerător, astfel încât să poți produce neîntrerupt. Mai e si nevoie de timp pentru a trăi în afara procesului de creație.
Ai participat anul acesta la cea de a XXIII-a ediție a Balchik Art Residency organizată de Elite Art Gallery. Cum ai perceput această experiență și cum crezi că dialogul cu locul, istoria și cu ceilalți artiști ar putea influența direcția cercetării tale vizuale?
Citind întrebarea, prin amintirea plăcută mă transpun cu ușurință în acel loc. Pentru mine a fost o mică porțiune de Eden. Să fii cazat într-un spațiu cu grădină și priveliște spre mare, alături de alți artiști, este ca și cum ai reveni acasă. Locul acela a trezit în mine dorința de a face lucruri împreună cu ceilalți. De aceea a apărut și propunerea de a realiza o instalație comună cât timp am fost acolo. Până la urmă, chiar dacă a fost mai degrabă o încercare decât un proiect închegat, ceva tot a ieșit, avem câteva inimi din piatră ascunse undeva prin reședință, ca o urmă subtilă a timpului petrecut împreună.
Fotografiile cu artistul sunt realizate de Vera Surățel.