Există poeți care te fac să te îndrăgostești de un ideal, de o nostalgie pe care ai trăit-o, dar despre care parcă nu ai scris încă. Am citit de curând Albastru de Miguel Gane (trad. Marin Mălaicu-Hondrari, Alice Books), și am simțit o formă de apropiere greu de explicat, că nu mai știam dacă-s amintirile mele dizolvate în text sau dacă lumea despre care vorbește poetul acolo este atât de profundă, încât îmi imaginez că o trăiesc și eu, vulnerabilă și puternică în egală măsură. În poezia lui Miguel Gane există ceva puternic legat de limba în care este scrisă: o muzicalitate și o direcție pe care traducerea cred că le poate reda doar parțial. Poate că spaniola este, de fapt, limba dragostei.
În Albastru, Miguel Gane scrie despre memorie, iubire, pierdere și reconstrucție fără să încerce să le închidă într-o singură definiție, deși acestea ar putea fi numite simplu: albastru. România copilăriei și Spania maturității nu apar ca două teritorii între care poetul trebuie să aleagă, ci ca două spații care coexistă în el și îi modelează vocea. „România este originea, iar Spania este drumul”, spune Miguel Gane, formulând poate cel mai simplu raportul dintre cele două lumi care traversează poezia sa. De aceea am și vrut să vorbesc cu el despre exil ca experiență intimă și despre limba în care devenim o altă versiune a noastră.
Ai plecat din România la o vârstă la care memoria încă se construia. Cât din ceea ce numești astăzi nostalgie este amintire și cât este imaginație? Există locuri din copilărie pe care simți că le-ai creat între timp?
Probabil că da, probabil că există anumite amintiri care, odată cu trecerea anilor, s-au înmuiat și s-au transformat în locuri pline de melancolie. Probabil că timpul s-a așezat peste răni ca și cum ar fi fost mângâierea unei mâini materne și le-a transformat în ceea ce sunt astăzi: o sursă de inspirație. Ceea ce mi se pare trist, dar în același timp frumos.
Scrii într-o limbă în care ai devenit adult, dar te întorci literar într-o limbă în care ai fost copil. Ai observat oare că fiecare limbă îți cere o altă versiune a ta?
Spun mereu că trăiesc și locuiesc în două universuri, că, într-un fel, am două personalități. Iar acest lucru se aplică și limbajului. Sunt diferit în castiliană față de română, de exemplu. Româna este versiunea mea cea mai autentică, iar castiliana este latura mea mai cosmopolită, contemporană. România este originea, iar Spania este drumul.
În Albastru, descrii „albastrul” ca pe un spațiu vast și fragil, „în care totul stă să fie construit”. Apa pare să fie mai mult decât un decor, este o formă de memorie. Apa nu păstrează urme, dar transportă totul. Ți se pare că exilul funcționează la fel, că șterge contururile și, în același timp, mută cu tine tot ce ai fost?
Același curs al unui râu nu trece niciodată de două ori peste aceeași piatră, la fel cum viața nu este trăită niciodată de două ori în același fel. Chiar dacă ne străduim să facem asta. Exilul meu — și mă bucur că îl numești așa, pentru că asta este — a secat apa, iar setea mea se liniștește acum într-un alt fel.
Mulți oameni care pleacă din țara lor spun că, după un timp, nu mai aparțin nici locului din care au plecat, nici celui în care trăiesc. Tu unde simți că locuiește imaginarul tău poetic? În România, în Spania sau într-un teritoriu care nu există pe hartă?
Există în mine, pentru că eu sunt ambele țări. Există într-un apel telefonic cu bunica mea și într-o conversație cu un prieten într-un bar din centrul Madridului. Eu sunt elementul comun, ochii care caută poemul în același fel în care o rază de soare caută un loc printre nori.
Există un tip de singurătate pe care doar migrația îl produce: momentul în care îți dai seama că nimeni din jur nu a trăit exact aceleași repere culturale ca tine. Crezi că poezia a devenit, pentru tine, o metodă de a-ți construi o patrie interioară?
Există și este foarte dureroasă. Când am ajuns în Spania, a trebuit să învăț să mă joc din nou. Acolo, copiii locuiau în alte universuri. Iar în acest proces a trebuit să mă desprind de tot ceea ce știam, pentru a face loc noului. Singurătatea a locuit în mine de-a lungul acelui drum și da, într-adevăr, am găsit un refugiu în poezie. Era o poezie fără origine, fără destinație, o poezie care se năștea fără niciun control și care mă făcea să mă simt liber și fără patrie, dar iubit de ceva care era mai presus de mine.
Ai scris mult despre iubire, dar în Albastru pare că iubirea se confundă uneori cu dorul. Crezi că dorul este o formă de iubire care nu și-a găsit încă obiectul sau este o emoție complet diferită?
Am trăit mereu în dor. De fapt, chiar și cu primele mele partenere am avut relații la distanță. Presupun că, în mine, iubirea crede că poate ajunge la orice. Dar nu este adevărat. Cred că am confundat acel „mi-e dor de tine” cu iubirea. Dar acum știu că sunt două lucruri diferite. Iubirea cântărește mult mai mult decât orice distanță.
În cărțile tale există multă vulnerabilitate, însă ea este foarte atent construită. Când scrii un poem, unde trasezi granița dintre sinceritate și protejarea propriei vieți? Ce alegi deliberat să nu devină literatură?
M-am autocenzurat, desigur. Toți poeții o fac, din motive diferite. Cu toate acestea, această autocenzură este asemenea unui baraj care, atunci când îi va veni vremea, se va deschide într-un mod sălbatic și brutal. La fel cum îți povesteam mai devreme despre acea poezie fără patrie care se năștea în mine. Totuși, am încercat ca tot ceea ce scriu să aibă adevăr, adevărul meu. Și cred că acest lucru m-a eliberat puțin de povara pe care o presupune să nu-ți permiți luxul de a scrie tot ceea ce vrei.
Te-ai întrebat vreodată cum ai fi scris dacă nu ai fi emigrat? Nu mă refer la teme, ci la ritmul interior al poeziei. Crezi că ruptura geografică ți-a modificat și felul în care percepi timpul?
Fără îndoială. Mai ales pentru că am învățat să iubesc, să mă mișc, să trăiesc într-o altă limbă. Și, odată cu asta, s-a construit o altă ființă în mine. O ființă care are, da, sensibilitatea și curiozitatea copilului român, dar care își permite luxul de a fi mai liberă, mai sălbatică. Spania a construit poetul care trăiește în mine. Chiar dacă el s-a născut în România. Fără Spania, fără castiliană, el nu ar exista așa cum există acum.
Mi se pare că în Albastru există foarte puțină nostalgie pentru un loc concret și mai mult pentru o stare imposibil de recuperat. De ce anume îți este, de fapt, dor?
Lectura ta este perfectă. Îmi este dor de tot ceea ce nu am apucat să trăiesc, de toate acele lucruri pe care le-am amânat cu speranța că timpul mi le va aduce înapoi și pe care acum, când am devenit conștient de ele, îmi dau seama că nu se vor mai întoarce niciodată. Îmi este dor de acel copil care a plecat fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată. Și îmi este dor de tot ceea ce am pierdut pentru că nu am fost conștient că nimic nu așteaptă, nici măcar o piatră înfiptă în pământ.
Spui că Albastru vorbește despre începuturi și reconstrucție. Mă întreb dacă, după atâția ani în care ai scris despre pierdere, ai ajuns să crezi că vindecarea este un punct de sosire sau doar o altă formă a nostalgiei.
Vindecarea mea a fost acceptarea. Vindecarea mea a fost să caut un răspuns la întrebarea cine sunt și să-l găsesc. Cel puțin deocamdată. Vindecarea mea a fost să iubesc Spania în același fel în care iubesc România. Iar vindecarea mea a fost și să învăț să iubesc din nou România.
Dacă ai putea recupera un singur lucru din România copilăriei tale (nu un obiect, ci un un gest sau o lumină) ce ai alege și de ce crezi că tocmai acel lucru a supraviețuit în memoria ta?
Poate că aș recupera mirosul grajdului bunicilor mei. Aveau vaci, porci, capre… M-aș întoarce acolo și, poate, aș lua o gură din ulciorul plin cu lapte proaspăt muls. Bunicul meu mi-ar spune că am mustăți, iar eu aș zâmbi. Acea nimica toată este adevărata fericire.