Dacă viața mea ar depinde de a indica precis când și cum am cunoscut-o pe Anca Spiridon, n-aș reuși să mă salvez. Am impresia că ne știm dintotdeauna, deși cred că abia cu ocazia evenimentelor din cadrul Timișoara 2023 am început să o admir cu glas tare: cât de bine organizată e!, ce frumos comunică!, uite, așa vreau să primesc informațiile despre un eveniment!

Nu cred că mai sunt mulți care să nu o (re)cunoască, dar profit de cel mai nou proiect al său, CONACUL (Clubul de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură) pentru a pune întrebări despre multe dintre lucrurile pe care mi-am dorit mereu să le știu despre ea: viața dintre birou stabil și freelance, locul timpului liber în arhitectura unui creativ, comunicarea dincolo de „așa se face”, intuiția proiectului bun și-a oamenilor pe măsură. Sper să vă bucure să ne citiți cel puțin la fel de mult cât m-a încântat pe mine să primesc răspunsuri care mă vor inspira de-acum înainte!

Când spun „comunicare”, eu la tine mă gândesc. Îmi imaginez că aptitudinile pentru a comunica frumos și coerent sunt atât de înrădăcinate în cine ești, încât fac parte din ADN-ul tău. Au fost acolo de la începuturi sau te-ai modelat astfel pe parcurs? 

Ai să râzi dar cred că, de la începutul lui 2025, de când am tot pus, încet-încet, bazele comunității culturale CONACUL (Clubul de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură), începând cu clubul de carte Societatea de Lectură Intermitentă „Macondo”, simt că fac realmente ce vreau și nu în antiteză la ceva ce nu vreau, ca până atunci. M-am dus la un profil de engleză intensiv ca să nu am de-a face cu matematica, am început facultatea de filosofie ca să nu merg la ASE, de unde aș fi obținut un job adevărat, m-am angajat ca să nu mă simt impostoare la facultate, am devenit freelancer căci nu mi-au plăcut niște joburi pe care le-am avut, am învățat comunicare căci nu mai voiam să lucrez direct cu oamenii la evenimente, m-am nișat pe cultură căci nu îmi plăcea să lucrez nici pentru branduri și nici pentru micii antreprenori.

Eu am nevoie să se vorbească frumos, coerent și clar cu mine și așa am comunicat și eu când a început să fie cazul. Scriu cum îmi place să citesc și fac lucrurile cum au sens pentru mine. Multe lucruri care țin de PR le-am învățat de la jurnaliștii cu care lucrez, care mi-au dat un feedback simpatic și pe care nu l-am luat personal. Și am un mentor, desigur, ceea ce recomand oricui, din orice domeniu, că are un job, un proiect sau un hobby.

La „Tu ce vrei să te faci când o să crești mare?”, ce răspundeai în copilărie?

Nu am știut niciodată ce vreau să mă fac – doar că mi s-a părut interesantă scenografia și, la vreo 10 ani după ce nu am dat la respectiva facultate, am ajuns să fac producții măricele pentru evenimente, care mi-au satisfăcut și curiozitatea asta. Cred că asta a fost „ceva”-ul meu din copilărie: multă curiozitate și deschidere la orice îndemn de „hai să facem asta”. Și apoi s-a suprapus nevoia de a prelungi notele bune din liceu la un job unde să mă descurc ok, să fiu și eu bună la ceva, și apoi a apărut nevoia de validare, pe care mi-o luam din muncă, și people pleasingul, dar asta e o altă poveste…

CV-ul tău intimidează și inspiră, mi se pare uriaș să poți fi parte din EC Talks sau Timișoara 2023, printre altele. Cum se vede din interior? Care crezi că au fost experiențele formatoare pentru tine, ce te-a făcut cine și ce ești astăzi?

Whoaaaa, și eu care credeam că am fost omul potrivit la locul potrivit. Serios acum, cred că profesional, mai ales în zona de freelancing și de evenimente culturale, poți ajunge să faci tot ce îți dorești să faci, atâta timp cât îți faci treaba cât de bine poți, dacă ești dispus să înveți și dacă înțelegi că „nu” înseamnă mai des „nu acum” și „nu așa” decât „nu, niciodată”. Lumea asta e mică, oamenii vorbesc între ei, iar jurnaliștii, organizatorii de evenimente, managerii culturali știu sau află și foarte des dau mai departe cine e un bun profesionist și un om cu care poți lucra. Din interior se vede că nu am spus nu niciunui context care m-a făcut curioasă, unui proiect care mi s-a părut interesant sau unui om cu care m-am conectat la un moment dat. Nu am avut limite, recunosc, și de câțiva ani îmi tot revin dintr-un burnout diagnosticat, dar nu regret nimic din ce am făcut. Și lipsa de limite și nevoia de a mulțumi pe toată lumea au fost o lecție de învățat pentru mine așa că da, cred că aproape tot ce am lucrat m-a făcut omul care sunt azi. Iar la Electric Castle și la Timișoara 2023 am ajuns căci m-am conectat foarte bine la un pahar de vin, în 2018, cu Oltea Zambori la ultima ediție a Divanului de la Port Cetate. Așa că da, pe lângă munca făcută bine, dincolo de orice context formal de networking, unii oameni se lipesc unii de alții pe plan personal și profesional și vor face lucruri împreună, ca acum, când răspund eu la acest interviu, de la EC XII.

Acum există evenimente offline lunare – Clubul de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură. Sub umbrela Aici e Conacul, organizezi, împreună cu Mircea Laslo, evenimente „cum erau odată”, aș spune eu, cu oameni care se văd față în față și discută, împărtășesc, experimentează și poate chiar tac cu sens. De unde a venit ideea și ce nevoie acoperă? E vorba de o nevoie, de fapt?

O, daaaaa, a fost o nevoie. După trei ani petrecuți la Brașov, unde am simțit că mai degrabă gravitez în jurul unor contexte decât fac parte din ele, după zece ani de comunicat evenimentele altora, îmi era dor să gândesc și să implementez eu niște concepte simpatice, care să aducă în jurul meu câte un trib cu care să pot vorbi despre interese comune. 

Primul care a apărut a fost Societatea de Lectură Intermitentă „Macondo”, căci mi-am dorit un spațiu sigur și unde să aparțin și eu, care citeam din când în când și foarte rar cărțile la modă. Și am gândit împreună cu Mircea acest club de carte unde doar să ne citim și să ne recomandăm unii altora din autorii români contemporani descoperiți sau iubiți, fără analize pe text, fără termene-limită și fără luări de cuvânt. E de departe cel mai de succes eveniment al nostru (cred că ajută și masa comună de după).

Împărtășind pasiunea lui Mircea pentru muzica pe disc, i-am susținut ideea de a crea sesiunile de audiție imersivă de pe vinil Blackout și Midday Sessions și am câștigat ore multe în care am ascultat muzică nu doar cu urechile, ci de-a dreptul până în os și da, am tăcut foarte fain împreună cu alți oameni care mi-au devenit foarte dragi. Am testat apoi și întâlnirile de networking între oamenii care se ocupă (și) de cultură, unde cred că s-au legat niște prietenii și niște parteneriate. Iar noua jucărie este Free Wednesday, ziua în care ne luăm liber câteva ore de la muncă și le dedicăm hobby-urilor. Toate sunt nevoi de-ale mele cărora am decis să le aloc timp în calendar și în care să implic și alți oameni, ca să mă asigur că le fac.

Pentru că tot l-am menționat pe Mircea Laslo, cealaltă mână dreaptă de la Aici e Conacul, sper să nu fie prea intruziv că vreau să aflu cum se poate lucra alături de partenerul romantic. Conacul e o extensie naturală a intereselor „de-acasă” sau e diversitatea de care, indiferent de motiv, aveți nevoie?

Ca să răspund întâi la ultima întrebare, CONACUL înglobează toate cele de mai sus – și interesul nostru comun: cărțile și autorii români contemporani, cu precădere poezia, pe care am descoperit-o împreună la FILIT (deși, ca format, S.L.I.M. e mai degrabă pe gustul meu, cu masa comună, cu autorii invitați și cu lipsa de democrație, despre care tot glumesc eu – dar și explorările noastre individuale, sesiunile de audiție imersivă de pe vinil sunt clar copilul lui Mircea, iar Free Wednesday e clar al meu, dar participăm unul la evenimentele celuilalt și le calibrăm constant împreună.

Legat de lucrul împreună, nu neg că ajută că lucrăm în același domeniu și în același mod și avem o mare bază comună de interese dar, în rest, sunt lucrurile care cred că sunt importante în orice relație bună: suntem constant curioși de ce face și ce vrea să afle celălalt, ne suprapunem aproape complet pe viziune și pe valori și orice diferență de opinii se reglează cu argumente și cu noi în centru, căci noi rămânem unul cu celălalt după orice job, orice proiect și orice idee. Cred că orice cuplu poate lucra împreună la orice dacă ia în calcul ultimele trei aspecte de mai sus, dar oricum nu există o rețetă universal valabilă.

Cum alegeți structura următorului eveniment, cum decideți cine să fie invitații și cum împletiți domeniile din care provin aceștia? 

Când vine vorba de evenimentele deja în derulare, preferăm să mergem pe constanță și pe predictibilitate – eu am nevoie de ele și presupun că și oamenii care vin la noi vor același confort mental și emoțional. Cum spuneam, le calibrăm constant și suntem deschiși la feedback (la S.L.I.M. primim constant sugestii de autori români contemporani pe care să-i aducem la clubul de carte și chiar facem tot posibilul să îi aducem), dar decizia finală e la noi – sunt oameni despre care noi suntem curioși și pe care noi vrem să îi cunoaștem și așa cred că păstrăm o direcție curatorială care mi se pare importantă: ajută mereu să te navigheze cineva prin orice vrei să explorezi, că e literatură română contemporană, muzică underground sau tehnici de arts & crafts. Iar gluma cu lipsa de democrație e foarte mult despre locul pe care simt că mi l-am câștigat în lume făcând aceste evenimente, căci m-am simțit și mă simt des impostor cu fiecare decizie pe care o iau. Dar tot o iau și apoi încerc să trăiesc cu disconfortul.

Cum se împacă Free Wednesday: miercurea – zi liberă de muncă cu creierul „corporatist”, cel axat pe o spirală de soluții, probleme și eficiență? Și cum observi că e primită o astfel de inițiativă într-o lume grăbită, orientată spre profit?

Aș vrea să vorbim mai degrabă despre cum se împacă cele câteva ore libere de muncă de miercurea cu creierul freelancerului și al lucrătorului în cultură, căci cu acești oameni în minte am creat acest concept – nu mi-am dorit să conving oamenii care nu sunt realist disponibili, ci să mă adresez celor ca mine, care au în teorie flexibilitate, dar în practică sunt cu toții în burnout și pe pilot automat. De asemenea, oamenii angajați au frecvent limite mult mai sănătoase și o igienă mult mai bună a muncii. Nu vreau să deschid discuția despre cum liniile de finanțare au devenit singurele surse de venit, de lipsa de strategie (motivată, desigur, dar tot lipsă), despre fee-uri și costul de trai care crește pe zi ce trece, că povestesc mult despre asta face to face oricui dispus (sau nu) să mă asculte. Am vrut să creez eu contextul pe care nu au avut timp sau energie să îl facă alții, într-un moment în care am fost sigură că merit asta. Nu ne adunăm repede sau în numere mari, dar mă bucur de fiecare om care se alătură din când în când și, uite, de parteneriatul cu Goethe-Institut, care ne-au invitat la sesiunile de clacă din cadrul proiectului Mileu 2.0 și alături de care sper să mai facem lucruri faine din toamnă.

Ați avut parte de surprize în organizarea evenimentelor voastre de până acum? Putem să le includem și pe cele neplăcute, desigur, căci nu-mi imaginez că ceva cultural atât de nișat ar putea să meargă șnur tot timpul.

Aici ar fi multe și mărunte de povestit, care m-au iritat pe moment și acum mi se par super amuzante – toate țin de așteptările oamenilor de la evenimentele astea, de neînțelegeri, mai ales când vine vorba de stilul nostru eclectic de a comunica, de împământenirea termenului de potluck, despre cum e diferit S.L.I.M. de un cenaclu și tot așa. Cea mai neplăcută surpriză a fost să descopăr cât de ușor mă demotivez eu. Cea mai plăcută surpriză sunt oamenii, de fiecare dată. Nu am fost la vreun eveniment care să mă încarce atât de mult ca acestea pe care le punem noi la cale.

Poate că e o perspectivă cam mercantilă din partea mea, însă mă scuz printr-un cuvânt mai blând: practică. Mă gândesc că sunt practică atunci când întreb: există vreun plan pe termen lung pentru ceea ce oferiți oamenilor? Am observat că evenimentele sunt cu intrare liberă.

Ai dreptate, e o perspectivă practică și e un bun exercițiu și pentru mine să scriu clar ce plan avem. Evenimentele sunt cu intrare liberă căci nu aș fi îndrăznit să pun vreun preț pe ideile și pe efortul meu până când nu aș fi fost sigură că sunt validate de comunitate. Pe termen mediu, pe la începutul anului viitor, am vrea să lansăm un abonament pentru această comunitate, care să ofere acces la evenimente și multe alte bunătăți pe lângă, pentru că aș prefera să mă concentrez pe experiențele pe care le propunem decât să fie un task dintr-o listă de multe altele. În continuare vreau să păstrez lucrurile cât de accesibile posibil, dar cu valoarea corectă și cu o serie de opțiuni pentru membrii comunității care vor să se implice mai mult. Și, uite ce serendipity, tocmai am lansat săptămâna asta preînscrierile pentru prima vilegiatură CONACUL – o fugă de un weekend cu cortul într-o livadă cu muzică, poezie, atelier de creație, multă mâncare gustoasă și timp liber pentru orice.

Ce-ar spune Anca de la început de carieră despre munca și principiile tale de astăzi? Ar fi mândră, surprinsă, revoltată?

Cred că ar fi surprinsă să vadă că se poate și mai ușor, mai cu sens și cu mai mult somn. Dar tot a fost nevoie să facă tot ce a făcut ca să ajungem aici.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

Azi, că mi-am terminat treaba la Electric Castle, mă voi arunca în romanul lui Dragoș Costache, „În liniștea nopții”, căci am niște ore libere până la singurul concert al zilei pe care aș vrea să-l văd. În restul timpul citesc exclusiv ficțiune, căci de aici vine Macondo, și aștept lansările din toamnă ale Doinei Ruști, George Cornilă și următorul Marin, tot al lui Dragoș.

Fotografii de Andreea Retinschi.