Fotografie de la cottonbro studio/pexels
Tocmai s-a încheiat la Oradea târgul de carte Gaudeamus, desfășurat anual la mijlocul lunii mai. Am înțeles, pentru a câta oară, afirmația lui Jorge Luis Borges – eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă – sau de librărie, aș zice eu. Sentimentul de fericire pură de a te afla între atâtea cărți, oferta extraordinară, prezența lor și prezența oamenilor încântați sunt neprețuite.
Au trecut 36 de ani de libertate și abundență editorială și eu încă nu am uitat cum, în ultimii cam zece ani ai regimului comunist, așa cum nu se putea găsi decât foarte greu hrana pentru trup, tot așa de greu se găsea și cea pentru minte. Cărțile erau puține atât ca titluri, traduceri, cât și ca exemplare accesibile. Exista regula ca o carte căutată să fie vândută condiționat cu una sau mai multe nevandabile, de obicei ediții din cuvântările „tovarășului conducător suprem”. La fel se proceda și la chioșcurile de ziare, revistele mai căutate, gen Cinema sau Rebus, erau însoțite obligatoriu de exemplare din ziarul Scânteia.
Mama mea era educatoare și avusese printre elevi copiii gestionarului unicei librării din orășelul în care am crescut. Așa se face că aveam privilegiul de a primi pe sub mână cărțile cele mai noi și mai căutate ale momentului. Erau anii ’70 și încă mai apărea câte ceva interesant. Am deprins astfel, pentru totdeauna, dubla valoare a tipăriturii, una intrinsecă și a doua dată de raritatea ei și de demersul oarecum ilicit al cumpărării privilegiate. E posibil ca de atunci să-mi fi rămas și dorința aprigă de a avea ca posesie personală exemplarele cărților care mă interesează. Tot ce am mai valoros în casa mea sunt cărțile și asta nu pentru că am adunat cu miile și au costat, evident, bani, ci pentru că acești bani nu reprezintă decât infinitezimal ca plată pentru valoarea spirituală pe care am primit-o de la cărți. Cu toate că salariul mamei era mititel, obiceiul nostru de a face o vizită obligatorie la librărie în ziua plății chenzinei m-a însoțit multă vreme.
Trebuia să ai pile ca să obții și puținele cărți ce apăreau. Cât despre reviste diverse, străine – Doamne ferește! – acestea erau total utopice. Aveam 21 de ani când am răsfoit prima dată un Paris Match primit de o prietenă, iar în anii ’90, când am citit prima oară un Cosmopolitan – pe care nu știu cum am pus mâna – am fost în culmea încântării.
Filmele, muzica străină erau supuse aceluiași regim de cenzură, foarte puține spre deloc ajungând accesibile publicului larg. Regimul cortinei de fier, despre care am scris anterior, se aplica și asupra culturii, existau autori străini sau români disidenți interziși cu totul. Accesul la culturi străine era inaccesibil aproape în totalitate. Totuși, în apropiere de hotarul de vest, exista posibilitatea ca discuri din occidentul „decadent” să mai scape peste granița cu Ungaria sau cu Serbia, aduse de rubedenii sau puținii turiști străini.
În ultimii ani ai dictaturii, când apăruseră deja video playerele, era cutuma organizării unor seri de cinematecă. Oamenii se adunau la cineva care avea video player și se organiza un cinemaraton de ore întregi, de obicei câte o noapte întreagă era dedicată vizionării filmelor. Un astfel de aparat costa cât o jumătate de mașină Dacia și erau extrem de rare. Sunt convinsă că posesorii lor erau urmăriți de Securitate.
Da, azi se evocă epoca comunistă ca una în care se citea mult, ceea ce e adevărat, dar asta fiindcă nu era aproape niciun fel de altă posibilitate de petrecere a timpului liber.
Cenzura se instalase în teatre, cinematografe și televiziunea care era unică. Existau două canale, TVR 1 și TVR 2, ultimul neavând acoperire în toată țara. Se întâmpla să se transmită câte un meci de fotbal a cărui primă repriză era transmisă pe TVR 1, canal accesibil în toată România, iar repriza a doua se transmitea doar pe TVR 2, a cărui transmisiune nu trecea de Brașov… În ultimii cei mai groaznici ani ai comunismului românesc de factură originală, programul televiziunii consta în două ore de știri și programe „artistice” de ode și osanale ridicate Partidului și conducătorului Nicu și consoartei Lenuța. La știri, subiectul predilect era cel referitor la realizările socialismului, producția agricolă și industrială – majoritatea date mincinoase – vizitele făcute de tovarășul șef și prezența României în presa internațională. Presa internațională era cea din Togo, Bangladesh sau Burkina Faso. Se practica în mod deșănțat cultul personalității lui Ceaușescu, era omniprezentă propaganda bazată pe minciuni sfruntate și era accentuată raportarea unui simulacru de viață bună a așa-numitului „om nou” – personajul principal al propagandei comuniste a acelor vremuri.
Îmi amintesc cum la 16 ani am realizat în ce minciună imensă trăim, cum ne ascundeam unii altora faptul că știam că suntem constant mințiți. Îmi amintesc ce rușine și furie am simțit. Și câtă neputință care mă îngrozea.