Fotografie de Lara Jameson (pexels.com)
Cortina de Fier, această metaforă extrem de reușită, era o realitate mult mai pregnantă decât o arătau cuvintele. Era o cortină imaginară, dar perfect eficientă, care ținea departe influențele externe venite din vestul „decadent” și, în egală măsură, ținea ferecați dincoace de ea oamenii trăitori în blocul comunist al statelor est-europene căzute sub influența Uniunii Sovietice. Winston Churchill a dat notorietate acestui concept într-un discurs din 1946 când a spus că, de la Marea Baltică și până la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezișul continentului european (citat aproximativ). Cuvintele lui, putem spune azi, au marcat începutul Războiului Rece care avea să țină mai mult de 40 de ani.
În România acelor ani, începând din 1946 până în 1989, deținerea unui pașaport era un concept aproape ireal. Niciun cetățean român nu avea pașaport într-un sertar acasă la el, gata oricând de a fi folosit pentru o simplă ieșire din țară. Nici vorbă de așa ceva!
Ca să ți se elibereze un pașaport trebuia să ceri asta serviciului specializat al poliției, pentru o perioadă strict specificată, cu un scop solid și amănunțit explicat. Nu întotdeauna, dar cu mai multe șanse primeai aprobare pentru un pașaport ca să vizitezi una din țările socialiste. Ca să mergi de capul tău într-o țară capitalistă era imposibil dacă nu făceai parte din aparatul de partid.
Așadar, pregăteai un dosar cu acte pe care îl depuneai la miliție – cum se numea în acele vremuri – și te puneai pe așteptat și sperat că ți se va aproba eliberarea și folosirea unui pașaport pe numele tău, pentru 2-3 săptămâni. Dacă aveai norocul să ți se aprobe, după efectuarea călătoriei erai obligat să dai înapoi miliției pașaportul. Aveai dreptul să soliciți un pașaport o dată la doi ani.
În satele din proximitatea graniței existau așa-numitele permise de mic trafic pentru cetățeni cu domiciliul în localitățile respective. Ei puteau trece granița o dată pe lună, dar doar pentru 24 de ore. Se presupunea – și era adevărat, de altfel – că aceștia își vizitau rudeniile care trăiau în țara vecină. În încercarea de a părăsi țara, mulți încercau să-și facă astfel de permise, iar în anii ’80 autoritățile înăspriseră foarte mult controalele și eliberarea acestor acte. Vorbesc din postura cuiva care trăiește la opt km de granița cu Ungaria și știe că a o trece și a ieși din lagărul comunist era un vis, nicidecum un drept. Securitatea verifica la sânge fiecare dosar prin care solicitai pașaport și putea respinge cererea în orice moment invocând interesele statului.
Puteai să soliciți eliberarea unui pașaport și ca să pleci într-o țară capitalistă, doar că cererea nu ți se aproba… Să primească toată familia pașapoarte și să se fâțâie prin Europa de capul lor, așa ceva era de neconceput.
Oamenii doreau însă să scape de sub Cortina de Fier și făceau încercări disperate de a trece granița, mai cu seamă înspre Iugoslavia, fie trecând Dunărea, fie pe cale terestră. Mii de oameni au fost prinși în aceste încercări, au făcut pușcărie, au fost bătuți la interogatoriile poliției de frontieră și a Securității, unii au fost împușcați în timpul încercărilor disperate. Folosesc cuvântul „disperate” asumat, căci disperat trebuie să fii ca să-ți pui speranța într-un cauciuc de roată de tractor de care să te agăți ca să nu te îneci sau într-o butelie de aragaz, să dai drumul gazului sub presiune care să te propulseze prin apele Dunării, noaptea la adăpostul întunericului ca să încerci să treci frontiera. Totuși, erau destui curajoși care reușeau.
La un moment dat, prin anii 1970-1980, se organizau – foarte rar ce-i drept – excursii peste hotare în Franța, Germania etc. Cei care participau erau verificați la sânge și, în general, aveau legături de încredere prin partidul comunist atotconducător și veghetor. Cu toate acestea, de cele mai multe ori autocarul cu excursioniști se întorcea aproape gol, turiștii de ocazie profitând de ieșire și rămânând peste hotare, unde cereau azil politic.
Vremuri ciudate care au durat zeci de ani și care ne-au făcut să pierdem până și speranța că am putea trăi altfel, liberi să vedem lumea, liberi să lucrăm, să învățăm sau pur și simplu să colindăm prin alte părți.
Nu aveai voie să ieși de aici, dar nu aveai voie nici să primești vizite ale cetățenilor străini dacă aceștia nu îți erau rude. Nu puteai găzdui la tine acasă prieteni din străinătate veniți în vizită, ei trebuiau cazați la hotel, unde se puteau afla sub supravegherea Securității. Prietenii puteau să-ți intre în casă, dar nu era voie să doarmă la tine. Deh, vigilența organelor represive…
Toate restricțiile de atunci au explicații din punctul de vedere al ideologiei comuniste. Cetățenii români nu trebuiau să ia contact cu altă cultură, nu trebuiau să vadă cum se trăiește în alte țări pentru că atunci propaganda comunistă nu ar mai fi avut valoare. Minciunile propagandistice afirmau apăsat că în occidentul capitalist se trăiește greu, există șomaj, rasism, nedreptăți, viața e scumpă, pe când socialismul e strălucitor și rezolvase toate problemele „omului nou”. De altfel, nici nu se auzea oficial despre încercările de a fugi din țară, acestea pur și simplu „nu existau”, că doar cine ar fi vrut să fugă dintr-un loc perfect?!