Fotografie de la Reynaldo Yodia/pexels

Am o „cutie” cu multe pastile amare de „doctorie anti-comunistă” iar felul în care aleg să vorbesc despre temele pe care le rememorez este aleatoriu. Nu mi-am propus o ordine sau o ierarhizare anume, nu le consider mai importante pe unele față de altele, în nici un caz nu acesta e scopul demersului meu. Vreau doar să-i ajut pe cei care au uitat cum era să-și reamintească, iar cei care nu au de unde să știe aceste aspecte ale vieții de atunci, căci nu le-au trăit, vreau să le afle.

În anumite legi ale statului socialist se găseau aberații care azi ar fi total de neînțeles. Pe atunci, acestea își aveau rostul lor. Regimul proprietății private era reglementat de asemenea manieră încât să nu permită proprietarului să acumuleze bunuri imobile – case, terenuri, păduri, spații comerciale sau industriale, mijloace de producție. Mai direct spus, omul avea dreptul să dețină doar o locuință și o singură mașină. Nici vorbă ca o persoană particulară sau o asociație să dețină mijloace de producție de orice fel. Chiar pământul – care este un astfel de mijloc – era strict delimitat ca posibilitate de a-l deține. Astfel, la țară, oamenii aveau dreptul să aibă doar o mică porțiune de teren aferent casei, folosită doar pentru uz personal. 

Orice om care are posibilitatea de a se întreține, care deține o așa-numită „avere”, dispune de o oarecare independență, în diferite grade. Asta era însă de evitat în Republica Socialistă România și legile proprietății erau în așa fel ticluite încât să limiteze drastic posibilitatea de înavuțire personală și deci ruperea de dependența față de regimul de stat. 

Fabricile de orice fel, terenurile agricole, resursele naturale, băncile erau proprietatea statului sau a cooperativelor colective de producție (CAP), în teoria ideologiei socialiste, erau proprietatea întregului popor. Gestiunea exclusivă aparținea statului.

Sfera proprietății private era limitată drastic. În cazul în care aveai în proprietate un apartament sau o casă și, să spunem, mai moșteneai o altă locuință, erai obligat să vinzi tot ceea ce depășea o singură proprietate. Țin minte pe veci cazul unor colegi de serviciu, în anii 1980, care erau la vârsta maturității, atât el, cât și ea încheiaseră mariaje anterioare și aveau fiecare câte un apartament și câte o mașină. La momentul la care și-au legat destinele prin căsătorie a fost obligatoriu să renunțe la unul dintre apartamente și la una dintre mașini căci, în postura de nouă familie, nu era permisă posesia mai multor locuințe sau bunuri de valoare. Proprietatea privată era privită ca un vestigiu capitalist absolut indezirabil, negând astfel unul din puternicele instincte umane, acela de a avea „lucrul tău”, cum ar zice ardeleanul. 

Tot din categoria ideologică a orânduirii socialiste de a contracara orice inițiativă de independență personală făcea parte regimul valutei și a metalelor prețioase (aurul). Acest regim era strict reglementat de stat, fiind infracțiune penală deținerea de valută (de exemplu, dolari sau mărci vest-germane), care se pedepsea cu ani grei de închisoare. Statul socialist român avea monopolul asupra tranzacțiilor cu valută și Securitatea folosea adesea ca pretext posesia de valută – chiar în sume foarte mici – pentru a aresta și intimida persoane care erau incomode din punct de vedere politic, camuflând în felul acesta măsura arestării persoanei din motive politice, de opoziție față de sistem.

În lumea românească a comunismului, dacă aveai o cunoștință „binevoitoare” care îți făcea o reclamație la Securitate cum că ai dolari și cam multe bijuterii de aur la gât și pe degete, te trezeai cu o percheziție și bunurile acestea îți erau confiscate. Ba aveai și dosar penal și puteai ajunge la închisoare. Nu o dată Securitatea a făcut înscenări odioase în timpul perchezițiilor, plasând câte o bancnotă de valută în casa omului percheziționat și pretextând apoi că a găsit-o…

Regimul lui Ceaușescu era în permanentă goană după valută pentru a putea plăti datoria externă. Una din metodele găsite pe vremea aceea era „vânzarea” sașilor către Republica Federală Germania și a evreilor din România către Israel, acțiuni coordonate tot de Securitate. Cetățenii de etnie germană – sașii – precum și evreii care doreau să emigreze din România erau nevoiți să plătească o sumă consistentă la vremea aceea, în valută, pentru a primi aprobarea statului român de a pleca. 

În mod evident, aceste legi – aberante din punctul de vedere al prezentului – încurajau delațiunea și permanenta teamă a oamenilor unii față de alții. Suspiciunea făcea parte din modul nostru de trai, neîncrederea și disimularea erau firești. Și pentru că asta s-a perpetuat timp de zeci de ani, eu cred cu tărie că ni s-au imprimat în ADN-ul colectiv și că aceste metehne nu ne vor trece prea curând.