Fotografie de Ron Lach (pexels)

Am asistat de curând, cu interes, la desfășurarea în țara vecină, Ungaria, a alegerilor parlamentare soldate cu schimbarea radicală a configurației Parlamentului maghiar. Pe lângă rezultatul destul de surprinzător, două lucruri sunt uimitoare: participarea enormă a electoratului maghiar la vot și interesul țărilor europene față de proces. Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în Ungaria are calitatea de lecție din manualul de democrație, anume ieșirea la vot a 79,56% dintre maghiari (doar puțin până la 80%) demonstrează fără echivoc forța votului, puterea oamenilor obișnuiți de a înfăptui schimbări extraordinare. Interesul țărilor europene îl descifrez în faptul că oamenii din Europa, indiferent cărui popor aparțin, se simt împreună într-o uniune care devine din ce în ce mai adevărată.

„Ați votat deja!”

Ca să revin, așa cum am promis, la pastilele mele de doctorie amară anti-comunism, voi rememora aici o întâmplare din anul 1987, noiembrie, când s-au desfășurat alegeri locale în țara noastră. Locuiam pe atunci într-o comună din Timiș, secția de votare era amenajată în incinta școlii și, fiindcă era o zi mohorâtă, ploioasă și rece, am amânat să merg la vot până pe la ora patru a după-amiezii. Țin minte cu acuratețe dureroasă ziua, atmosfera ei și ce mi s-a întâmplat. Nu era nimeni dintre săteni în școală, am ajuns în sala de clasă, în fața comisiei formată din trei bărbați așezați la catedra acoperită cu pânză roșie, am întins buletinul meu de identitate cu coperți cenușii și așteptam ca unul din cei trei să-mi verifice numele pe lista votanților și să-mi înmâneze buletinul de vot. El a ridicat privirea și, uitându-se la mine fără nici o jenă, mi-a spus „Ați votat deja!”. Nici măcar n-am avut curajul să întreb „Cum așa?”, amuțisem, mă simțeam pălmuită și îmi venea să plâng. M-am îndreptat spre ușă fără un cuvânt. Am auzit atunci în spatele meu: „Noi am predat procesele verbale cu rezultatul votului, la secția noastră votarea s-a încheiat acum o oră”. Tonul bărbatului era cumva acuzator, trebuia să înțeleg că era vina mea că ajunsesem târziu în loc să mă mobilizez exemplar.

Comisia consfințise mascarada votării prin predarea proceselor verbale înainte de termenul legal al orei nouă seara, exact așa cum planul cincinal se îndeplinea în patru ani și jumătate. Totul era o minciună, dar ceea ce trăisem în acel moment depășea însăși noțiunea de umilire și de simulacru, iar eu nu m-am simțit niciodată în viața mea mai lașă ca în acel moment. Mă umilise comisia din secția de votare, dar mă umilisem eu însămi neîndrăznind măcar să pun o întrebare, darămite să protestez.

„Nu contează cum s-a votat”

Dreptul la vot liber nu a fost asigurat și garantat în comunism timp de zeci de ani. Atunci chiar era valabilă vorba că „nu contează cum s-a votat, contează cum s-au numărat voturile”. La toate nivelurile, de la alegerile locale până la cele pentru marea adunare națională – organismul echivalent parlamentului de azi – ieșeau la vot indivizii loiali partidului comunist. Să nu mai spun că, la alegerile pentru președintele republicii, Ceaușescu nu avea contracandidat, numele lui era singurul de pe buletinul de vot. El era ales, așadar, cu 98 sau 99 de procente. O minciună nebunească și ridicolă, dar pe care nu avea nimeni curajul să o conteste.

Poate că nu aș fi crezut dacă acest abuz flagrant pe care vi l-am relatat mi-ar fi fost povestit de altcineva. Pastilele mele de doctorie anti-comunistă sunt cu atât mai amare cu cât sunt făcute din substanța a ceea ce am trăit și aș vrea să afle și alții și, mai cu seamă, aș vrea să nu mai fie posibil niciodată.