„A tăcut, pătruns de sentimentul acut că undeva, în spatele lui,
se ridicau și își ridicau aripile imense
oamenii care plecaseră, dar rămăseseră pentru totdeauna cu el”.
La noi, scriitoarea armeană Narine Abgarian este una din cele mai iubite scriitoare din afara României, cărțile sale fiind publicate la Editura Humanitas Fiction, în Raful Denisei. După „Din cer au căzut trei mere”, roman devenit bestseller imediat după publicare, au mai apărut „Simon”, „Viața e mai dreaptă decît moartea” și acum, iată, „Oameni care vor fi mereu cu mine”, toate în traducerea extraordinarei Luana Schidu. Din Prolog aflăm că podișul Armeniei a văzut multă frumusețe la viața lui, dar e îmbibat de sînge și lacrimi, fiindcă s-au dus multe războaie pe teritoriul lui. Cei mai cruzi au fost perșii, care au încercat să șteargă de pe fața pămîntului neamul armenesc, alungînd oamenii din țară și distrugîndu-le localitățile. Dar cei mai viteji armeni au rezistat, retrăgîndu-se în munți, apoi revenind acasă. Așa s-a întîmplat și cu orășelul Berd, cîndva ras din temelii, dar oamenii s-au întors și și-au făcut case lîngă fosta cetate în numele căreia a fost numită localitatea, berd în armeană însemnînd cetate. Berd-ul Narinei Abgarian, unde s-a născut și unde au loc absolut toate cărțile sale. În Berd „cerul e foarte jos”, spune Narine Abgarian, ceea ce-mi amintește de Antonești-ul meu, unde cerul e foarte, foarte jos, mai jos decît oriunde altundeva.
Narator în primul text este o fetiță (care nu vrea să i se spună pe nume, ci Fetița. Abia la pagina 194 aflăm c-o cheamă Ninocika și de ce nu vrea să i se spună pe nume), de aceea avem multe descrieri ale animalelor și păsărilor din jur, dar și ale obiceiurilor oamenilor de Berd, văzute de un ochi proaspăt, practic dinafară. Fetița se duce cu mama la vecina Vardik după lapte, mamă-sa constată acasă că femeia iar l-a îndoit cu apă, iar bunică-sa, pe care o cheamă Tata (Melikian), îi spune că nu trebuie să caute dreptatea în toate, pentru că sînt lucruri care trebuie luate așa cum sînt, „e mai simplu să te împaci cu ele”, zice. Sînt vecini cu nani Tamar, străbunica. Bunica Tata a crescut o livadă de zarzavat, din care nu are voie să lipsească cresonul, fiindcă bunicul se ridică de la masă în semn de protest dacă nu-i dai și creson. Fetița află c-ar fi avut o soră mai mare, dar acum nu mai e, mai observă și că mamă-sa se supără foc dac-o întrebi ceva despre asta. „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu”, își zice Fetița care, cînd e întrebată cît e ceasul, spune că „ora e cît trebuie”…
În a doua parte avem altă fetiță, Vera, de 6 ani, care are doi frați, Mișca, de 9 ani, și Vaska, de 5. Părinții (Andro și Maria Ogandjanov) erau mai mereu la muncă, așa că toate grijile casei cădeau pe spatele Verei, că băieții n-o ajutau deloc, unul era prea mic, al doilea – prea vagabond. Certăreața vecină Zoia, cea mai bogată locuitoare din Kirovabad, gătea gustări tradiționale armenești – pastramă și sugiuc. Sugiuc – „produs de cofetărie făcut din nuci muiate în must fiert cu făină” sau „un fel de cîrnat afumat preparat din carne de oaie, de capră sau de vită”. Bogăția ei se bazează pe jafurile lui fiu-so din casele nemților deportați după război. Camera în care locuiesc e închiriată, iar într-o seară Vera l-a auzit pe taică-so povestind cu proprietarul, cu care erau prieteni, că nu regretă c-a omorît (și-a răzbunat tatăl), a făcut 15 ani de pușcărie din cauza asta, după care a luptat eroic în război, unde a omorît, în luptă, mulți alți oameni. E o cameră foarte mare, iar cei din familia prietenei ei, Lilka, nu au avut noroc de ceva asemănător, apoi, nici n-ar fi putut închiria ceva mai bun pe salariile lor mizere de profesori, zice Narine Abgarian, născută într-o familie de profesori. Oriunde se duce, Vera întîlnește alți și alți oameni, toți – personaje, cu povestea lor, cu soarta lor tragică de după război („Războiul rămăsese demult în urmă, dar le otrăvea și acum existența, făcîndu-se simțit în nopțile fără somn, în crizele de furie necontrolate, în dureri-fantomă”). Tatăl Lilkăi a rămas fără o mînă în război, mănă lipsă, dar care-l doare în continuare, iar mama ei e mereu tristă. Se duc după lut, la olarul bătrîn care și-a pierdut toată familia în război, pe fii – în luptă, pe soție – de necaz. Calfa tînără e un polonez din Kiev, rămas orfan. Acolo le ajută un copil care tocmai a dat foc la cotețul bunicii. Părinții Verei se certau prea des, mai ales cînd Andro bea fără măsură, dar pînă la urmă se împăcau. Într-o zi a văzut-o pe Maria ascultnd-o, necăjită, pe baba Zoia, care-i povestea că Andro o înșeală. După ce-a intrat în curte, Maria s-a prăbușit. Vom vedea mai încolo că avem mai multe planuri temporale, despre viața mai multor generații, care se întretaie în text.
Usta Saro, bătrînul ceasornicar, spune că „poporul nostru are încăpățînarea-n sînge”, ceea ce susține și Narine Abgarian într-un interviu realizat de Ana Tepșanu pentru Hotnews („Ca orice alt popor căruia i-au fost date numeroase încercări grele și care, în ciuda acestui fapt, a știut să-și păstreze ființa și să dăinuie pînă în zilele noastre, armenii și-au elaborat o formulă proprie de supraviețuire: alfabetul, religia, tradițiile. Din contopirea aceasta de litere armenești întortocheate, psalmi bisericești și diferite obiceiuri s-a forjat caracterul complex al unui popor complex, dureros de naiv și enervant de încăpățînat, îndrăgostit de sine, dar generos”). Fetița din primul text se încăpățînează să învețe să meargă pe măgar și pornesc așa la o plimbare, ea pe măgarul Seto, străbunica Tamar și Vitka, pe jos. Doar că măgarul bătrîn e la fel de încăpățînat și o ia la galop pe marginea prăpastiei, pînă o aruncă pe Fetiță în urzici. Străbunica Tamar o duce la vrăjitoarea Zabel, care o descîntă pentru a-i omorî frica, cum ar veni.
Cînd Tamar s-a măritat cu Amaiak, avea atît de puțină zestre, încît părinții i l-au dat și pe măgarul Seto, să cîntărească mai mult. În copilărie Amaiak era foarte inteligent și au venit profesori să-l ia la școala armeană din Tbilisi, dar tatăl lui nu l-a lăsat, preferînd să-l trimită la Baku, unde era student fratele lui mai mare, să fie împreună. Dar în scurt timp la Baku a fost un pogrom al azerilor față de armeni, în care fratele său a fost ucis cu sălbăticie, iar el, salvat miraculos, a fost nevoit să se întoarcă acasă. După război – „o foamete de neîndurat – parcă mai mare chiar decît în timpul războiului”, deci și-n Armenia, nu doar în Ucraina și R. Moldova, a fost foamete după cel de-Al Doilea Război Mondial. Iar Narine Abgarian nu se mai limitează la povești frumoase și înțelepte, cu tîlc, optimiste, ci introduce și socialul, politicul, istoricul în cărțile sale, cu problemele dureroase, nedrepte, sîngeroase, necruțătoare, pînă nu demult ascunse sub preș, cenzurate, interzise.
Vera e mama Fetiței din primul capitol, acum matură, căsătorită cu Petros. Ninocika e fetița care a murit, sora mai mare a Fetiței. Fiindcă a murit înainte să simtă gustul pîinii, obiceiul locului e să fie înmormîntată fără nici un neam la cimitir, doar cu cîțiva bătrîni, în unul din mormintele familiei, dar nimeni n-o să știe unde anume. Vera, mamă-sa, născută altundeva, n-o să se împace niciodată cu asta. Se duce în fiecare prima duminică a lunii și îngrijește toate mormintele neamului soțului, ca să nu-l rateze cumva pe cel în care e îngropată fiică-sa.
Bunica Tata are două surori și frați mai mici: Șușik și Knarik, Serghei și Jorik. Fetița le iubește foarte mult pe Șușik și Knarik și le zice și lor bunica. Pe soțul lui Șușik îl cheamă Aram, dar toată lumea îi zice Keazim. Fetița o întreabă pe Șușik de ce toți îi zic așa și află că Aram a fost foarte bolnav și, pentru a păcăli moartea, a trebuit să i se spună pe numele dușmanului de moarte. „Bunicule Aram! se îneacă Fetița. Ești deja mare și bătrîn. Te-ai făcut bine demult! De ce să ți se spună pe numele dușmanului tău?!”, zice Fetița. Nici mama ei, Vera, venită în Berd de altundeva, nici Fetița, fiind copil, nu se pot împăca cu tradițiile de aici, dar nu te poți lupta cu ele: „În colțul ăsta uitat de lume se schimbă anotimpurile, epocile, oamenii, dar tradițiile și rînduielile nu se schimbă niciodată. Nici puterea sovietică n-a putut face nimic în privința asta. Nunțile, înmormîntările, rețetele de mîncare, nodurile covoarelor, obiceiurile de jertfă rămîn aceleași ca acum o sută de ani. Modul acesta de viață de veacuri a devenit pentru ai noștri acel adevăr etern căruia trebuie să i te supui necondiționat. Nu știu dacă e drept sau nu. Dar socotesc că, de vreme ce a fost rînduit, atunci așa trebuie să fie”.
Marina, mama lui Vitka, n-a dat nici un semn de opt ani de la nașterea lui, cînd a fugit cu un ofițer, iar acum a venit să-l ia cu ea într-un oraș rusesc, unde locuiește ea de cînd și-a părăsit fiul la bunica dinspre tată, care l-a crescut. Vitka se împotrivește la maximum, fuge de acasă, se ascunde la Fetița-n familie, familie și lume din care practic face parte – „inseparabilă” – și el. Dar pînă la urmă Marina li l-a luat pe Vitka. Fiica lui Șușik, Jeno, se mărită cu un băiat din Ararat, fac nunta la Berd, apoi pleacă la el.
Cînd telefonul sună în plină noapte, Vera află de la fratele ei Mișa că el, soția și copiii s-au salvat, iar mama le-a rămas la Kirovabad, unde azerii au început un genocid asupra armenilor. Vera a luat bani și s-a pornit spre Kirovabad, după mamă-sa. Ninocika (Fetița) are acum 13 ani și o soră mai mică, Tatocika. Vera ajunge la mamă-sa, o scoate din bloc și din oraș, ia un taxi spre granița cu Armenia, dar la un moment dat taximetristul azer încearcă să le omoare. După ce l-a rezolvat, Vera s-a gîndit că viața e acolo unde sîntem iubiți, unde sîntem așteptați – și asta e o formulare foarte exactă și frumoasă a vieții.
Aici Narine Abgarian descrie foarte direct, dur, crud, hiperrealist pogromul azerilor față de armeni, cu care au conviețuit în pace și prietenie dintotdeauna, iar la un moment dat, din cauze politice, au trezit fiara din ei.
Cartea se termină, temporar vorbind, aici, dar știm deja din celelalte cărți că Narine Abgarian nu-și poate lăsa cititorii supărați, triști, revoltați, neîmpăcați și probabil n-o lasă inima să-și ia rămas bun de la ei altfel decît călduros, optimist, un cu sfat înțelept sau o concluzie încurajatoare. Așa că, dat fiind că poveștile sar de la o generație la alta, de la un timp la altul, se întoarce în copilăria Fetiței, pe la începutul cărții, și ne luăm la revedere de la „Oameni care vor fi mereu cu mine” cînd Fetița ascultă poveștile și sfaturile înțelepte ale străbunicii Tamar, la ea acasă.
Apropo de călătorii, ultimul capitol, cel dinainte de „Epilog”, se termină așa: „Un capăt al drumului se oprește în poartă, iar celălalt, la capătul lumii”. Poarta e poarta casei părintești, a casei tale, de acasă, de unde pleci și unde te întorci. M-am născut în URSS, cînd R. Moldova și Armenia erau două republici surori, atunci Armenia nu era deloc la capătul lumii. Iar acum, cînd locuiesc la Brașov, așa pare, dar e un capăt al lumii drag, unde te-ai tot întoarce, numai să fie pace. Am fost foarte impresionat de vizita în Armenia, care mi-a amintit de multe ori de fragmente din cărțile Narinei Abgarian.
Iar ultima idee din Epilog și din carte e ce-i spune străbunica strănepoatei: „Iubirea e totul. E ceea ce face ca viața să merite să fie trăită. Tu ești mică, încă nu știi nimic. O să-nțelegi mai tîrziu. Acum doar ține minte: Iubirea e ceea ce face ca viața să merite trăită”.
Narine Abgarian, „Oameni care vor fi mereu cu mine”, Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2025. Traducere de Luana Schidu. Ilustrații: Sona Abgarian