Poetul Maxim Radu Niculai a apărut în literatura română mai întîi ca personaj principal în romanul surorii sale, „Drumul spre Soare-Răsare”, de Ioana Nicolaie, unde e Radu Maxim Niculai, un personaj de neuitat cu o soartă vitregă. „Drumul spre Soare-Răsare” e istoria unui om care n-a avut noroc în viață, povestea unui dezamăgit, învins, răpus. Deși a fost tot timpul foarte bun la învățătură, n-a ajuns niciodată să învețe la facultatea visată, n-a ajuns student (și nici la liceul dorit n-a intrat tot dintr-o scăpare stupidă). Mai întîi n-a intrat la facultate la limită, tulburat la maximum de aflarea veștii că iubita sa l-a părăsit irevocabil și ireversibil, fără nici o explicație, fără nici o șansă. A scris la examen ca în transă și a picat primul sub linie. Apoi n-a mai putut să-și împlinească visul din cauza viitoarei soții, care a insistat să facă nunta exact cînd erau examenele de intrare la facultate. 

Deși și-a întîlnit foarte devreme iubirea vieții, perechea, Helga fiindu-i colegă de școală, de clasă, soarta a făcut ca ea, nemțoaică, să emigreze în Germania, iar el să rămînă în România ceaușistă. Apoi Corina l-a lăsat pentru cineva mai bogat. Iar Mona îl înșela chiar dinainte de nuntă, dar și – la propriu – în ziua nunții, în fine, în noaptea nunții și tot așa înainte. 

La fel s-a întîmplat și cu pasiunea sa, poezia. A scris poezie de mic, a umplut caiete întregi, dar n-a ajuns niciodată „un nume adunat pe-o carte”. Iar „poetul fără cărți publicate nu face nici cît o ceapă degerată. Pe cînd dom’ profesorul și dom’ poetul de cîrciumă, ăsta, da, se vede de departe. Pînă și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!” 

Ei bine, de la Maxim Radu Niculai a rămas o agendă întreagă de poezii scrise frumos, citeț, pe curat, din care Ioana Nicolaie a adunat o carte de poezie, „Pictînd apa”, care iată că a apărut la Editura Paralela 45, în colecția Avanpost (2025). E adevărat că postum, dar poate că acum Maxim Radu Niculai e, în sfîrșit, împăcat cu sine și e mîndru și de el, nu „doar” de frații lui, cum spune atît de afectuos în una din poeziile din carte: „Sînt mîndru de frații mei / mulți și frumoși / de mine sînt mai mîndru că-i am / vreau să mă înec / și ei tot timpul / vor să mă scape”. Poezia lui Maxim Radu Niculai e simplă, directă, bine scrisă, existențială, uneori jucăușă, mereu trăită. Probabil că i-a plăcut mult să scrie, scrisul său pare terapeutic, îi aducea bucurie. „Mă gîndesc că ar fi trebuit să fiu trist, / dar nu știu de ce, / bucuria îmi inundă sufletul”, spune. Un poet care scrie pentru că nu poate să nu scrie, cum zice Cosmin Ciotloș pe coperta a IV-a: „Aproape toate textele din „Pictînd apa” s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima”. Poezia sa te îndeamnă la relectură, la redescoperirea sclipirilor ca „un tablou înfățișînd un tablou / înfățișînd un tablou înfățișînd un tablou” sau „am rămas fără nimic / ca noaptea fără dimineață”. Preferatele mele sînt poeziile cu umor și ironie, hître, care observă dintr-o parte, ca „(în biserică nu trebuie să fluieri)”, „Imperativ” („Dacă mă voi hotărî / să joc golf / va trebui să-mi cumpăr frac / să mă îndop cu icre / să sufăr de gută / să fiu bogat / să-mi iau Rolls-Royce // iar pentru asta trebuie să fii priceput / să zdrobești furnici, șobolani, companii // și-o mulțime de gură-cască / ce strîng scamele de pe haină // și-o șleahtă de jurnaliști cu / sunteți vegetarian? / și pe cînd a opta căsnicie? / și operația estetică v-a îndepărtat / negul de pe fesă? / și ce vă mai fac șerpii? / e-adevărat că ați scris cîndva poezie? // așa că-mi termin berea / și mă las de golf”) sau „Galerie trei” („Catița are două fete frumoase / și cam oacheșe / una trăiește cu un hamal zurbagiu / care o bate și bea / ailaltă are pe unu cu mașină neagră / cu stegulețe galbene / care vine noaptea tăcut / și, pe bancheta din spate, îi aduce flori cu iz de mosc / pe care Catița, a doua zi, / le dă la iepuri, / pe cae-i belește hamalul / cînd se înmulțesc prea mult / filfizonul are cravată lată și scurtă / cu picățele pew un fond închis / și costum negru / de parcă ar fi dricar / ce fete frumoase are Catița / mai ales în vara asta”). 

„Pictînd apa” va rămîne unicul volum al lui Maxim Radu Niculai, chiar dacă a scris și proză, și jurnal („Unde-s manuscrisele? Unde-s caietele lui? Jurnalul scris pe foi veline? Povestirile pe care le nota într-un caiet A4 cu copertă de pînză bej? Doar atît a rămas? Doar agenda asta? Am pus toate aceste întrebări dintr-o suflare, în ziua înmormîntării fratelui meu, Maxim Radu Niculai. Nu s-a mai găsit nimic, mi-a confirmat fiica lui, Alexandra.” – Ioana Nicolaie). Citiți-o și bucurați-vă de ea! 

Maxim Radu Niculai, „Pictînd apa” (poezie), Paralela 45, 2025