Era încă 2024 și prima mea zi la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Nu știam încă, dar urma să fac febră, eram împrăștiată, am uitat să apăs play pe reportofon de la bun început și am fost de îndată fascinată de scriitoarea irlandeză Naoise Dolan – nu doar pentru că vorbea repede, ci și pentru intensitatea și claritatea cu care gândea. La un moment dat în timpul dialogului nostru, a scos din geantă o ediție în română a romanului Mândrie și prejudecată, în timp ce vorbeam despre trimiterile la această carte din romanul său, Fericitul cuplu. Fascinată de învățarea limbilor străine, știa deja câteva cuvinte în limba română. 

Nu știam nici că diverse probleme tehnice mă vor face să cred că acest interviu e pierdut pentru totdeauna. Aveam să-l regăsesc aproape un an mai târziu, doar să descopăr că cea mai recentă postare a autoarei pe instagram este un videoclip în care anunță că, dacă vedem acest material, a fost răpită de forțele israeliene. În septembrie anunța în Irish Independent faptul că va naviga spre Gaza din nou, deoarece nu suportă să nu facă nimic. 

Se simte aproape ireal în continuare faptul că viața obișnuită continuă când o parte din lume este în criză; că eu mă gândesc încă cu fascinație la întâlnirea cu Naoise Dolan și amintirea discuției despre domnul Darcy, despre colecționarea romanului Mândrie și prejudecată și iscusința lui Jane Austen. O admir pe Naoise Dolan nu doar pentru scriitura realistă, cu un amestec ideal de umor și reflecție, ci și pentru curajul și activismul său.

Romanele sale, Vremuri interesante și Fericitul cuplu, au apărut la Humanitas Fiction, traduse de Mihaela Buruiană.

Cum a început călătoria ta cu scrisul? A fost așa cum te-ai așteptat?

Depinde ce vrei să spui prin scris. Cred că probabil am publicat pentru prima oară în facultate, dar cu siguranță n-am început atunci. În Irlanda, toți învățăm să scriem la școală. Face parte din curricula limbii engleze pentru noi. Nu mi-am dat seama până nu am vorbit cu alți oameni despre asta, faptul că a scrie povești nu e o parte integrantă din cursul de limbă. Poate că asta se reflectă în valoarea pe care Irlanda o oferă povestirii în general, văzută ca un lucru de bază pe care orice copil ar trebui s-o facă în limba maternă. Deci am învățat să scriu de copil, pur și simplu respectând programa irlandeză. Deși presupun că undeva în adolescență a început să-mi placă suficient cât să o fac și în timpul meu liber.

Am scris romane de foarte devreme – cred că aveam cincisprezece ani când lam scris pe primul, deși era destul de prost – a murit și o să rămână îngropat. Și am mai scris rămășițe de romane care au avut aceeași soartă. Și sunt ok cu asta pentru că eu învăț chinestezic. N-o să consider niciodată o pierdere de vreme să încerc ceva pentru că nu pot învăța altfel – nu aș fi putut să învăț să scriu dintr-un curs, trebuia să stau jos și să scriu.

Cum arată spațiul tău de scris? E acompaniat de anumite ritualuri?

Nu mi-ar plăcea să fiu genul acela de persoană care zice că are o pălărie specială și trebuie s-o port pe aceea pentru că altfel muza nu vine. Sună cam insuportabil pentru mine. Poate că proiectez ceva lipsit de generozitate. Dar dacă aș fi așa, mi se pare că aș încerca să văd scrisul ca ceva mistic care este extrem de dificil și poate fi atins doar în niște condiții nesigure când, de fapt, e doar un job. Pe care-l pot face cam oriunde și în orice condiții, dacă nu există niciun factor extern major care să-mi împiedice concentrarea.

Sună bine – pentru tine și pentru scrisul tău. Și această „muză” există sau…?

Eu nu sunt, instinctiv vorbind, foarte bună la construit lumi și nici să inventez lucruri. Așa că partea în care am „ceva” despre care să scriu e cea mai laborioasă pentru mine. Nu e ceva care mă lovește și gata. E ceva pentru care trebuie să muncesc foarte mult. Și singurul motiv pentru care o fac este pentru că, odată ce am stabilit detaliile plictisitoare despre personaje, unde trăiesc, ce fac, începe să fie distractiv și pentru mine – să încep să compun propoziții despre ei.

Când am citit Fericitul cuplu, mi-am zis: hm, e destul de comună ideea nunții ca ritual și investiție morală și financiară, dar totuși așa des întâlnită și azi – deci rămâne un setting realist. Totuși, de ce acest eveniment și nu altul?

Am avut nevoie de un eveniment central pentru structura narativă. Am vrut să am cinci naratori și ar fi fost tare deconectat dacă nu era ceva care să-i aducă împreună. Putea la fel de bine să fie o zi de naștere sau o înmormântare, dar m-am hotărât totuși la o nuntă…

Știi de la bun început cum se va termina un roman? Plănuiești sfârșitul?

Nu. Dar uite, sfârșitul nu e niciodată o surpriză pentru mine atunci când mă apropii de el. Cu cât ajung mai aproape, cu atât devine mai evident. Dar nu pot să-l văd în detaliu până nu ajung acolo.

Care a fost cel mai greu personaj de scris în Fericitul cuplu? Mie mi-a fost greu să citesc partea în care personajul narator este Luke – asta pentru că îl displăceam, dar în același timp am iubit cum a fost scrisă narațiunea din perspectiva lui, așa că aveam sentimente conflictuale. 

Nu mi s-a părut niciunul greu de scris, ca să fiu sinceră. Dacă mi s-ar fi părut astfel, aș fi crezut că făceam ceva greșit. Sau, mai degrabă, nu cred că personajele sunt factorul care determină dificultatea scrierii. Nu cred că scrisul e ca o plimbare-n parc și, dacă aș crede asta, aș fi sigură că nu mă provoc suficient. Dar ce face scrisul dificil sau ușor pentru mine este, mai presus de orice, considerațiile logistice, dacă trebuie să-mi amintesc cât timp a trecut de la ultimul eveniment, unde sunt personajele, fizic vorbind, cât timp le va lua să ajungă la următoarea locație. Lucrurile acestea mi se par cele mai dificile pentru că oglindesc capacitățile mele în lumea reală. 

Mi-a plăcut mult să scriu perspectiva lui Luke. Cred că e diferit când suntem atrași de un personaj decât atunci când suntem atrași de o persoană reală – pentru că nu trebuie să înfruntăm direct consecințele acțiunilor lor și cineva care e atât de șarmant, amuzant, o persoană cam groaznică totuși, dar într-o carte, poate fi văzută și ca o formă de escapism. Poate pentru că avem și noi fantezia asta de a fi atât de nerușinați ca el. Într-un fel, e ok să citim despre asta. Desigur, nu ai vrea să ai parte de asta în viața reală, dar într-o carte poate să fie distractiv.

Scriitura ta e destul de realistă și ancorată în fapte și întâmplări exacte, dar nu e lipsită totuși de reflecții. Cum reușești să faci un echilibru între cele două?

E un echilibru greu de obținut, cred. Mare parte din munca mea de editare e să citesc o pagină și să văd dacă e numai dialog și nu știu ce se întâmplă în mințile acestor personaje sau dacă sunt prea multe întreruperi și asta face dialogul greu de urmărit. Uneori nu-mi iese din prima, ci după ce mă întorc la text și am luat suficient de multă distanță încât să uit cum curge dialogul. Atunci pot să văd mai ușor discrepanțele. Totuși, e complicat de spus câte detalii interioare ar trebui să adaugi versus cât de mult ar trebui pur și simplu să se întâmple. Dar arta nu e o știință. Mi-ar plăcea să fie pentru că atunci am urmări exact niște pași și ne-ar ieși romanul perfect. Totuși, să privim partea bună a lucrurilor: asta-i îngreunează treaba inteligenței artificiale pentru că nu poate să preia rolul de scriitor așa de ușor. 

Mi-ar plăcea ca AI-ul să-mi împăturească hainele, dar să mă lase pe mine să-mi scriu cărțile. 

I-am cerut lui AI să scrie ca mine și rezultatul a fost destul de prost. Asta-mi oferă niște încredere. 

La un moment dat în Fericitul cuplu, un personaj spune că nu putem să înțelegem pe cineva prin intermediul percepției altora despre această persoană și ce iubesc la asta e că la final descopăr că Celine chiar era altfel față de cum o vedeau celelalte personaje. Mi-a plăcut să văd ideea ilustrată atât de concret și iscusit. 

În ceea ce-o privește pe Celine, am observat o trăsătură generală, aceea că e ușor să subestimezi puterea socială a cuiva pentru că nu este atentă la dinamicile nevorbite. Celine nu se schimbă, dar începi s-o înțelegi diferit pe măsură ce o descoperi, așa că dezvoltarea ei are loc prin dezvăluire. Narațiunea pe care o primești inițial despre ea are legătură cu victimizarea și că e la mâna celorlalți. Nu că s-ar plânge neapărat pe tema asta, dar nu se vede pe sine ca fiind un personaj puternic. În vreme ce toate celelalte personaje din poveste, chiar și când cred că Celine se află într-o situație dezavantajoasă, o pun pe seama încăpățânării sale. Mi se pare interesantă discrepanța asta, dar nu cred că există vreo perspectivă neutră pe care o putem avea asupra cuiva și cred că e imposibil să înțelegem bine o persoană prin intermediul părerii altcuiva. Dar la fel de imposibil e s-o înțelegi prin intermediul propriei sale percepții despre sine. Nu cred nicio afirmație directă făcută de oricine despre personalitatea sa, mai degrabă aș presupune chiar opusul. 

Ce riscuri ți-ai asumat scriind?

Pentru început, am scris o a doua carte destul de diferită față de prima. Știu că lumea și-ar fi dorit să „rescriu” prima carte. Asta e mereu un risc. E logica capitalistă: dacă îți place asta, încearcă și asta. Știu mulți scriitori care și-au asumat riscul acesta și-i admir din acest motiv.

Romanele tale au un umor special care mi-au amintit de umorul lui Colm Toibin, poate chiar din Brooklyn. Avem de-a face cu un umor irlandez?

Mă bucur că-l menționezi pe Colm Toibin pentru că sunt o mare fană a cărților sale și am făcut câteva evenimente cu acesta.

Cred că acest umor irlandez vine dintr-un loc al suferinței prelungite pe care n-o poți opri. Dacă suferința este trecătoare, atunci ești serios până se repară situația. Dar dacă suferința e acolo și nu ai ce să-i faci, atunci înveți să trăiești cu ea și s-o faci suportabilă prin umor.

Ce e mai dificil, să scrii primul draft sau să editezi? 

Primul draft e distractiv pentru că descopăr poveștile și asta e provocator, devin curioasă și vreau să scriu ca să aflu ce se întâmplă în continuare. Dar și faza finală în care fac retușuri e o experiență plăcută pentru că-mi place să finisez frazele. Eu sunt o gânditoare de la natură, nu există nimic mai plăcut pentru mine decât să am o propoziție care e deja bine scrisă, dar apoi să găsesc un cuvânt mai potrivit, ceva care să se potrivească și mai bine cu ritmul frazei… Însă între aceste două etape mai fac și o editare de structură care-mi displace. Aici nu aflu nimic nou și nici nu dichisesc limbajul. Așa că sunt pe o movilă, la mijloc, trebuie să fac și asta, să pregătesc textul, dar detest pasul acesta.

Ai primit vreun sfat ieșit din comun în privința scrisului pe care l-ai ignorat în cariera ta de scriitoare?

Eu ignor toate sfaturile. Sunt convinsă să sfaturile vin de la oameni care pur și simplu își proiectează propriile experiențe asupra ta. Sau simt că au un sfat bun de oferit și îl oferă, simțindu-se bine în legătură cu asta, în loc să-l preteze pe experiența ta și să-l facă util pentru tine. Dar presupun că lucrul de bază pe care l-am ignorat a fost ideea că trebuie să scrii alte lucruri până ajungi la roman. Să începi cu povestiri scurte și lucruri de genul ăsta, să-ți formezi mâna, înainte să treci la lucruri mai lungi. Eu am citit și cărți de proză scurtă, dar considerabil mai mult roman. Așa că ar fi fost o idee chiar proastă pentru mine să încep ca scriitoare de proză scurtă. Cred că e și o lipsă de respect față de scriitorii de proză scurtă când dai un astfel de sfat. Unii dintre ei poate chiar sunt mai buni decât romancierii pentru că reușesc să fie mult mai concentrați într-o povestire. Precum unul dintre scriitorii mei irlandezi preferați, Colin Barrett, îmi plac mai mult povestirile lui pentru că e mai dens cu limbajul. Un roman nu poate să păstreze aceeași intensitate. 

Povestirile scurte vor fi mereu favoritele mele în ceea ce privește intensitatea limbajului, dar eu nu sunt tipul acela de scriitoare. Dacă aș fi vrut să devin, probabil că aș fi citit mult mai multă proză scurtă și-aș fi învățat meseria și aș fi făcut-o bine; dar așa cum stau lucrurile acum… Cred c-am știut instinctiv că romanul e forma mea cea mai familiară. E așa cum dacă ai învățat o limbă când erai copil, ești mult mai bun la ea.