Noua carte a lui Gheorghi Gospodinov, apărută la Anansi. World Fiction, e de proză scurtă, se numește „Și alte povestiri” și e tradusă de Mariana Mangiulea Jatop.
Cartea de povestiri a lui Gheorghi Gospodinov are „povestire” și-n titlul volumului, și-n titlul unor alte povestiri din carte („O a doua povestire”, „O poveste dintr-o gară”, „L. (o povestire polițistă)”, „O ultimă povestire despre anii ’90”…). Citind-o, am simțit plăcerea scrierii pe care o simt cînd scriu, ceea ce mă apropie foarte mult de acest scriitor pe care-l îndrăgesc dinainte să-l văd, să am o lectură, alături de el, în aceeași seară, la același festival, la același eveniment, la aceeași masă, chiar unul lîngă altul. Prozele sale scurte și foarte scurte sînt simple, dar ingenioase. Majoritatea au fost scrise pentru reviste, iar prima ediție a cărții a apărut în 2001.
Ia să vă povestesc niște povestiri din cartea asta frumoasă.
Personajului principal din prima proză, „A opta noapte”, în copilărie i s-a povestit ce-a pățit un străbunic: speriat probabil de-o oaie, acesta și-a pierdut auzul și vederea. Asta i se părea cea mai groaznică poveste pe care a auzit-o. Totuși, cînd a fost întrebat la jocul ăla de copii ce preferă să-și piardă, vederea sau auzul, zice auzul, iar la maturitate chiar i se întîmplă. Sfatul lui e să nu ne jucăm cu din astea, fiindcă „Dumnezeu aude toate rugămințile noastre, dar rareori face diferența între bine și rău”. A încercat toate metodele de lecuire, dar pînă la urmă s-a predat – urechea sa a întors spatele societății (iar ochiul a devenit adevărata ureche). Atunci a hotărît să adune sunete ce trebuie reținute – o listă impresionantă, poetică, Gheorghi Gospodinov fiind și un poet foarte bun („Într‑o noapte, la scurt timp după ce refuzasem orice tratament și dispunînd încă de destul auz, m‑am decis să încep să adun sunete, pe care trebuie neapărat să le aud înainte de a surzi definitiv. Un fel de Fonotecă de aur, o colecție completă de înregistrări, pe care în lungile ore de surzenie memoria va putea să le reproducă. Iată o parte din inventarul lucrurilor care trebuie să fie auzite: Ploaia de toamnă într‑o livadă de meri; / Respirația celor doi în prima noapte; / Pîrîitul la tăierea unui pepene copt; / Sunetul făcut de jetul unui bărbat care urinează; / Foșnetul mătăsii în cădere, alunecînd de‑a lungul corpului; / Bîzîitul prelungit al muștelor într‑o casă de la țară pe la două după‑amiaza; / Respirația șuierătoare a unui porc abia tăiat care se îneacă cu propriul sînge; / Sunetul linguriței amestecînd într‑o ceașcă din porțelan cu ceai de Ceylon; / Căscatul tatălui meu înainte de culcare; / Strecuratul rapid al unui gușter printre căpșuni; / Bolborositul unei oale pe o sobă cu lemne; / Scîrțîitul unui creion pe o foaie de hîrtie… Și-a cumpărat o pisică pe care o observa și așa nu era surprins de nici un sunet, pînă a înțeles că pisica e adevărata lui ureche. Cînd au dispărut amîndoi odată s-au mai auzit doar, din cînd în cînd, zvonuri – c-ar fi fost văzut un om cu cap de pisică sau mai degrabă o pisică cu corp pe om.
Protagonist în „Omul cu mai multe nume” e unul despre care lumea zice c-a înnebunit de la prea mult citit, exact ca Don Quijote. Nu se știe cum îl cheamă, dar asta doar îl binedispune, pentru că are o teorie despre cum numele nu e important și același om poate fi numit diferit în situații diferite. Cînd gîndește zice că e Socrate, cînd scrie spune că e Platon. Cînd povestește despre el, Gheorghi Gospodinov folosește pentru fiecare întîmplare alt nume, apoi le adună („Gaustin, Goșo Centralul sau Socrate se așeza”… „Băi, Gaustine, Goșule, Socrate sau Platoane, mușcă peștele, mușcă?”, el răspundea liniștit: Cînd mă aflu lîngă o apă curgătoare, numele meu nu poate fi altul decît Heraclit”)”…
În „Primii pași” personajul e lovit de-o idee filozofico-existențială într-un WC de țară, din fundul curții, unde are prima percepție a lumii de dincolo. Printr-o găurică vedea cerul, iar sub el era iadul („deasupra, printre spațiile dintre cărămizi și densele pînze de păianjeni, se vedea cerul, iar dedesubt exact sub mine, fierbea iadul. Și moartea se explica de la sine, în modul cel mai natural. Cerul își aduna sufletele printre cărămizi, iar trupurile erau azvîrlite în Tartar. Aceasta era esența lumii de apoi. / Stăteam deasupra găurii fără să-mi fie scîrbă. Eram șocat de faptul că iadul, unde urma să ne ducem cu toții, după spusele bunicii mele, se găsea atît de aproape, în curte, lîngă casă. / Și noi mergeam acolo în fiecare zi”).
Naratorul din „O a doua povestire” povestește cum tot timpul nimerește în tren doar lîngă babe și moși vorbăreți, dar de data asta e în compartiment doar cu o doamnă foarte frumoasă. De obicei se ascunde după o carte, iar acum hotărăște să-i povestească despre bunicul său, care a fost toată viața conducător de tren și care de două ori pe an, de Crăciun și de Paște, le povestea la toată familia cum o dată i-a povestit toată noaptea unui pasager tot ce avea pe suflet, conștient că ăla nu înțelegea bulgara. Își justifica povestea cu o pagină întreagă dintr-o revistă, în care celălalt povestea exact întîmplarea asta, fiindcă pasagerul s-a dovedit a fi un scriitor ungur. M-am prins de pe la începutul poveștii că frumoasa de lîngă narator tot nu înțelege bulgara în care i se povestește despre cei doi care nu știau nici o limbă comună, dar s-au înțeles foarte bine o noapte întreagă…
Kristin din „Kristin, care face cu mîna din tren” crede că, salutînd din tren oamenii de afară, le aduce bucurie, dar interlocutorul o contrazice amarnic…
Faptul că-n Germania, unde toaletele-s lună de curate, ăia s-au gîndit să deseneze o muscă-n pisoar, îl provoacă pe naratorul din „O muscă în pisoar” la o întreagă filozofie, că doar și bulgarii sînt balcanici.
În ultima noapte a veacului, de revelion, un boschetar din „Un cadou întîrziat”, trecînd prin fața magazinului de televizoare, vede cu coada ochiului că pe ecranul unuia e filmat chiar el – în direct, „în noaptea cea mai importantă, el e punctul forte al programului”. Asta îi amintește cum în copilărie visa să intre în ecran și de scrisorile pe care i le scria lui Moș Gerilă, căruia-i cerea un aparat foto, pe care l-a primit abia după ce-a scăpat de armată. Mult prea tîrziu, pentru că „dacă ceva nu se întîmplă atunci cînd îți dorești, mai bine să nu se întîmple deloc”.
În „L. (o povestire polițistă)” un scriitor se gîndește dacă ceea ce-a scris el poate fi luat ca realitate și dacă polițiștii îl pot judeca pentru ficțiune, mai ales dacă el s-a inspirat din realitate…
Narator în „Sufletul porcului de Crăciun” e chiar sufletul porcului sacrificat, care își privește măcelarii cum îi tranșează trupul și-i compătimește…
Al treilea din „Al treilea” o terorizează pe-o tînără femeie, care simte că cineva îi spionează de o lună și e foarte înspăimîntată, iar soțul ei o asigură că nu e posibil, pentru că locuiesc la etajul al 14-lea, mai sus decît oricine. Dar al treilea e chiar băiețelul lor, care e în ea de o lună…
În „Un suflet viu” găsim o singurătate cruntă, fără nici o șansă de-a scăpa de ea, pentru că personajul „rămăsese ultimul om în viață din tot satul, dar nu se plîngea și nici nu avea cui”.
„O ultimă povestire despre anii ’90” e despre un bețiv care, trezindu-se în cimitirul din satul vecin, după ce băuse la bar, e descoperit de niște băbuțe care „l-au înconjurat ca niște ciori”, și încearcă să se descurce, să iasă din situația asta penibilă, dar nu-i iese deloc.
„Gaustin” e despre un scriitor cu care s-a întîlnit în anii ’90 la o conferință scriitoricească, după care și-au scris scrisori, doar că Gaustin îi scria din anii ’30. De la început pînă acum, în anii 2000. Așa-s și prozele astea ale lui Gheorghi Gospodinov – scrisori din 2000 pentru 2025.
„Totuși, de ce Și alte?… scrie Gheorghi Gospodinov în Cuvînt-înainte. Care e acea povestire lipsă de la început? Dar dacă o astfel de povestire nici nu există? Eu consider că toate au importanța lor, indiferent dacă sînt despre muște, despre îndrăgostiți sau despre sufletul unui biet porc în preajma sărbătorii de Crăciun. Fiecare istorioară are dreptul de a fi povestită și ascultată. Într-un loc în carte, Gaustin spune că, și atunci cînd din punct de vedere strategic am pierdut jocul, mutările inutile ale povestirilor noastre vor amîna întotdeauna finalul. Chiar dacă ele sînt relatări despre eșecuri, înfrîngeri…” Citiți „Și alte povestiri” de Gheorghi Gospodinov pentru că e o carte faină, scrisă cu plăcere și care se citește cu plăcere. Apoi, e și folositoare și are și puteri miraculoase; de exemplu, o proză din această carte a păstrat o poveste de dragoste, ba mai mult – a transformat-o într-o căsnicie, într-o familie. Povestește, tot în Cuvînt-înainte, chiar autorul: „Cele mai multe scrisori și suspine a suscitat povestirea „Bujori și flori de nu‑mă‑uita”. Cineva mi‑a povestit cum un băiat și o fată au hotărît să rămînă împreună grație acestei povestiri. Băiatul ezita, fata i‑a dăruit cartea, în care pusese un semn exact la pagina unde se găsea istorioara mea. Ea i‑ar fi spus, dacă acum nu se va întîmpla să fim împreună, după un timp s‑ar putea să ajungem precum cele două personaje care, în aeroport, își inventează o viață în doi. Și s‑au căsătorit. Omul își asumă responsabilități neașteptate, iar scriitorul se află sub prezumția de vinovăție. Pentru că ispitește soarta, de parcă nebunia oarbă a acesteia sau prostia ei nu ar fi de ajuns”. Lectură plăcută!
Gheorghi Gospodinov, „Și alte povestiri”, Anansi. World Fiction, 2025, traducător: Mariana Mangiulea Jatop
Fotografii de Mihail Vakulovski.