Raluca Nagy este antropologă și scriitoare. Când vine vorba de scris și citit, e compulsivă și se împarte între mai multe continente și limbi. A început să publice texte, eseuri și povestiri încă din 2005, iar din 2023 face parte din echipa Laconic, o platformă de flash fiction. A publicat două romane, un memoir și a contribuit cu proze scurte în mai multe volume colective, precum Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016) sau Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei (Editura Paralela 45, 2023). Primul său roman, Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), a obținut premiile „Sofia Nădejde“ şi „Observator cultural“. Teo de la 16 la 18 (Editura Nemira, 2021), al doilea roman publicat, a fost nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde“, Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași“, Premiile „Observator cultural“ și Premiul Leibniz pentru Proză și a fost finalista României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură. Despre memoriile femeii și alți dragoni (Editura Nemira, 2023) a fost nominalizat la Premiile „Observator cultural“ și la Premiul PEN România.

libris.ro Raluca, cum ți se pare FILIT-ul până acum?

Foarte fain! E atât de compact. Am ajuns, am intrat pe ușa hotelului deodată cu Tatiana Țîbuleac, apoi mi-am dat seama că îmi uitasem tichetul de parcare, am ieșit din hotel, am făcut stânga și am dat nas în nas cu Matei Vișniec. Și am zis bun, deci cu pannelul m-am întâlnit, OK, chiar a fost amuzant (n.r. În fiecare seară, festivalul se încheie cu evenimentul Serile FILIT, iar evenimentul despre care povestește Raluca a avut loc duminică, 27 octombrie 2024). Și apoi m-am văzut așa, rând pe rând, cu toată lumea. Nu a fost nevoie să ne scriem înainte, a fost suficient să mă gândesc pur și simplu la anumiți oameni. De exemplu, știam că mi-ar plăcea să vorbesc cu Augustin Cupșa, iar după două secunde a și intrat pe ușă, am stat la o masă și am vorbit. Toată lumea de pe Facebook e aici, în realitate. Mi se pare bine organizat festivalul, se vede că oamenii fac asta de mult timp. E faină atmosfera și e bine să fii lângă oameni care fac același lucru. A trebuit să plec mai repede aseară înainte să se termine evenimentul de la Teatru și mă gândeam doamne, sunt oameni care se plângeau pe Facebook că n-au prins bilet, ar fi făcut orice să fie pe locul meu, iar eu trebuie să plec. Chiar te responsabilizează! 

Sunt atâtea locuri în care poți fi… Aș vrea să fiu în toate locurile deodată!

Când colo, tu ești aici, la masă, și stai de vorbă cu mine.

Să știi că pentru mine e o onoare să pot face acest interviu. Vreau să aduc scriitorii români mai aproape de cititori, mi se pare că valul literaturii române contemporane prinde din ce în ce mai mult avânt. Tu cum vezi asta? 

E un moment bun, efervescent. Nu știu dacă va trece sau nu. Se întâmplă chestii, cum a fost pandemia, și e greu de anticipat ce va fi în viitor. Editurile pot intra oricând într-un impas și atunci degeaba vrem noi să citim autori români sau să publicăm. Sunt de șase ani în lumea literară și e foarte mare diferența dintre peisajul de acum și cel din 2018, când am debutat. Acum există colecții dedicate literaturii române contemporane. În 2017 exista doar colecția Ego Proză; n’autor și colecția de la Humanitas începuseră fix în primăvara anului în care am debutat. Iar acum cam toate editurile, chiar și cele mici, independente, au colecții sau un loc special pentru literatura română contemporană. Mi se pare cel mai bun moment posibil și sper să fie tot mai bine. Și vocile mi se par atât de diferite. Sunt multe lucruri care mă inspiră și mi se pare că nu reușesc să țin pasul (n.r: cu ce se publică). E foarte fain ce se întâmplă, dar e păcat că asta nu se reflectă pe partea de cititori – cumva, suntem tot aceiași și ne citim noi între noi. Tirajele sunt de 2000-3000 de exemplare, 5000, hai 10.000 dacă ai și o a doua ediție. E o bulă, dar mi se pare, cum zici și tu, că lumea începe să dea o șansă autorilor români. Mă doare faptul că autorii sunt discreditați. Ah, dacă e românesc, e prost se aplică și față de literatura română. Mulți se întreabă de ce aș citi autori români? 

Am remarcat și eu această reticență.

Mai ai și piața. Te uiți, pe de altă parte, la o țară precum Franța, care își protejează foarte bine piața și acceptă undeva la maximum 20% traduceri. Pe când la noi e pe dos, sunt undeva la 80% traduceri și 20% cărți proprii.

Da, noi nu avem legislație pe partea asta. Am fost recent în Franța și nu-mi explicam de ce există atât de multe librării. Apoi am aflat de legea Lang, care reglementează prețul unic al cărții. Ei au până și un consiliu de 700 și ceva de oameni, Syndicat de la librairie française, care se ocupă doar de bunăstarea librăriilor.

Ei sunt un model, și nu numai pentru literatură. La radio au, de exemplu, o proporție de 70% muzică în limba lor. E trist că uneori discreditarea asta (n.r a românilor) are loc din prima, doar pentru că am nume românesc. Chiar mă gândeam la un moment dat cum ar fi să scriu sub un pseudonim străin. Ar fi interesant de făcut experimentul acesta – să scrii și să te cheme Sarah Bloom. Începi să te întrebi oare aș vinde mai bine în România sub un pseudonim, oare lumea ar fi mai entuziasmată? Nu înțeleg acest mecanism.

Nu ești Elena Ferrante, nu?

Aș vrea eu! Totuși, văd că lucrurile se schimbă, mai ales în rândul tinerilor. La întâlnirile cu liceenii din 2018 toți, fără excepție, spuneau ah, dar eu citesc numai în engleză. Acum nu mai e cazul și asta mă bucură.


Ai fost la întâlniri cu liceeni? (n.r. În cadrul FILIT, autorii invitați merg la mai multe școli și licee locale, unde se întâlnesc cu elevii)

Da! Și sunt cele mai faine. Întâlnirile cu cititorii tineri sunt foarte emoționante. Nu le e frică să pună degetul acolo unde doare cel mai tare. Chiar ieri mi-au pus niște întrebări bune și i-am lăudat la final. La orice liceu am fost, am făcut un efort să nu-mi dea lacrimile. E un tip de interacțiune de care eu nu am parte fiindcă predau la universitate și nu intru în contact cu grupa aceasta de vârstă. Ieri am fost la Colegiul Național Vasile Alecsandri (n.r. din Iași) și m-am întâlnit cu niște copii foarte buni, pe fază, entuziaști. Mi s-a părut cute că au aplaudat după fiecare răspuns al autorului – eram doi – a fost foarte cheerleading.

Cum îți păstrezi rolurile în echilibru?

Bună întrebare. Din punctul acesta de vedere, anul trecut (n.r. 2023) a fost una dintre cele mai mari provocări. Eu ziceam că am patru joburi part-time, dar de fapt erau toate full time, în spații diferite. Mi-a fost foarte greu.

Patru joburi pe lângă scris?

Da, pe lângă scris. Dar stai, să ne înțelegem, anul trecut a fost primul an, după foarte mult timp, când nu am scris nimic, nici măcar un rând. Mi-am zis OK, dacă vreau să scriu ceva, o să fiu frustrată. Hai să facem pace, nu o să scriu nici măcar un rând.

Ți-ai luat un fel de an sabatic.

Un sabatic autoimpus. Nu mi-a zis nimeni Raluca, nu mai scrie, mi-am propus eu și cred că am făcut bine, chiar nu aș fi avut când să scriu. Revenind la întrebarea ta, o să fac o afirmație care poate părea extrasă dintr-o revistă de modă: compartimentalizez, ca orice femeie. Ăsta e adevărul. Scrisul, pe de altă parte, e singura activitate pe care nu o pot face la program. Sunt o scriitoare compulsivă și după ce trece etapa de rumegat, vine partea în care scriu și e complicat pentru că mai intervin și viața socială, familia. Când scriu, nu mănânc, nu dorm, nu vorbesc cu nimeni, nu ascult muzică, sunt cranky, nu mă poți deranja. E mai greu și de asta îmi aleg foarte bine momentele în care scriu. E ca un tăvălug, dau drumul la toate barierele și nu mai pot să opresc chestia asta, nu o pot controla. Fiecare carte publicată am scris-o într-un sabatic, în rezidențe, pentru că nu pot să fac altfel. 

Ce anume predai?

Am două cursuri pe antropologie destul de tehnice, așa. Unul despre migrația în spațiul Asia-Pacific și fluxuri de migrație. În ultimul timp m-am concentrat pe schimburile dintre Vietnam și Japonia. Nici eu nu știam că sunt atât de multe proiecte – spre exemplu metroul din Saigon este făcut în parteneriat cu guvernul japonez. Sunt și avioane întregi pe ruta Tokyo-Saigon cu ingineri japonezi, constructori, și invers, sunt multe fluxuri de genul despre care habar nu aveam. Acum trei luni ne-am mutat în Coreea și m-am reprofilat pe istoria colonialistă, pe relația Coreei cu Japonia. În ultimii patru ani, studenții și-au dorit să aibă și un curs de creative writing și m-au abordat pe mine. Aaaa, dvs. sunteți scriitoare, nu ați vrea să…? Eu mi-am zis că abia scriu eu, cum să îi învăț și pe ceilalți? Dar am început de la popularizarea științei; studenții aveau cercetările scrise și trebuiau să ajungă la un public mai larg. Într-un an am avut și studenți de la Agronomie, și de la Drept, iar acum am ajuns cu acest curs inclusiv la studenți care scriu poezie, teatru și sunt super entuziaști. E un curs opțional.

Cum văd studenții cărțile tale?

Sunt curioși. Le place când mai scriu proză scurtă și o pot traduce sau se mai întâmplă să găsească pe Google câte un fragment din ce am scris. Din Teo la 16 la 18 sunt traduse câteva fragmente în franceză și engleză. Tot timpul mă întreabă de ce nu le traduc eu și acela e momentul în care le explic cum funcționează, deși nici eu nu știu foarte multe despre traduceri. Le spun că pentru a traduce, trebuie să fii traducător literar și vorbitor nativ al limbii respective. Așa am ajuns să introduc în curs și o sesiune dedicată traducerilor. Toate conversațiile cu ei au crescut cursul acesta care, după patru ani, a devenit cel mai popular curs pe care îl țin. Studenții pot veni de oriunde, de la orice specializare. Unii dintre ei chiar au publicat apoi pe platforme relevante, au fost și plătiți, deci au avut experiențe de tot felul. 

Simți o responsabilitate față de domeniul literar?

Da. Nu știu dacă e middle age crisis, dar simt asta încă de când a murit mentorul meu, Dumnezeu să-l ierte, Vintilă Mihăilescu. Atunci când dispare un om de genul acesta, nu mai ești învățăcel, ci devii persoana care trebuie să dea mai departe. Asta te responsabilizează foarte tare. Mă gândesc mereu la el, s-a chinuit foarte tare să ne facă antropologi și nu pot să-mi bat joc de munca lui. De când nu mai e, simt o responsabilitate mult mai mare. Și cred că noi (generația mea) am avut și norocul să putem învăța într-un ritm în care ceea ce am acumulat să fie aplicabil în joburi. Acum, la viteza cu care se schimbă lucrurile, jobul meu e să îi învăț pe studenți să continue să învețe și după ce ies din școală, să rămână deschiși. Nu vreau să le predau chestii de care nu au nevoie.

De ce ar trebui să citim autori români contemporani?
Pentru că într-un spațiu local sunt cei mai relatable, cu bune și cu rele. OK, e interesant să citim ce au de spus autorii din alți spațiu, dar până la urmă experiențele la care te poți raporta sunt mult mai multe și mai dense când sunt relatate de autor român contemporan. Știu că mulți cititori sunt plictisiți de narativul cu comunismul și miturile recurente cu copilăria. Dar dincolo de asta, șansele să afli ceva ce îți folosește sunt mult mai mari dacă citești un autor care are același spațiu cultural. Vorbeam recent cu o colegă din Germania, și ea tot scriitoare, și îmi spunea că la ei cititorii merg spre autori străini doar atunci când i-au epuizat pe cei autohtoni. La noi e invers.

Ce dinamică diferită!

E foarte atipic ce se întâmplă la noi, de fapt. 

Cred că ține oarecum și de valoarea pe care ne-o atribuim.
Da. Nu are rost să pornești cu un complex de inferioritate din start. Mă bucură că tinerii încep să fie, totuși, puțin altfel. Sunt de prea puțin timp în Coreea ca să-mi pot face o imagine completă despre peisajul literar dar uite, odată cu premiul Nobel (n.r. câștigat de Han Kang) a fost o nebunie, într-o zi s-au vândut un milion de exemplare din cărțile câștigătoarei. Oriunde te întorceai vedeai câte o carte. La una dintre cele mai mari librării din Seoul era nebunie, ca la Jocurile Olimpice. Premiul a avut un efect enorm, inclusiv asupra adolescenților. Odată cu Premiul Nobel, literatura a devenit din nou cool. A fost o bucurie pentru toată lumea. 

Noi tot zicem că lumea nu citește. Dar nu ne dăm cu un pas în spate, să vedem de ce e așa și ce putem face ca să schimbăm asta. Tu ce părere ai?

Sunt multe lucruri structurale, din seria de ce avem 80% traduceri, de ce un român discreditează un alt român (din oficiu), de ce România e singura țară în care am trăit în care intelectualii publici sunt majoritar de dreapta? Poate ar trebui să punem întrebările și așa. Nu putem rămâne la nesfârșit într-o energie defetistă. Mă gândesc și la faptul că noi eram una dintre țările care citeau cel mai mult. Nu aveam alternative. Televizor nu era, aia nu era, nu aveam nimic. Poate ce se întâmplă acum e o formă de refulare pentru ce a fost înainte. Oamenii vor să facă și altceva.

Dacă ar fi să recomanzi câțiva autori români contemporani, pe cine ai recomanda?

E foarte amuzant pentru că ori fac un pomelnic, ori nu-mi vine nimic în minte. Am o frică mare de a exclude oameni din greșeală. În ultima vreme locuiesc în universul Moni Stănilă. Ne-am întâlnit târziu, îi știam doar poezia și nu m-am așteptat să-mi placă atât de mult și să fim pe aceeași lungime de undă pe partea de proză. Am citit recent reeditarea volumului ei de debut în proză, Al 4-lea (editura Polirom, 2024) și m-am întrebat cum e posibil să scrii așa o carte de debut?. Mi se pare foarte bine construită, atipică și relevantă, apropo de teme recurente în literatura contemporană de la noi. Câteva luni am fost în universul lui Moni Stănilă și mi-a plăcut foarte mult, nu pot decât să o recomand. Sunt compulsivă și când citesc. Mă inspiră și Simona Sora, e una dintre cele mai bine pregătite scriitoare de la noi, e talentată. A scris mulți ani de critică literară, mi se pare beton. În general, dacă vine vreo recomandare de la Simona, nu mă dezamăgește; de la ea am aflat, de exemplu, de Clarice Lispector. Îmi plac foarte mult și vocile tinere, cum sunt autoarele nedebutate în volum, precum Lucia Lupea, de la Cluj. Îmi place și poeta Mara Cioroianu, dar și numele mai consacrate, precum Elena Vlădăreanu, Mina Decu, Daniela Hendea. 

Cât de mult au contat pentru tine rezidențele literare?

Foarte mult. Nu aș fi putut să închei ultima mea carte fără suportul de la rezidența Cărturești. Acolo am ajuns la concluzia că cea mai bună formă în care ea poate să existe e într-o formă epistolară, de scrisoare adresată unui personaj. M-au ajutat și discuțiile pe care le-am avut cu Ruxandra Burcescu, colega mea de rezidență. Ziua ne dădeam fiecare cu capul de pereți și seara discutam despre cum am mai avansat. Rezidențele sunt acel ceva de care ai nevoie ca de oxigen, faci o pauză de la viață și te ocupi de scris. Și mai e ceva, nici nu știu de câte ori să o mai spun: scriitoarele cu copii au cea mai mare nevoie de rezidențele literare. Multe colege care au copii mi-ai spus păi da, Raluca, dar eu nu pot să plec o lună la Țibănești. OK, hai să încercăm să facem o grădiniță Țibănești, să avem o bonă sau să fie cineva care poate lua copiii ca să-i ducă la o grădiniță la Iași. Hai să le dăm acestor scriitoare o șansă. Ele au cea mai mare nevoie, nu scriitorii bărbați și nici scriitoarele ca mine, fără copii. Nimeni nu se gândește la asta. Nu numai că au nevoie toți scriitorii de o rezidență, dar există anumite categorii vulnerabilizate, că așa e viața, care au și mai mare nevoie de ele și la care nu se gândește nimeni.

Poate dacă se vorbește mai mult despre asta… cred că e o discuție care trebuie adusă mai în față.

Nu cred că e imposibil să schimbi asta. Poți lua niște bugete din alte părți, sunt sigură că se poate, dar nu se gândește nimeni că de acea persoană depind alte două ființe. Te mai ajută părinții, socrii, dar e greu să pleci pentru o lună.

Ce nu e negociabil în munca pe care o faci?

Compromisuri de tipul să scriu într-un anumit fel. De exemplu, am aflat în primăvară, la Leipzig, la târgul de carte, că titlurile scrise de mine nu se potrivesc pe piața germană. Cititorul neamț mediu vrea să afle ceva, vrea să închidă cartea și să zică OK, acum am aflat despre Vietnam. Dacă vrea să afle despre Japonia și citește o carte despre cineva care călătorește acolo, de ce l-ar interesa cartea unei românce care vorbește despre o englezoaică în Japonia? Lor nu le plac chestiile experimentale, ezoterice. Ori citești o carte despre Vietnam, ori despre comunismul în România, nu le pui laolaltă. Nu e o judecată de valoare, pur și simplu am înțeles că fiecare spațiu are particularitățile lui. Nu o să scriu niciodată ceva cu gândul că dacă scriu așa, sigur cartea va fi vandabilă pe o anumită piață. Cred că genul acesta de compromis nu l-aș face. Pe de altă parte, dacă mi-ar muri copiii de foame, sigur l-aș face. E ușor să zici niciodată dintr-o poziție privilegiată.

Ziceai acum câțiva ani că ți-ai propus să faci antropologia mai accesibilă. Unde te situezi acum?

Nu sunt foarte mulțumită de mine însămi. Popularizarea științifică mi se pare mult mai grea decât pare și puțină lume reușește să o facă bine. Cred că m-am apropiat puțin de acest scop cu ultima carte, în sensul că fiind nonficțiune, seamănă mai mult cu munca mea de antropolog. Dar s-ar putea să fie un prieten fals, să nu aibă neapărat legătură, în afara faptului că și în literatură, și în antropologie, reprezint o realitate cât de obiectiv pot. Așadar am încercat, dar nu simt că am reușit să fac asta foarte bine. O să mai încerc.

În scriitura ta se simte că ești antropolog. Nu ai cum să ascunzi asta, e acolo, pe foaie.

Niciodată nu o să mă dezic, nu am de ce. Sunt mândră și consider că pentru mine antropologia e o vocație. Nici măcar nu știu dacă scriu literatură. Și nu o spun așa, cu falsă modestie. Scriu cum cred eu că trebuie să scriu, atâta tot. Aproape că scriu dintr-o reacție la cum nu mai vreau să scriu. Sau ca o reacție la ce am citit și nu vreau să mai citesc. Am vrut să mă debarasez de jargoane. Cred că cel mai greu e să scrii simplu despre lucrurile complicate. Dacă scrii complicat despre lucrurile complicate nu faci decât să îți pierzi cititorul. Antropologia e, prin excelență, o disciplină care nuanțează excesiv, trebuie să ne uităm la concepte din toate punctele de vedere. Eu trebuie să reprezint pe toată lumea și făcând asta, e ușor să pierzi firul roșu. Când simplific pentru literatură (știu că fac asta, primesc critici), o fac pentru că nu am de ales. 

Discuția asta mă duce cu gândul la romanul Teo de la 16 la 18 , pe care l-am recitit de curând. Cum a apărut Teo?

Teo e un flux al conștiinței. E cartea la care am contribuit cel mai puțin, în sensul în care Teo e un personaj care s-a scris singur. Tot ce am putut să fac a fost să servesc povestea ei cu experiența mea și să-mi fac bine treaba. Mi-am păstrat rigurozitatea de antropolog inclusiv în cercetarea pe partea medicală. Dar personajul și povestea m-au locuit timp de doi ani și nu m-au lăsat. Teo m-a terorizat până i-am spus povestea așa cum a vrut ea. Am încercat, alături de Eli Bădică (n.r. editoarea romanului) să o facem mai prietenoasă. Dar făcând asta, am pierdut multe.

Devenise inaccesibilă?

Era accesibilă, însă pot să înțeleg și că poate fi prea mult pentru cititor. E ca atunci când vrei să fii amuzant și până la urmă te strofoci prea tare. Poate nu era cazul să apară trei tipuri de fonturi, mai multe dimensiuni și limbi. De câte ori am zis OK, hai să mai renunțăm la limbile străine, nu s-a putut. Mi-am dorit să o respect pe Teo, să arăt că e om. Totuși, trei milioane de români se plimbă prin lume, au experiența asta a străinătății și din respect pentru ei le-am păstrat. Am vrut să se vadă cum e să aterizezi undeva și brusc, în jurul tău, toată lumea să vorbească altă limbă. Nu au fost alegeri de fițe, doar am redat un personaj așa cum am știut cel mai bine. Am renunțat la Prolog și ghici ce, l-am visat luni la rând. S-ar putea ca lumea să considere că sunt crazy, dar ăsta e adevărul. Teo e un personaj atât de puternic și de acaparant, încât și la doi ani după ce am scris cartea, eu am rămas cu aceleași glume. Am contribuit foarte puțin, eu de la mine, pentru tot ce înseamnă personajul ăsta. Nu mă scuz, dar niciun fel de decizie nu a fost la mine. Pur și simplu așa o auzeam, ca un fel de monolog infinit, și de asta cititorul e numai la ea în cap. Dar apropo de antropologie – care e holistică – cred că în literatură am, ca reacție, un singur punct de vedere. Toate cărțile mele sunt la persoana întâi, naratorul e personajul principal. Nu știu să scriu altfel și cred că e tocmai din carența asta, vreau să am o singură voce. Eu sunt narator omniscient în antropologie, nu vreau să fac asta și în literatură. Mi se pare atât de interesant să urmărești un singur om. Noi toți suntem, de fapt, în capul nostru și habar nu avem cât din propria realitate se suprapune peste alta. Au fost și oameni care mi-au zis băi, nu am putut să termin cartea, și asta nu mă supără.

Eu nu am putut lăsa cartea din mână. Am citit-o așa, ca într-o transă.

Oricât aș încerca să mă explic, fiecare carte își găsește cititorii ei. Pe unii i-a ajutat să meargă înainte, alții au dat-o de toți pereții. Cu Teo am avut impresia că am un bloc de marmură și trebuie să cioplesc. Mă tot întrebam cum fac pe hârtie, ce vrea femeia asta de la mine? A fost complicat și epuizant. Țin minte că scriam proze scurte, i le trimiteam lui Eli Bădică (apropo, ea vede tot ce scriu, tot ce apare public, nu e doar editoarea cărților), îmi punea background roșu pe toate bucățile unde sunam ca Teo, iar mie îmi venea să arunc laptopul pe geam. Nu-mi dădeam seama când scriam așa și mi-a luat doi ani să pot scrie un text fără să sune a Teo. Nici eu nu am putut face altceva în paralel când am scris-o pe Teo și mă bucur că ai simțit la fel.

Cum a fost pentru tine experiența publicării?

A fost interesant acum, cu Despre memoriile femeii și alți dragoni (editura Nemira, 2023). Am avut o surpriză plăcută când m-a inclus Cărturești la Raftul de debut și am avut o discuție online despre debutul în non-ficțiune. Aww, sunt iar debutantă, how cute. Încerc să vorbesc mai des despre debut pentru că nu știu de ce nu se vorbește mai mult despre asta, de ce nu e mai onestă lumea, de ce nu se setează corect așteptările. Între momentul în care am terminat de scris Un cal într-o mare de lebede (editura Nemira, 2018) și momentul în care ea a apărut au trecut patru ani. Nu am scris-o, am trimis-o și editura a zis wow, bestseller. Am scris o carte într-un an sabatic și nici nu știam cum se face. Întâi am trimis-o la concursuri literare, unde nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă am trimis-o la două edituri cu care mai lucrasem, dar au zis suntem prea mici ca să o publicăm. La Vellant, unde am mai publicat în revista Iocan, la fel, au zis nu. La Polirom tot nu. Și mi-am zis OK, nu știu ce să fac cu ea. Am avut noroc că cineva din lumea literară mi-a dat un sfat și mi-a zis să iau editurile la rând. La Humanitas, de exemplu, mi-au zis că nu există încă o colecție pentru literatura română contemporană, și adevărul e că ea a ieșit mai târziu. Nu o să uit niciodată – undeva în noiembrie 2017 am început să mă gândesc că e o carte proastă. Ajunsesem între timp la a 13-a versiune, în tot timpul ăsta am mai lucrat-o, tot întorceam capitole. Era cât pe ce să o las în sertar când mi-a scris Eli Bădică să-mi spună că lansează colecția N’autor, care va debuta cu alte nume, dar că își dorește să mă publice și pe mine. Abia apoi am aflat că ea recuperase manuscrisul din reject-urile de debut. La Nemira se schimbase editorul pe literatură română contemporană și când a venit Eli, a început să se uite întâi pe manuscrisele vechi, să vadă dacă nu cumva le-a scăpat ceva. La a doua carte mi-a fost mai ușor, i-am propus-o direct lui Eli și în continuare orice scriu vreau să trimit la Nemira. Dacă vreodată îmi vor zice sorry, nu putem, mă reorientez, dar altfel nu aș face-o.

Ce sfat le-ai da scriitorilor nedebutați?

Le-aș zice să vorbească mai mult și mai onest despre experiența lor de debut, ca să nu creăm aceste așteptări nerealiste pentru tinerii care scriu, să nu-i descurajăm. Și le-aș mai spune să nu trimită manuscrisul la mai multe edituri deodată, e o lume foarte mică, nu faceți decât să vă discreditați. De ce și-ar pierde timpul doi editori diferiți ca să-ți citească ție manuscrisul, când tu poți publica doar la o editură? Nu e OK să pierzi timpul unui om. 

Am putea face un interviu doar despre debut.

Da. Există niște reguli ale jocului și ar fi bine să le respectăm. Dacă debutul nu ar fi așa, un mister, toată lumea ar avea de câștigat.