Romina Hamzeu scrie poezie și e fondatoarea proiectului Poezia de duminică, prin care își propune să aducă poezia mai aproape de oameni. Locuiește la Londra, unde face naveta spre job. Primul lucru pe care l-am aflat despre ea e legat de timpul petrecut în tren, care îi aduce bucurie – e un timp dedicat cititului și scrisului. A studiat la Iași, București și Londra, de unde a absolvit recent. A publicat poezie și proză scurtă, dar și articole de opinie. Deși nu se consideră poetă, versurile ei au fost publicate în trei antologii: Ce-ți spui noaptea înainte de culcare (editura Cartex, 2024), Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (editura Brumar, 2024), Antologeek. Către tine, cel de peste 2000 de ani (Editura pentru Artă și Literatură, 2024), Doar o vorbă să-ți mai spoon: River (editura Paralela 45, 2025).
Romina, ce înseamnă FILIT-ul pentru tine? Știu că ai zis în mai multe rânduri că înseamnă acasă, însă eram curioasă cum s-a schimbat de-a lungul timpului acest acasă.
Am fost aici chiar de la prima ediție, dar nu pe toată durata festivalului. Nu am participat în 2019, când abia mă mutasem la Londra; asta a fost ediția în care am ratat niște scriitori mari pe care voiam să-i văd, dar apoi am remediat situația. Oricum, cred că prin 2020 s-a ținut doar o zi, căci s-au mutat în online, fiind contextul cu Covid-19.
FILIT înseamnă acasă. Aici m-am format, aici am terminat facultatea de jurnalism și aici am întâlnit foarte mulți oameni îndrăgostiți de literatură. Mi-am făcut mulți prieteni prin intermediul festivalului. Orice ar fi, FILIT rămâne acasă.
Cine ai fi tu fără FILIT? Ai avea mai puțini prieteni?
Toți prietenii pe care mi i-am făcut prin FILIT vor rămâne. Poate nu aș mai cunoaște la fel de mulți oameni, dar cred că aș rămâne tot eu, într-o anumită manieră.
S-a tot vorbit zilele acestea despre cât de mult cântărește FILIT-ul în identitatea oamenilor de aici. Am auzit tot felul de povești cu oameni care și-au găsit proiecte sau au început să aibă o relație de prietenie cu unii autori. Pare că multe lucruri au pornit de aici, de la Iași. Tu cum vezi asta?
Într-adevăr, se crează multe legături aici. Mulți îmi spun te știu de la FILIT, deci sunt acea Romina de la FILIT, oamenii asociază festivalul cu mine. Nu am înțeles neapărat lucrul acesta până în acest an, când am întâlnit oameni care mă știau din online tocmai prin prisma asta, de voluntar la festival. Probabil că am vorbit așa de mult despre FILIT și cu atâta pasiune, încât oamenii mă asociază imediat cu festivalul.
Oamenii te asociază mai repede cu FILIT-ul decât cu poezia pe care o scrii?
Da, exact. Bine, treaba asta cu poezia a început mai mult de anul acesta. Anul trecut publicam deja online, dar abia de anul acesta (n.r. 2024) am început să public și în antologii.
Când urmează să publici propriul tău volum? Te gândești activ la el?
Sper că va apărea la anul (n.r. 2025). Eu nu cred că mă identific ca fiind 100% poetă. Multă vreme am avut senzația că voi debuta cu proză, deși eu nu am ieșit prea mult cu proză în spațiul public. Am publicat doar una în Revista Golan și niște texte în Dilema veche. Trimisesem o proză scurtă și pentru o antologie care urma să iasă anul acesta, nu știu dacă va mai ieși – acesta ar fi debutul meu în proză, de fapt. Însă dacă nu se va materializa acest proiect, e OK, nu trebuie să le marchez pe toate.
Romina, ai punctat puțin din toate întrebările pe care le-am pregătit. Însă aș rămâne pentru moment în zona de antologie. Sunt curioasă cum vezi ideea de a-ți publica poemele, munca scrisă, într-o antologie. Cum a fost pentru tine? Cum ai lucrat pe text?
Trimisesem poeme pentru clubul Noise Poetry și eu am fost ultima care trimisese, deși Marian Mihai mă rugase încă de la începutul proiectului să îi dau ceva. Eu am tot amânat, având impresia că el va uita și o să publice antologia fără să-și aducă aminte de mine. Dar a tot venit spre mine și mi-a zis că sunt o poetă bună și vrea să mă publice. Aveam deja câteva texte scrise în cadrul atelierelor de scriere Mornin’ Poets, am participat la câteva ediții și tot ce trebuia să fac era să aleg din cele scrise acolo. Iar poemul care dă și titlul acestei antologii (Ce-ți spui noaptea înainte de culcare, editura Cartex, 2024) reprezintă, de fapt, tot grupul de poeți, după cum a zis Mihai Marian, el a ținut cu dinții să păstreze titlul. Acel poem e recent scris, l-am trimis inconștientă. Nu dau foarte ușor drumul textelor, mă țin legată de ele pentru că îmi place să revin pe ele. Îmi dau seama că asta e o porcărie, că nu merge așa la nesfârșit. Nu e bine. Cu cât stai mai mult pe ele, cu atâta le găsești mai multe defecte, niște defecte pe care uneori le inventezi. Pe unele (n.r. poeme) le-am aruncat într-adevăr la gunoi și nu m-am mai întors la ele. Însă cel din titlu este cel mai bun poem de-al meu, ca să zic așa, până la acest moment. Deci le-am editat și le-am trimis pentru că eram presată de timp, Marian mă așteptase peste deadline-ul stabilit, atât de determinat era să mă publice în această antologie coordonată de el și mă bucur că a fost așa pentru că mi-a adus adus foarte mulți oameni faini.
Și cum te-ai simțit? O bucată din poemul tău este pe copertă.
M-am simțit expusă pentru că se tot face legătura între poemul din carte și titlu. Eu mă simt oricum expusă când trimit texte, dar în antologie simt că focusul nu cade doar pe mine. Când publici individual, toată lumea pune reflectoarele spre tine, dar aici, fiind într-un grup, e altfel. Omul poate lua antologia și să zică de aici mi-au plăcut doar 10 din 50 de poeți. Și e diferit. Pe mine nu mă deranjează dacă îmi spune cineva că din tot volumul nu i-au plăcut poeziile mele. E un debut și e în antologie la o editură, nu au mai fost altele, poate doar prin liceu. Am mai publicat în încă două antologii – Antologeek (Editura pentru Artă și Literatură, 2024) și antologia creată de Andrei Zbîrnea, Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune (editura Brumar, 2024).
Mi se pare că antologiile sunt un mod foarte bun de a descoperi autori. Iei contact cu ei, cu scriitura lor, îi urmărești să vezi când publică. E un fel de preview.
Da, și e fain că vine deja în combinație cu nume deja consacrate. Adică vine cu niște extra încredere și asta pune și mai mult în valoare poezia – nu doar a celui debutant, ci și a celui deja consacrat.
E mai bine să începi să publici în reviste și antologii, și apoi să debutezi cu volumul propriu?
Nu contează. Ideea e să nu te grăbești. Unii au zis că la vârsta mea eu ar fi trebuit deja să am un volum. Eu nu cred asta. Nu contează unde trimiți, ideea e să nu te grăbești cu debutul. Desigur, sunt mulți poeți tineri foarte buni și ar fi păcat să nu publice. În antologie faci parte dintr-un volum colectiv, e altceva, însă volumul propriu vine la pachet cu mai multe responsabilități. Eu așa simt.
Înțeleg bine? Continui să scrii, dar în paralel te pregătești pentru momentul în care vei publica propriul tău volum?
Da, dar eu trăind în Londra, nefiind în România, am mai cunoscut autori care nu au avut atâtea ocazii să-și promoveze fizic cartea, să se întâlnească cu oamenii. La mine a fost o pură întâmplare – Marian Mihai a ținut ca să fiu de față când antologia Ce-ți spui noaptea înainte de culcare se lansează, asta a fost în aprilie, și s-a pliat pe programul meu. 2024 a fost un an foarte productiv și simt că m-a pregătit pentru ce va urma.
Simți presiunea scrisului?
Da, mă și autosabotez foarte mult. Am simțit multă presiune în trecut, pentru că lumea știa că scriu, că-mi place poezia, dar nu mă vedeau pe niciunde. Însă acum nu o mai simt. Evident, fiind publicată în antologii, lumea pune presiune și mă întreabă pe când public volumul meu. Presiunea încă e acolo, dar nu e așa de apăsătoare, pentru că deja am publicat, am făcut ceva, nu am stat degeaba. M-am oprit aici și îmi iau tot timpul, dar nu chiar tot timpul din lume, pentru că știu că trebuie să fac mai mulți pași. Începusem, de exemplu, să lucrez la un volum de povestiri, volum care necesită mai mult timp. Eram foarte încrezătoare că într-un an se va materializa volumul, dar am avut un blocaj foarte mare și am revenit la poezie pentru că îmi era mai accesibilă.
În ce sens?
Mai accesibilă și ca timp, dar și ca spațiu. Din poezie pot să ies oricând. În schimb, în povestire trebuie să fii în control, să te desfășori bine. Am experimentat și cu poeme în proză și la fel, simt că e prea mult, mă plictisesc și simt că nu vreau să stau prea mult cu ele, vreau să scap, nu vreau să-mi iau acest angajament. Mie îmi plac poemele scurte, care transmit lucruri foarte puternice. Nu am nimic cu cei care scriu poeme foarte lungi, însă eu nu am cum s-o fac.
Sunt curioasă cum îți ții rolurile în echilibru. Ai și job, acum ești voluntară la FILIT, în paralel scrii, ai și facultatea, trebuie să și exiști.
Am constatat că la Londra timpul trece altfel. E puțin greu pentru că trebuie să te descurci singur, nu ai în spate alți omuleți care să îți ușureze existența. Eu locuiesc cu oameni pe care nu îi cunosc, nu sunt înrudită cu ei și e mai dificil. Jobul pe care-l am acum chiar îmi place și îmi oferă pacea interioară care mă lasă să fac și alte lucruri pe lângă. Eu fac multe lucruri în tren: în tren citesc, scriu, mănânc, dau mesaje. Îmi place și alergatul, am avut perioade în care nu am putut să alerg și asta m-a afectat. Când alerg îmi vin idei, poeme, mă liniștesc și pot să-mi creez un mediu foarte potrivit pentru a scrie. E și chestia asta că trăiesc acolo și totuși aleg să scriu în română. Am observat că în engleză mi se modifică tonul, vocea interioară, ritmul. Scriu complet diferit în engleză. Am postat pe Facebook ce am scris în engleză și nici nu am zis că sunt ale mele, nu mi le-am asumat complet, nu simțeam că e vocea mea. Simt că le-am scris pentru colegii de la muncă, care nu înțelegeau ce scriu, voiam să le arăt ceva din munca mea și le-a plăcut. Am scris și un poem în franceză, care a fost tradus de Irina Enache într-un proiect despre Constantin Brâncuși la Paris la ICR. Acesta e un poem pe care nu l-am făcut public nicăieri, un poem de dragoste scris special pentru proiect. La teatru, unde lucrez eu, avem foarte mulți francofoni sau oameni care vorbesc franceză, țin minte că m-am dus și m-am lăudat cu acel poem și lor le-a plăcut foarte mult. Nu știu de ce nu l-am citit la Noaptea Albă a Poeziei, puteam să-l dezvălui acum. Dar oricum, eu am poemele amestecate, nu le am pe toate la un loc. Dacă mă întrebi, eu nu știu să-ți spun câte poeme am scris.
Deci primează calitatea, nu cantitatea.
Da, mizez mai mult pe calitate. Am mai multe poeme nepublicate decât publicate.
Cum ai ajuns la atelierele Mornin’ Poets? Cum te-au ajutat? Cui i le-ai recomanda?
Le recomand oricui. Sunt oameni care au fost la o ediție, au urmat câteva cursuri, au scris exclusiv poeme pentru aceste ateliere și apoi nu au mai scris niciodată. Eu le-am scris un mesaj oamenilor de acolo și le-am spus citesc multă poezie, vreau să văd dacă am cumva vreo înclinație, dacă știu să scriu poezie. Și iată, chiar mi-am descoperit această înclinație.
Când s-a întâmplat asta?
Cred că era 2020-2021, am văzut atelierele pe pagina de Facebook a lui Andrei Zbîrnea, care promova foarte mult aceste ateliere, acest proiect a fost ideea lui. E o idee foarte bună, să aduci mereu antrenorii, oameni cu idei diferite, cu tipuri de scriere diferite, cu voci diferite, tehnici diferite. M-a ajutat foarte mult. Cred că am participat deja la 3-4 ediții și voi participa și la ediția care va începe în noiembrie sau decembrie.
Se țin și online?
Sunt în format hibrid. Se întâmplă și fizic, dar există și varianta online, pentru cei care nu stau în țară sau locuiesc mai departe de București. Sunt foarte de dimineață pentru mine, ele încep la 11:00 (ora României), trebuie să mă trezesc la 08:30 și la 09:00 trebuie să intru la atelier. M-au ajutat pentru că mi-au oferit disciplină. Eu nu am o disciplină a scrisului, nu sunt acel tip de scriitoare care se pune la birou și zice două ore scriu, astăzi ăsta e programul. Uite, o să o dau exemplu pe Simona Antonescu, care este foarte meticuloasă în tot ceea ce scrie. Eu nu am disciplina scrisului, mai ales cu cu acest program demonic pe care îl am câteodată.
Deci aveai nevoie de acel ceva setat în calendar?
Aveam nevoie de teme, acum nu consider că mai am nevoie de ele, mi-au plăcut antrenorii invitați și echipa. Atelierele sunt un spațiu safe în care lumea își trimite textele, ele se citesc și se primește feedback. Cel mai mult mi-a plăcut faptul că am lucrat pe un poem cu Cristina Stancu, ea fiind o poetă pe care o respect foarte mult și o apreciez. Mi-am dorit mult acel poem, am ales să scriu despre povestea noului nume, despre cum au aflat că sunt un copil adoptat. A fost un poem scris dintr-o suflare și trimis după deadline, cum făceam mereu (îmi pare rău, Andrei!), dar Andrei era întotdeauna foarte bun și răbdător, știa că e dificil să jonglez cu toate lucrurile în paralel. Cristina Stancu s-a oferit să facă, cu acordul meu, câteva modificări pe poem, mi-a zis eu am sugestiile acestea, a lucrat pe el și l-a dus la o formă extraordinară. E un poem pe care nu îl pot reciti, nu mă pot reîntoarce la el. Nu pentru că nu că nu mă mai recunosc, căci m-am atașat foarte mult de el, ci pentru că nu mă mai reprezintă pe mine, pe cea care eram în momentul în care l-am scris.
Și ți-ai schimbat perspectiva asupra adopției?
Da, mi-am schimbat perspectiva. În plus, e un subiect delicat și nu l-am dus în poezie până acum, dar vreau să-l explorez mai mult. Asta zic așa, în premieră.
Am simțit foarte intim poemul. Cred că ar fi un subiect interesant de abordat în poezie. E un subiect aproape tabu, despre care nu se vorbește aproape deloc.
Nici nu sunt prea multe cărți pe acest subiect. Îmi amintesc totuși de Camelia Cavadia. Sau cartea de ficțiune a Tatianei Țîbuleac, Grădina de sticlă (editura Cartier, 2018). Ce aș vrea să scriu pe tema asta nu ar fi ficțiune, pentru că ar fi vorba despre viața mea. Mi-am dat seama că aș putea să scriu multe poeme despre subiectul ăsta și am multe poeme pe care le-aș duce în zona asta, dar se simte așa, foarte greu.
E personal.
Da, și ia timp. Subiectul ăsta atârnă greu pe umerii mei.
Am impresia că e foarte multă introspecție în poezie. Și voiam să te întreb inclusiv asta: cât de mult din tine, ca persoană, se reflectă în poezie? E un pic mai greu să te dezlipești, scriitoare fiind, de poezie decât de proză? Cât de mult te poți îndepărta de text?
Cred că asta rămâne la alegerea fiecăruia. Eu mă vulnerabilizez în unele texte destul de mult și am senzația că sunt prea evidentă și nu-mi place deloc lucrul ăsta, nu vreau să ies în evidență cu nimic. Nu reușesc să mă îndepărtez prea mult și cred că asta mă afectează. Nici nu am experiență atât de vastă, nu am scris foarte mult și nu am neapărat o părere despre asta. Probabil la un moment dat ajungi la nivelul la care nu-ți mai pasă. Știu sigur că mie încă îmi pasă de fiecare poem în parte.
Nu m-am gândit la asta niciodată, știi, să nu-ți mai pese…
Da, sunt care zic aici eram eu de la 25 de ani, când am scris, acum nu mai sunt același, m-am schimbat, dar recitesc poemul pentru că îmi aduce aminte de o perioadă bună sau proastă din viața mea. Mie, de exemplu, poemul cu adopția îmi trezește niște amintiri care n-au fost întotdeauna prea plăcute. Nu e neapărat plăcut să afli de la grădiniță că părinții tăi nu-s părinții tăi. Mai sunt prieteni care îmi recunosc poveștile și fac conexiuni, vin spre mine cu poemul, iar eu nu vreau să avem discuții pornind de la el. Am scris textul, l-am livrat, dar simt că ei vor să afle mai multe, știi? E ca la terapie, mă întreabă de ce. Eu fac terapie și acolo discut chestiile astea, nu pornind de la texte care au fost scrise ca să fie citite și receptate după cum crede fiecare. Nu mă duc la om să-l contrazic, respect părerea fiecăruia, nu mă supăr că ai înțeles altceva. Nu-mi explic poemele, textele în general, nu-mi place pentru că fiecare le percepe diferit. Nu sunt aici să-ți impun perspectiva mea.
O să fac paralela asta cu proza pentru că m-a intrigat când ai zis că tu credeai că o să debutezi cu proză. Simți că în poezie lași mai mult spațiu cititorului să interpreteze? Mi se pare că în proză, având tot felul de descrieri, personaje bine conturate, ești ceva mai persuasiv, poți duce cititorul exact acolo unde vrei, pe când în poezie intri, afli ce ai de aflat, identifici mesajul și apoi ieși, mergi mai departe. Personal, simt că asta e frumusețea poeziei, de fapt. Dacă textul îmi pune cel puțin o întrebare, o oglindă în față, atunci cred că e un text bun.
Eu las mult spațiu de interpretare cititorului. Nu vreau să-l las prea mult să se atașeze de text, îi dau voie să facă ce vrea, îi dau acces liber să de detașeze. În proză e puțin mai diferit, pentru că și spațiul de desfășurare e altfel. Există și proză limpede, concisă, care nu te lasă cu îndoieli. Și poemele pot face asta, dar ele sunt și după stări. Întotdeauna când scriu poeme mi se schimbă starea și mă întreb oare și cititorul când citește textele i se schimbă starea? Cum îl transformă? Și asta nu doar o dată, căci el că poate să revină la poem. Sunt oameni care recitesc, îmi spun uite, ăsta e poemul pe care l-am citit de cele mai multe ori sau ăsta l-am trimis mai departe de nu știu câte ori. Iar eu mă întreb cum se simte asta? Eu nu mă simt la fel în fiecare poem. Simt cum mi se modifică vocea de fiecare dată când scriu, e influențată de starea pe care o am.
Da, mă gândesc că e foarte stratificat, așa, subiectul, și mă așteptam să fie căci poezia e, oricum, complexă. Uite, pe mine mă preocupă frica oamenilor față de poezie, și asta pentru că și eu eram acolo până recent, aveam o mare frică față de ea. Nu credeam că o voi înțelege, nu știam cum să mă raportez la ea, cum să o comentez, cum să vorbesc despre ea, cum să o dau mai departe, dar până la urmă am trecut peste. Așa că te întreb: de ce crezi că ar trebui să citim poezie?
Nu cred că ar trebui ca toată lumea să citească poezie. Eu am prieteni care nu citesc poezie. Îmi citesc textele pentru că sunt prietenii mei dar ei de fel nu citesc poezie, nu citesc alte poeme în afara celor publicate de mine și asta e okay, adică nu trebuie să se schimbe ceva. Fiecare se apropie de poezie când simte. Și dacă nu simte, nu e o problemă. E OK să nu citești poezie. Uite, am o prietenă care la Noaptea albă a poeziei a fost impresionată de un poem de-al lui Peter Demeny, iar ea nu este cititoare constantă de poezie, ca mine. A încercat și ea să scrie, a avut chiar și o apariție într-o antologie, antologie pe care am și cumpărat-o, moment în care s-a apropiat de poezie și cam așa merg lucrurile. Însă nu există o garanție, nu înseamnă că toți oamenii vor merge și vor lua volumul după ce au citit o poezie bună, nu vor cumpăra toate volumele autorului respectiv și e OK să nu te duci până într-acolo. Oricum, eu cred că oamenii citesc poezie și nu fac asta prin poezia propriu-zisă, ci prin proză, proză care are poezie în ea. Citesc, de exemplu, un roman care are fraze poetice, cum e romanul Tatianei Țîbuleac. Tatiana scrie poezie, poezie pe care nu o publică online, niciodată nu a avut contribuții în antologii de poezie, de exemplu; deși ea poate nu se consideră poetă, are toate instrumentele și caracteristicile unui poet. Deci da, lumea oricum citește poezie și nu-și dă seama, poate fi și un slogan care sună poetic.
Un fel de Everything is poetry.
Da, exact!
Sabina de la ZEST avea la finalul podcastului faza asta cu sloganul de pe afiș, întreba toți autorii ce ar scrie ei pe un afiș. Cred că tu cam asta ai scrie, nu?
Ce fain! Da, ceva în această zonă.
Crezi că există o responsabilitate de a citi autori români contemporani?
Văd mai degrabă o responsabilitate de a citi, până și cărțile alea despre care se spune că sunt cărți slabe, de consum. Cred că toți am început de acolo, hai să fim onești. Modelul meu de cititor deschis, care a devenit expert pentru că a citit variat, și trebuie să citești variat, ca să ai o perspectivă asupra lucrurilor, să înțelegi diferite contexte și situații, a fost mama. Pe ea o interesa doar să o captiveze, uneori coperta a patra era destul. Cred că am și scris odată despre asta, ea putea să citească și Hemingway și Nora Roberts, era o fană înfocată a Norei, deși pe mine nu mă lăsa să o citesc, nu erau cărți pentru mine. Mama a citit și Fifty Shades of Grey. Despre ce vorbim?
Și nu te-a intrigat asta?
Ba da! Eram clasa în X-a, n-am să uit niciodată, îmi povestea, dar nu cu detalii, despre acea carte, iar eu mi-am permis să pătrund ilegal în dormitorul ei, să văd ce ține o femeie de 50 de ani trează. Am citit și apoi nu am mai căutat niciodată să văd ce citește, m-a marcat episodul ăla, simțeam că i-am citit jurnalul intim. Pentru ea era o chestie de respect, să pătrunzi în cărțile ei.
De acasă a pornit dragostea față de cărți?
Da, cu mama discutam mult despre ce citeam. De acasă a pornit totul. Eu nu vin dintr-o familie cu studii superioare, ai mei nu au fost filologi, eu sunt prima care a făcut studii. Acum o fac și pe a doua, pentru toți membrii și pentru toate generațiile care nu au ajuns aici. Dar pe mama nu am văzut-o să citească poezie, nici nu știu dacă citea poezie. Știu că bunica, în schimb, avea cărți de poezii. Deși avea doar patru clase, știa să citească, să numere. Bunica citea poezii și țin minte că avea în casă volumele lui Topîrceanu, Alecsandri, Bacovia. Așa m-am apropiat eu de Bacovia, prin intermediul ei.
Deci citeai poezie de mică?
Da. Dar eu percepeam poezia ca pe o rugăciune, apropo și de proiectul meu, Poezia de duminică. Poeziile erau scurte, un fel de acatiste. Fac o asociere tare dubioasă acum, știu.
Nu, nu. Oricum, poezia e mai spirituală.
Exact! De aici a pornit. De asta scriu poeme scurte, pentru că nu le văd având o continuitate foarte lungă.
Ce interesant. Că tot ai menționat de Poezia de duminică, știu că proiectul a apărut în pandemie. Povestește-mi puțin despre el. Ce te face să continui, să te implici? Ești doar tu sau ai o echipă?
Sunt doar eu. Probabil s-ar fi extins dacă aș fi fost mai activă pe cont, dar îmi e foarte greu să mă mai ocup de el momentan. Proiectul a apărut în pandemie pentru că citeam foarte multă poezie și îmi plăcea, am vrut să le dau o identitate vizuală și m-am gândit că Instagramul este unealta perfectă pentru generațiile mai tinere. Am avut și o rubrică pentru poeții nedebutați, unde primeam poeme, le dădeam feedback cât mă pricepeam și apoi le publicam.
Ai și rolul de editor, de curator?
Nu m-aș numi chiar așa. La mine e îndeajuns să rezonez, să simt acel ceva. Uneori primeam texte și de la poeți publicați, fie online, fie în antologii sau volume și aveam încredere că ceea ce mi-au trimis e bun.
Deci proiectul a apărut dintr-o nevoie de-a ta?
Da, dintr-o nevoie de a mea, o nevoie de a mă conecta cu oamenii care citesc poezie. Mi-am zis că sigur nu sunt doar eu, mai sunt și alții și am vrut să-i cunosc, să-i aduc laolaltă. Mi-a plăcut și-mi place în continuare proiectul, însă nu mai am așa mult timp la dispoziție. Dar mi-am zis că nu n-are sens să pun presiune, pentru că eu consider că lucrurile trebuie să le faci cu drag totdeauna și să îți aloci timp pentru ele, să admiți că nu poți întotdeauna să te ridici la același nivel. Și e OK să fie așa.
Înțeleg că acorzi o anumită importanță PR-ului/comunicării. Ai simțit și tu, odată cu acest proiect, să dai mai departe ce îți place.
Da, mi-am dorit să le scot în lume, mi-am dorit ca poemele să fie mai vizibile.
Sunt curioasă și cum vezi tu promovarea poeziei. Ce putem face ca ea să ajungă la mai mulți cititori? Cum îi putem face pe oameni curioși?
Cred că se fac mult mai multe lucruri decât atunci când eram studentă. Mi se pare că poezia a înflorit, e dusă tot mai mult în centru acum, i se alocă tot mai multă atenție, lucru care nu se petrecea acum șase ani, să zic. S-au înființat foarte multe cluburi, podcasturi, cenacluri la care primești feedback, cursuri și ateliere de creative writing. Sunt multe materiale acum la dispoziție, materiale disponibile inclusiv gratuit. Revista Matca Literară, de exemplu, publică poeme. Mi se pare că au evoluat lucrurile și s-au făcut eforturi considerabile ca poezia să fie scoasă în față. Ce lipsește, poate, e fondul de carte de poezie contemporană din biblioteci. Pun pariu că la bibliotecă nu prea găsești poezie contemporană, găsești doar clasici, ceea ce e puțin trist. În Londra, de exemplu, există o librărie axată doar pe poezie. Mai este și Poetry Pharmacy. Sau Daravere, care e chiar la noi, în București. Există spații doar pentru cei care iubesc poezia, pentru cei care vor să se documenteze mai mult și asta mă bucură.
Cum reușești să rămâi conectată la spațiul cultural din România?
Am foarte mulți prieteni cu care am lucrat în industria culturală, inclusiv în librărie sau la edituri. Am întâlnit mulți oameni în ultimii doi ani și am rămas conectați pe Facebook. Poate că e un defect din facultate, pentru că am terminat jurnalismul. De vreo doi ani, de când mi-am schimbat jobul și am intrat în zona culturală, îmi place să fiu la curent și cu teatrul, să văd ce se întâmplă și acolo. Anul acesta chiar a fost un an în care am participat la multe festivaluri internaționale care se petrec la Londra. Aș vrea să fiu mai conectată și la viața culturală din România. E așa, un cordon ombilical de care nu pot scăpa, însă mereu pun în comparație cum se petrec lucrurile acolo, cum se petrec lucrurile aici și mereu balanța înclină mult mai mult în zona aia, în zona Anglo-saxonă.
Cum se leagă jobul tău actual de scris, de poezie?
Se leagă pentru că lucrez foarte mult cu tineri, tineri care scriu, care abia au terminat studiile și citesc foarte mult, citesc divers, sunt pasionați.
Și ai ocazia să petreci timp cu ei?
Da, avem chiar și un club de carte al teatrului. Cărțile se aleg prin vot, nu sunt neapărat genul meu, dar mă bucur, mă interesează ce se citește. Nu pot participa la ele pentru că am cursuri la facultate, dar sunt pe grupul clubului și urmăresc discuțiile, le-am recomandat autori români care au fost traduși și în engleză, cum ar fi Mircea Cărtărescu. Chiar dacă nu sunt aproape fizic de România, eu promovez cărțile autorilor români. Sunt un promotor al culturii și al literaturii române și nu mă opresc. E ceva tipărit în ADN.
Simți asta ca o responsabilitate?
Simt o responsabilitate, da. Îmi place că avem autori foarte buni și vreau ca lumea să afle de ei, chiar e o mândrie. Eu nu sunt genul care ține cărțile pentru mine, nu mă promovez pe mine. Eu mă promovez ultima, și nu știu, de fapt, dacă îmi fac promovare. Dar asta, probabil, se va schimba în timp. Momentan e așa, o zonă încă neexplorată pentru mine, postura asta de autor. Mi s-au cerut și autografe ieri la Teatrul Național și mi s-a părut foarte intimidant, așa.
Deci să nu-ți cer autograf?
Da, bine, pe tine te cunosc! Haha.
Ai sindromul impostorului?
Da, eu sufăr de sindromul impostorului grav, grav. Cred că e îngrijorător să ai încredere totală în ceea ce scrii. Bine, nu mă refer aici la domnul Cărtărescu, înțeleg dacă nu are grija asta. Nu zic să nu ai încredere în scrisul tău. E bine să ai încredere în scrisul tău. Dar așa, în tine, să zici mamă, eu nu pot să scriu prost, sau slab. Cred că se poate scrie și mai puțin bine și e OK, nu e nimic în neregulă cu asta.
Cine ai fi tu dacă n-ai scrie?
Cine aș fi eu dacă nu aș scrie? Băi, eu aș fi aceeași persoană care am fost înainte de a mă apuca de scris – o elevă foarte timidă, introvertă, cu multe complexe (acum simt că nu mai am atât de multe), cu o frică de necunoscut. Aș fi doar o cititoare. Hai să spun și o fană – în secret – a unor scriitori.
Nu o să te întreb care sunt scriitorii tăi preferați, dar sunt curioasă cum faci tu recomandări de carte.
Încerc să fiu obiectivă când fac recomandări. Toată lumea e subiectivă și nu mai vreau să fac asta, nu vreau să influențez. Zilele acestea m-a întrebat o persoană dacă vreau să-i fac o listă cu ce să-și cumpere și am refuzat. Pot indica câteva titluri dar nu pot garanta pentru ele. S-ar putea ca oamenii să nu le vadă cum le-am văzut eu.
Hai să vedem atunci, în încheiere, câteva titluri pe care le-ai recomanda cuiva care nu a mai citit până acum poezie. Nu cele mai bune, nu cele mai proaste, doar cele care îți vin acum în minte.
Sunt foarte multe titluri bune care au apărut în ultimii ani. Uite, acum că e pe scena de dincolo e Anda Vahnovan cu Laura Francisca Pavel și recomand volumul Sârme (Casa de Pariuri Literare, 2022), al Andei, și volumul Laurei, Acțiuni și protocoale (OMG Publishing, 2023), care face parte dintr-o serie de volume. Recomand și antologiile, în general. Mi-e foarte dificil să mă raportez doar la câteva titluri, ar trebui să intru pe Goodreads să văd ce am mai citit până acum. Le recomand oamenilor să se uite și pe Poezia de duminică, dar și la alte pagini web care promovează poezia, cum ar fi Poezia moleculară a Mirunei, care e o cititoare pasionată și experimentată de poezie. Nu știu, aș recomanda să caute puțin înainte mai multe detalii despre autor, despre munca lor, despre ce au mai publicat în online și dacă dacă le place să cumpere și cartea. Nu o să-ți zic niciodată să mergi să cumperi un titlu anume, nu pot.