Editura Humanitas Fiction a publicat o nouă carte de-a lui Fernando Pessoa și orice nouă apariție a vreunui text de-al scriitorului portughez e o mare bucurie pentru iubitorii literaturii. E vorba de „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive” (trad.: Dinu Flămând), singurul produs al heteronimului Baronul de Teive, cum ne spune și subtitlul.
Fernando Pessoa nu are chef să se imagineze pe sine în unele situații tentante din punct de vedere literar, așa că inventează heteronimi pe care-i aruncă la marginea prăpastiei și-i lasă să trăiască intens și să se exprime filozofic & existențial. S-ar fi putut ascunde lejer după protagoniștii scrierilor sale, oricine știe că Nică nu e chiar Ion Creangă, dar lui Fernando Pessoa i-a plăcut să se joace altfel.
Baronul de Teive, ajungînd la concluzia că s-a ratat din punct de vedere literar, se hotărăște să se sinucidă. Zice că face asta firesc, ca un impuls care ne face să ne trezim dimineața, pentru că a atins sațietatea neantului și plenitudinea nimicului. Și, fiindcă avea în manuscrise texte începute pentru o Operă (cu „O” mare!), pe care n-ar fi putut să le termine niciodată, le arde, conștient că a renunțat din cauza orgoliului, dorinței lui de a scrie opere perfecte, nimic sub ce „inteligența mea putea să facă”. Aceste opere sînt gîndite, schițate, începute, scrise fragmente întregi din fiecare – exact cum scria și Pessoa (la urma urmei, și „Cartea neliniștirii” e adunată așa, din fragmente). Așadar, avem aici și o autoironie șfichiuitoare și nemiloasă din partea heteronimului baron. Arderea „Operei” i-a luat ceva timp, pentru că înainte să le ardă le-a recitit și s-a hotărît să lase în urmă doar o carte – asta pe care o scrie în timp ce-și arde manuscrisele, „Educația stoicului”.
În această ultimă – și unică – carte baronul de Teive zice că a fi și intelectual, și moral e o tragedie și asta l-a nenorocit pe el: „Nu există mai mare tragedie decît atunci cînd în același om sau în același suflet locuiesc, cu intensități egale, și sentimentul intelectual, și sentimentul moral. (…) E imposibil să te conduci rațional în viață. (…) De cînd există inteligența, orice viață e imposibilă”.
Într-o seară de primăvară a renunțat la iubire și atunci a fost începutul sinuciderii. Totuși, e ciudat că se gîndește la sinucidere, pentru că e plin de viață și „micile emoții rămîn. O briză brusc ridicată deasupra unui loc liniștit, la marginea unei cîmpii, pare să-mi tulbure sufletul. O îndepărtată rafală scoasă de o fanfară sătească trezește în sufletul meu sonorități cu efecte mult mai intense decît toate simfoniile. La vederea unei bătrîne rămase în fața ușii simt în mine toată bunătatea lumii. Un copil murdar, oprit în fața mea, mă luminează. Savurez cu nesaț spectacolul unei vrăbii ce vine și se așază pe un fir electric, la douăzeci de pași de mine, de parcă ar fi viziunea inextricabilă a adevărului însuși”.
Moartea mamei l-a devastat și asta e mai mult decît de înțeles: „Moartea mamei mele a tăiat ultimele punți externe ce încă mă legau de sensibilitatea vieții. La început am rămas năuc una dintre acele uluiri care nu te fac să comiți greșeli, dar seamănă cu un vid mort, instalat în creier, o cunoaștere intuitivă a neantului. Apoi dezgustul de viață, devenit angoasă, s-a transformat pînă la urmă într-o adevărată greață”.
Își amintește de duelul în care a fost implicat direct, despre amputarea piciorului, despre vise, inteligență, lașitate, despre caracterul sexual al pesimismului. Îl enervează cei care plîng propriile dureri și necazuri ca pe dureri universale, cum fac romanticii, exemplificînd cu Leopardi, Vigny și Quental. El, zice, limitează la propria persoană tragedia lui, așa se simte el stoic („Mă face să sufăr, dar sufăr privind-o în față, ochi în ochi, fără metafizică sau sociologie. Mă declar învins de viață, nu însă și abătut de ea. (…) Dar e datoria fiecăruia în parte, ca om, să nu vorbească de tragedia lui; după cum e de datoria fiecăruia, ca artist, sau să fie bărbat și să nu vorbească nimic despre asta – chit că scrie sau cîntă despre altceva –, sau să extragă din ea, cu grandoare și fermitate, o lecție universală”).
Acest text, „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive”, e tot ce a lăsat lumii baronul, un eseu filozofic sau o proză autobiografică de idei, în care acest personaj dostoievskian își expune părerea despre viață. Un testament, dar și un ultim salut pentru lumea pe care o lasă în urmă, iar el alege altă cale, considerîndu-se și învins, dar și învingător. Te salutăm și noi, cititorii, dragă baron de Teive. Mulțumim, Fernando Pessoa, și pentru textul ăsta!
Fernando Pessoa, „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive”, Editura Humanitas Fiction, 2025. Traducere: Dinu Flămând