În timp ce multe dintre lucrările din arta contemporană sunt din ce în ce mai lustruite și controlate, arta lui Ștefan Doru Moscu propune o formă de reflecție vizuală ușor inconfortabilă, dar necesară. Lucrările sale, indiferent că vorbim despre picturi sau sculpturi, interoghează în profunzime memoria colectivă, ideologiile uitate, copilării fals idealizate sau mitologii personale degradate. Artistul nu propune răspunsuri, ci reface, strat cu strat, fragmentele realului, într-o formulă tensionată, ironică și de cele mai multe ori melancolică.
Câștigător al uneia dintre edițiile concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery pentru a susține artiștii emergenți din arta contemporană, Ștefan Doru Moscu este parte dintr-o generație care nu mai creează doar pentru a produce obiecte frumoase, ci pentru a deschide fisuri și noi spații de interogație. În cadrul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, publicul este invitat să sprijine artiștii prin gesturi concrete, achiziția lucrărilor devenind o formă de implicare directă în menținerea vie a discursului artistic critic. Așadar, am discutat cu Ștefan Doru Moscu despre cum poate arta să dezvăluie fragilitățile societății, despre materia ca purtătoare de memorie și despre rolul artistului într-o cultură vizuală în care zgomotul informațional pare să fie mult prea puternic.
Cum ai descoperit tensiunea dintre realitate și iluzie și ce te face să revii constant, în lucrările tale, la granițele acestea fragile, dar revelatoare?
Tensiunea asta a apărut treptat, ca o reacție la felul în care percepem lumea — fragmentar, distorsionat, filtrat prin memorie, tehnologie sau ideologie. Mă fascinează cum o imagine poate părea familiară, dar în același timp să conțină o doză de neliniște sau de neadevăr. Realitatea devine un colaj în sine, o suprapunere de straturi — și în acel spațiu fragil, între ceea ce vedem și ceea ce proiectăm, se creează lucrările mele. Revin constant la această graniță pentru că acolo se revelează întrebările esențiale, nu răspunsurile.
În creația ta există o alchimie între figurativ și abstract, între documentar și oniric. În ce măsură e pentru tine arta o formă de „restaurare” a memoriei (personale sau colective)?
Cred că, într-un fel, tot ce fac este o formă de restaurare — dar nu în sensul reconstrucției fidele, ci mai degrabă ca o reimaginare critică a memoriei. Fie că pornesc de la o fotografie de familie, fie că e o imagine-document dintr-un alt context istoric, simt nevoia să intervin, să tulbur suprafața și să-i dau o altă viață. Arta devine astfel un spațiu de reactivare a sensurilor, de recuperare a traumelor, de reconectare la un trecut care încă ne modelează.
Ai studiat la secția de Conservare și Restaurare a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În ce fel ți-a modelat această experiență viziunea asupra degradării, asupra timpului și asupra „trupului” obiectului artistic?
Experiența din zona restaurării mi-a format un mod de a privi care mă însoțește și astăzi: o atenție aproape obsesivă la material, la textură, la urmele lăsate de timp. Am învățat să nu mai privesc degradarea ca pe un eșec, ci ca pe o formă de memorie vizibilă. Fiecare fisură, fiecare patină adaugă straturi de poveste — despre cine a atins, cine a uitat, cine a păstrat. Obiectul artistic nu mai e doar o imagine, ci un corp viu, supus transformării, expus timpului.
Tot acest proces m-a învățat și o formă profundă de respect față de munca altor artiști. Restaurarea te obligă să asculți lucrarea, nu să o controlezi; să înțelegi intenția originală și să o continui cu delicatețe, nu cu ego. Asta mi-a influențat și practica personală: lucrez adesea cu ideea că o piesă nu trebuie închisă, completă, ci deschisă timpului, privitorului, poate chiar altor intervenții. Restaurarea m-a învățat că fragilitatea e tot o formă de forță, iar timpul poate deveni colaboratorul tău cel mai sincer.
În lucrările tale se simte o presiune istorică, dar și o fragilitate umană. Ce rol joacă pentru tine copilăria și imaginarul personal în raport cu marile teme sociale pe care le abordezi?
Copilăria e locul de unde pornesc multe dintre imaginile mele — dar nu ca o formă de nostalgie, ci ca o interfață cu inconștientul colectiv. Prin ea, pot sonda tipare de violență, abuz, manipulare sau speranță, fără să le fac explicit politice. Mă interesează zona aceea gri unde istoria mare se întâlnește cu istoria personală — în gesturi aparent banale, în decoruri domestice, în obiecte moștenite sau uitate.
Cum a fost pentru tine experiența concursului #FRESH? Ți-a adus o schimbare de perspectivă asupra modului în care publicul și galeriile se raportează la creația artiștilor tineri?
A fost o experiență necesară. Am simțit, pentru prima oară poate, că există o deschidere reală din partea galeriilor și a publicului spre discursuri emergente, fără a căuta imediat validarea comercială. M-a ajutat să-mi clarific și mie unele direcții, să testez formule noi. A fost și un test de vizibilitate — cât din ceea ce fac poate fi asimilat de un public mai larg fără a pierde din complexitate.
În contextul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, lansată recent de Elite Art Gallery, cât de important ți se pare ca publicul larg să se implice activ în susținerea artiștilor prin achiziția de lucrări, mai ales într-o piață care nu e întotdeauna favorabilă începuturilor?
E vital. Nu e doar o chestiune financiară — e despre încredere, despre a da valoare creației contemporane. Când cineva alege să cumpere o lucrare, nu cumpără doar un obiect, ci sprijină un proces, o voce, o continuitate. Într-o piață fragilă, aceste gesturi contează enorm, mai ales pentru artiștii care sunt la început sau care refuză compromisul estetic.
Cum îți alegi imaginile? Sunt colaje mentale, arhive personale sau impulsuri simbolice? Și cum știi că o lucrare este „terminată”?
Imaginea, în lucrările mele, nu pornește niciodată dintr-o singură sursă. E mai degrabă o acumulare fluidă, un hibrid care se formează la granița dintre ceea ce am trăit, ceea ce am văzut și ceea ce am visat. E ca și cum memoria personală s-ar întâlni cu memoria colectivă într-un spațiu instabil, iar de acolo se nasc compozițiile. Folosesc frecvent colaje digitale, materiale din arhive, fotografii uitate, decupaje afective sau detalii recuperate accidental — dar toate sunt doar puncte de plecare. Ele se recompun vizual într-un proces deschis, în care logica se suspendă uneori în favoarea emoției sau a tensiunii poetice.
Îmi place să lucrez cu ambiguitatea: o figură poate părea cunoscută, dar să nu aibă un chip clar; un fundal poate părea domestic, dar să conțină o vibrație tulburătoare. În felul acesta, imaginea capătă o viață interioară, o stare de incertitudine care mă interesează profund. Nu caut ilustrarea unui concept, ci declanșarea unei prezențe vizuale — ceva care să vorbească și atunci când eu nu mai sunt acolo să explic.
Știu că o lucrare e terminată abia în momentul în care începe să-mi scape, să nu-mi mai aparțină în întregime. E acel moment straniu, dar necesar, în care imaginea capătă autonomie — când mă uit la ea și simt că mă privește înapoi, că îmi răspunde cu un sens pe care eu nu l-am formulat conștient. Atunci încep să cred că și-a găsit locul. Pentru mine, o lucrare nu e încheiată atunci când toate detaliile sunt puse la punct, ci când lasă spațiu pentru tăcere, pentru neînțeles, pentru privirea celuilalt.
Ce poate face un artist pentru a rămâne relevant, fără să cedeze presiunilor de a fi „util” sau „spectaculos”?
Cred că singura formă reală de relevanță vine din sinceritate. Din a-ți păstra poziția, chiar dacă nu e comodă sau vizibilă imediat. Spectaculosul trece repede, dar o idee asumată, o vulnerabilitate expusă cu luciditate rămâne. Nu cred în artistul care se reinventează doar pentru a corespunde — ci în acela care sapă, chiar dacă pare că sapă mereu în același loc.
Dacă ți s-ar oferi ocazia să restaurezi o lucrare celebră sau să creezi una complet nouă într-un spațiu public uitat (fostă fabrici, gări etc.), ce ai alege și de ce?
Aș alege, fără ezitare, să creez o lucrare nouă — dar nu neapărat într-un spațiu industrial degradat, cum sunt frecvent imaginile romantice ale intervenției artistice în clădiri abandonate. Prefer un cadru mai redus, mai conținut, minimalist chiar — o singură cameră, un singur perete, o singură lucrare. Cred cu tărie că, într-o lume saturată vizual, e nevoie de tăcere, de spațiu și de timp pentru a putea privi cu adevărat. Mi-ar plăcea ca acel spațiu să fie auster, lipsit de zgomot vizual — astfel încât privitorul să fie absorbit complet în prezența lucrării, fără alte distrageri sau supra-narațiuni arhitecturale.
Pentru mine, o lucrare complexă — maximalistă în compoziție, stratificată în semnificații și texturi — are nevoie de un spațiu care să-i respecte ritmul intern. Un loc prea încărcat sau prea expresiv poate concura cu imaginea, o poate reduce la un decor. Prefer ca imaginea să domine spațiul prin forța ei interioară, să invite la un contact direct, intens, tăcut.
Dacă restaurarea unei lucrări celebre înseamnă să reiei un dialog cu trecutul printr-un gest de respect și de fidelitate, atunci crearea unei lucrări noi într-un spațiu neutru înseamnă pentru mine o formă de libertate totală — o libertate de a construi o experiență aproape meditativă. Într-un astfel de cadru, arta nu mai trebuie să concureze cu ruina, cu nostalgia sau cu spectaculosul arhitectural, ci poate respira complet. Spațiul gol devine o formă de ascultare, iar lucrarea — un instrument de introspecție.
Imagini din arhiva personală a artistului Ștefan Doru Moscu.