„Viața mea nu înseamnă altceva
decît lipsa rimei și prezența ritmului.”
Pămîntul Plath (Editura Art, colecția pocket) e cea mai bună carte de poezie a Ancăi Zaharia, care a mai publicat „Sertarul cu ură”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”, cărți care mi-au plăcut foarte mult și ele. Și aici avem o poezie biografică, existențialistă, hiper-realistă & cotidiană și un eu liric feminin debordînd de trăiri și energii plathiene („pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv”), dar acum Anca Zaharia nu-i mai lasă libertate totală, ci îl controlează discret, apoi și acest eu liric s-a mai maturizat („Acum vorbesc cel mai bine tăcînd”; „mă reapuc de urcat pe munte doar ca să strig / din cel mai înalt loc la care pot ajunge / că nu simt nimic / că sunt exact unde vreau să fiu”).
Cartea e compusă din două părți, „Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” și „Pămîntul Plath”, precedate de poemul-manifest „Femeile din familia mea”.
„Femeile din familia mea” poate fi considerat un manifest feminin și feminist, în care se pot recunoaște foarte multe femei, mai ales cele din generația mamelor și bunicilor noastre, am vrut să spun mai ales din Moldova, dar mi-am dat imediat seama că le caracterizează și pe femeile din restul României, apoi m-am gîndit să scriu că din Estul Europei, dar nu e așa. Deci, reformulez: „Femeile din familia mea” poate fi considerat manifestul feminin și feminist, în care se recunosc foarte multe femei („FEMEILE DIN FAMILIA MEA // un lung lanț cu verigi cărînd sacoșe grele, făcînd / drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi // veriga care strînge la piept banii primiți după / îndelungi rugăminți se leagă în universuri suprapuse / cu veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul / nu îi dă voie, fuge la magazin și înapoi cînd el e plecat, / face totul perfect și în grabă // gătește și pentru el pentru că el nu se întreabă, // convenabil, despre miracolul care îi pune mîncare / în farfurie, copii sănătoși în brațe (…) veriga infertilă care plînge la finalul fiecărei zile / pentru că pășește pe tărîmul încă unei nopți nedormite / din motivele nedorite // femeile din familia mea, un lung șir de lacrimi / care se împletesc deasupra vinetelor decojite, tocate, / mărunțite…”).
„Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” a fost scris în cadrul Taberei de Literatură de la Sângeorz-Băi, un loc mirific, o tabără literară binecuvîntată, organizată de cîțiva scriitori minunați. Ciclul e compus din șapte poeme care cuprind o săptămînă, de luni pînă duminică. Aleg pentru voi cîte un citat din fiecare poem. Luni: „Crezi că doar anihilarea înseamnă liniște, / dar o vrei doar pe cea din urmă”. Marți: „Despre mine nu doar cred, ci știu că mă agăț / de poveștile altora ca să nu mă sufoce a mea.”. Miercuri: „Nu e deloc trist să decizi că vrei să trăiești pentru cafea, / uneori poți ajunge să trăiești și pentru tine”. Joi: „Vreau să mă văd așa cum eram / acum o jumătate de viață și să-mi transmit / că va fi extraordinar și va fi îngrozitor / și uneori va fi în mod egal și simultan copleșitor”. Vineri: „Senzația că dau de oameni cunoscuți / oriunde m-aș ascunde”. Sîmbătă: „E adevărat că poți să fii nefericit oriunde te-ai afla?” Duminică: „Nu ești ceea ce caut doar pentru că nu mai caut nimic”.
„Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” e despre singurătate. Eul liric e în căutarea unui oraș gîndit pentru un singur locuitor, în care să se stabilească și să înceapă tratativele de unire cu un alt oraș de o persoană. Eul liric nu-l găsește nici măcar pe primul. Dar i se întîmplă asta poetei, pe care o înghețată cu aromă de vanilie o smulge din orășelul în care mușcă din ea, Sângeorz-Băi, și o aruncă în Comăneștiul copilăriei („Și gustul care mă smulge din Sângeorz-Băi / și mă ține cu forța sub apa amintirii: aroma de vanilie / înseamnă că apare mama să mă certe că am dat / pe hainele bune cîțiva stropi de înghețată topită / în Comăneștiul copilăriei // Și-o vreme cele două orașe mici se suprapun, / la fel ca două întrebări cu posibile răspunsuri diferite”).
Pămîntul Plath e un ciclu foarte consistent, cu mai multe sertare cu frici, revolte, griji, dezamăgiri („Sinopsisul vieții mele zice că mereu am căpătat / prea tîrziu ce mi-am dorit și prea devreme / ce abia urma să învăț să apreciez”) – și nu lipsește nici sertarul cu ură, firește – dar eul liric feminin nu îi urăște chiar pe toți bărbații, fiindcă nu toți bărbații sînt „narcisiști, răi, nesiguri…”.
Anca Zaharia scrie din revoltă, pe muchie de cuțit ascuțit, pe marginea prăpastiei sau la limita dintre supărare și depresie. Dacă te-ai recunoscut în vreo poezie de-a Ancăi nu e de bine, oricum, ești mai în siguranță dacă Anca tace… despre tine („dovada supremă a iubirii mele absolute: / n-am scris nici măcar un rînd despre tine / așa știi că te iubesc”).
Anca Zaharia mi-a mărturisit cîndva că-și scrie poeziile în agende și nu mai revine la ele. Ei, (cred că) Pămîntul Plath e un volum lucrat atent, intens și minuțios, cu poezii la care a revenit de mai multe ori – cu baioneta, ochelarii, lupa și memoria. Dar, la fel ca pînă acum – fără vreun truc anestezic sau alte ajutoare, fiindcă „e posibil să nu vezi toate astea dacă îți iei pastilele”, iar eul Ancăi Zaharia vrea să vadă, să simtă, să trăiască și să înțeleagă totul – pe propria răspundere, cu toate riscurile trecerii pe pămîntul acesta atît de rotund.
Anca Zaharia, Pămîntul Plath, Editura Art, Colecția Pocket, 2025
Fotografii de Mihail Vakulovski