Fragment | „Lumina care lipsea”, Nino Haratischwili 

Tăiam ziua în felii, iar Rati privea uluit boturile căscate ale clădirilor distruse și funinginea neagră, moștenirea încărcăturilor de explozibil din bătăliile purtate în plin centru al orașului. Tăiam ziua în felii, iar Rati atingea întruna genunchiul iubitei lui, care, pentru a-l elibera pe el, își vânduse corpul. Tăiam ziua în felii, iar eu îmi imaginam cum se joacă Nene acum, în casa din Țkneti a prietenului absent al lui Saba, de-a mica gospodină, cum își giugiulește și alintă iubitul. Tăiam ziua în felii, iar eu mă întrebam necontenit dacă am dreptul să judec dubla decizie a Dinei, dacă aș fi avut puterea să trăiesc cu jumătatea mea de decizie, pe care putusem s-o revizuiesc în ultima clipă datorită prietenei mele. Tăiam ziua în felii și ne hrăneam unii pe alții cu bucuria noastră, cu speranța noastră renăscută. Mă întrebam dacă s-ar putea iubi, dacă dorul și dorința lui Rati l-ar face să se lepede de rezervele lui și s-o roage pe Dina să rămână la el. Fiindcă Rati rămânea totuși, în pofida eliberării sale, un prizonier al propriului univers și al legilor valabile acolo, legi cărora li se subordona și dorința lui: doar încheierea căsătoriei ar fi legitimat o relație autentică cu Dina. Or, Dina, eterna rebelă, înghițitoarea de flăcări, nu-i recunoștea legile. Ea își picta universul în propriile culori. Și astfel îl ademenise pas cu pas să-și abandoneze reticențele, îl determinase să încalce regulile, să se elibereze din corsetul prea strâmt al interdicțiilor și să se arunce cu capul înainte în plăcere. Dar acum ea își dăruise corpul unui alt bărbat, pentru care darul acesta era o valută. Tăiam ziua în felii, iar eu mă cutremuram la gândul că fratele meu ar putea găsi pe pielea ei urme ale dușmanului său detestat. 

Ne pierdeam în bucuria noastră pasageră și ne lăsam seduși de parfumul magnoliilor, ne lăsam distrași și contaminați cu nesăbuință. Nu vorbeam despre cadavre și împușcături, petreceam și beam vin de culoarea chihlimbarului, masa se umplea de prieteni de-ai lui Rati, toți veniți să-i sărbătorească pe el și libertatea lui. Vedeam fericirea din ochii fratelui meu când o săruta pe Dina cu privirile sale și o mângâia pe păr. Beam fără opreliște, uitând de noi. Ne străduiam să fim doar tineri, nesăbuiți, nechibzuiți și egoiști, ne îmbătam unii cu prezența altora și cu viitorul care se desfășura înaintea noastră ca o vale fertilă. Ne doream să putem reîncepe de acolo de unde credeam că ne opriserăm, înainte ca timpul să se fi întors împotriva noastră ca o săgeată greșit țintită. 

Cea mai apăsătoare, la petrecerea noastră prefăcută, era singurătatea la care eram toți, într-un fel sau altul, condamnați. Cum să citesc eu ce se ascundea în spatele ochilor fratelui meu? Ce trăise el în celula de închisoare? Cum să înțeleg eu lipsa de perspectivă a lui Saba, ura lui Nene față de străinul din patul ei? Cum să absorb eu sfâșierea interioară a lui Levan, durerea Dinei, pe care credea că trebuie s-o îndure de dragul fratelui meu? Și cum să povestesc cuiva despre ușurarea pe care o simțeam când îmi tăiam pielea cu lama de ras? 

Țotne își însoțea iar unchiul într-o „călătorie de afaceri“, iar Otto plecase cu taică-su la Racia, la vânătoare — o pasiune de-a lui Davit Tatișvili, pe care și-o cultiva încă de tânăr. Astfel, Nene profitase de momentul favorabil și de Ira ca alibi, pentru a anunța acasă că pleacă să petreacă sfârșitul de săptămână cu prietena ei la Kojori.

Furase alimente din cămara doldora a familiei, îl însărcinase pe Saba să facă rost de un vin dulce Kindzmarauli, care-i plăcea ei așa de mult, și plecaseră împreună în casa mare și pustie din Țkneti a prietenului absent, pentru a încerca viața de cuplu. În sfârșit puteau să adoarmă și să se trezească alături, să fie o vreme împreună, fără ca ticăitul ceasului să-i urmărească în permanență. Ea o făcea pe stăpâna casei și, chiar dacă, sincer, era o gospodină mizerabilă și nu gătise în viața ei, s-a apucat cu mare entuziasm să pregătească masa pentru iubitul ei. Într-o rochie de culoarea caisei, total deplasată, și în pantofi cu toc, stătea într-o bucătărie străină și gătea pentru iubitul ei din alimentele furate. Pe masa frumos decorată a așezat ceva pe jumătate fiert, fiindcă de nimic nu se temea mai mult decât să ardă mâncarea, și Saba a înghițit cuminte și s-a prefăcut încântat. Dar, încă de la prima îmbucătură, Nene a observat dezastrul și a pus capăt ceremoniei; a stins lumânările, și-a pus iar șorțul și a făcut o nouă încercare. Pe la opt și jumătate s-au așezat din nou la masă și, de data aceasta, tocana era cam subțire și mai fadă decât o știa de la mama ei, însă măcar era fiartă. Saba insista că nu mâncase în viața lui mai bine. Ea a zâmbit cu toată gura și s-a lăsat sărutată pe lobii urechilor, pe bărbie, frunte și ceafă, milioane de gesturi mărunte, tandre, asemenea unor distincții, răsplata pentru iubirea ei nemărginită. 

Vinul tare Kindzmarauli, pe care-l procurase Saba de la bișnițăreasa Nani, l-a făcut să se piardă într-un lung monolog despre frumusețea arhitecturii; era prima oară când îi vorbea fără nicio reținere despre pasiunea lui și despre marile lui visuri, iar ea îl asculta fascinată. Se minuna de norocul ei, de șansa de a se afla lângă acest bărbat sensibil și sofisticat, și-l privea nestrămutat, iar vocea lui se pierdea undeva în depărtare și, odată cu ea, numele cu rezonanță franțuzească Le Corbusier, pe care el îl ridica în slăvi, dar ce mai conta despre ce vorbea, când era o minune să-i asculți vocea, înveselită de vin și de propria cutezanță, de recunoașterea perfecțiunii acelui moment. Așa-mi imaginez eu că se vor fi petrecut lucrurile și, stând aici și gândindu-mă, parcă revăd acea fericire risipitoare, parcă o pot atinge. Și ce minunată era strălucirea din privirea lui, din ochii aceia electrizanți, pe care Nene spera (de multe ori ne spusese asta) să-i moștenească la un moment dat și copiii lor, și cât de sfâșietor, cât de triumfător o privea el, de parcă tot universul s-ar fi bucurat pentru el, pentru faptul că reușise să cucerească această femeie. Exact asta își dorea ea. Nici mai mult, nici mai puțin. Chiar era de condamnat pentru că nu avea alte pretenții de la lume? Ea nu dorea să schimbe lumea, ca Ira sau Dina, își dorea doar să poată sta așa, să gătească ceva delicios pentru iubitul ei și să-i asculte entuziasmul din voce, își dorea să primească sărutări pe ceafă și pe tâmple și să știe că-i este suficientă. 

Parcă o revăd, așa cum era ea pe vremea aceea, și încerc s-o compar cu femeia pe care un chelner tatuat o servește acum, nu departe de mine, cu un votca-martini și care râde cochet, rămasă fidelă propriilor visuri, deși nu se mai îndoiește nicio clipă că o să se împlinească vreodată. 

Dar în seara aceea, în timp ce-l asculta povestind, credea cu tărie în ele: va fura bijuteriile mamei ei, îl va lua pe Saba de la Academie, se va duce cu el direct la aeroport și vor zbura într-o țară străină, pe un alt continent, departe de fratele ei pus pe scandal și de unchiul ei atotputernic, de soțul ei înnebunit după violență, al cărui secret urât credea că trebuie să-l păstreze. Dacă ar spune adevărul despre luptele ei nocturne cu Otto, în lume s-ar strecura ceva scârbos, Saba s-ar îmbolnăvi și mai rău, prietenele ei s-ar simți și mai neputincioase decât erau oricum. Îi era frică să nu piardă controlul. 

Prin urmare tăcea, iar noi am înțeles întreaga amploare a disperării ei abia când totul se sfărâmase. Cum o silea să stea în genunchi în fața lui, cu rochia suflecată, în timp ce el se masturba, fiindcă Nene încă refuza să se culce cu el. Cum făcuse din nevoie o obsesie. Cum îi băga în cap că-l îmbolnăvise fiindcă nu-i dădea ce i se cuvenea. Cum aducea acasă prostituate și o obliga pe Nene să asiste. Cum o bătuse într-o zi cu cureaua și cum îi stinsese într-o noapte o țigară pe spinare. Cum devenea tot mai agresiv când ea refuza să-i satisfacă toanele. Cum o pălmuia și răcnea la ea, acuzând-o că ea e de vină pentru „perversiunea“ lui. Cum îi plăcea tot mai mult să-i provoace durere, drept pedeapsă pentru neîndeplinirea obligațiilor ei conjugale. Cum se ducea ea noapte de noapte înspăimântată la culcare, așteptându-se ca el să-și piardă stăpânirea de sine și să-și ia cu forța acel lucru la care se credea îndreptățit. 

Și cum rămânea ea fidelă hotărârii de a îndura orice durere — doar pentru a-i refuza ultima satisfacție, doar pentru a nu fi obligată să-i suporte corpul. 

— Poți să ieși cu altele, nu mă deranjează, îi propusese imediat după nuntă. Nu trebuie să ne prefacem că ne iubim, bine? E suficient să tragem la aceeași căruță. 

Asta fusese oferta ei, un soi de tratat de pace, și sperase ca el s-o accepte recunoscător. Dar el a tăcut, iar ea i-a interpretat tăcerea ca pe un consimțământ. Dacă și-ar fi cunoscut mai bine dușmanul, ar fi bănuit poate că tratatul de pace avea să devină martiriul ei. Acum era prea târziu și nu mai știa cum să iasă din impas. Oricât ar fi căutat, nu-i găsea nicio slăbiciune soțului ei detestat. El părea să privească viața și oamenii cu o indiferență imperturbabilă, disprețuitoare. 

Ea devenise cu timpul o bună dresoare, știa cum se îmblânzesc aceste animale de pradă, cum se domolesc. Stăpânea gesturile subtile care răcoreau temperamentul lui Țotne, stăpânea limbajul care-l îmbuna pe unchiul ei, dar în fața lui Otto era neputincioasă, fiindcă lui nu-i păsa de nimic, totul era lipsit de valoare și la fel de neinteresant. El era centrul propriului univers, pe care ceilalți îl atingeau doar când spera de la ei împlinirea dorințelor sale. Și, astfel, unica armă a lui Nene era absența emoțională: nu-și arăta durerea, nu-și arăta furia, nu ridica niciodată glasul, nu se văita, nici măcar nu amenința. Cea mai puternică armă împotriva lui era ceva ce Nene poseda cu supramăsură: disprețul. Era revolta ei tăcută, felul ei de a lupta, răzbunarea ei.