Am văzut de curând Zootropolis 2, genul de continuare care a venit cu convingerea că voi pătrunde într-un oraș locuit de așteptări. Scenariul nu dărâmă lucrurile cu care m-am obișnuit în Zootopia, nici nu adaugă nu știu ce elemente pentru că metropola e cea pe care o aveam deja cartografiată, iar genul ăsta de familiaritate mie mi se pare esențială atunci când apare continuarea unui film care mi-a plăcut. Dacă primul film era o declarație despre prejudecăți, frică și coabitare, Zootropolis 2 funcționează mai degrabă ca o evaluare a întâmplărilor după ce aceste prejudecăți au fost depășite. Ce facem cu ele în viața de zi cu zi? Cum arată diversitatea când nu mai este vorba despre un ideal, ci despre o realitate aglomerată, contradictorie și vie?

Pe scurt, și fără să stric bucuria descoperirii, Zootropolis 2 ne reîntâlnește cu duo-ul Judy Hopps, iepuroaica polițistă și Nick Wilde, vulpoiul cu umor defensiv și inteligență de supraviețuitor urban. Orașul este de data asta extins, atât narativ, cât și în privința personajelor. Apar cartiere noi, populate de specii marine, păsări, amfibieni, fiecare cu ritmurile, temperaturile și micile lor obsesii cotidiene. Zootropolis este acum un ecosistem complicat, în care diferențele sunt tolerate.

Părerea generală e că filmul e mai intens, mai plin de acțiune, mai întunecat, dar tot pentru copii. Avem urmăriri, confruntări, momente de pericol real, dar toate filtrate printr-o etică Disney recognoscibilă deși violența există. Are o notă surprinzător de umană deoarece personajele sunt antropomorfizate, însă nu este vorba numai despre faptul că ele sunt îmbrăcate și vorbesc, ci și despre faptul că au propriile anxietăți, prejudecăți și nevoia de validare. Diversitatea și incluziunea sunt, bineînțeles, prezente, ca în orice film din 2025, și apar în tensiunile dintre specii, în micile gesturi de adaptare și eșec. 

Zootropolis 2 funcționează pe straturi: copiii văd aventura și glumele, adolescenții văd conflictul identitar, adulții văd politica emoțională a conviețuirii. Umorul rămâne unul dintre motoarele filmului: e inteligent, uneori absurd, cu glume care fie trec repede, fie rămân, atunci când subliniază ceva inconfortabil, dar adevărat. Am râs de câteva ori, dar cu un mic nod în gât, semn că m-am recunoscut în câte o situație. Este, de exemplu, șarpele Gary, personajul meu preferat. Gary nu e doar un personaj secundar simpatic, ci o lecție ambulantă despre aparență și prejudecată, un șarpe urban care a învățat, teoretic, să nu mai judece și totuși o face. Gary e calm, ironic, surprinzător de tandru, și poartă la propriu pe pielea lui proiecții ale fricii celorlalți. Nu e grăbit niciodată să se justifice, nu-și cere scuze pentru forma lui, el ne învață cu blândețe să nu judecăm un șarpe după pielea lui sau, mai larg, să nu confundăm reflexele noastre culturale cu adevărul.

Poate de-asta rezonează Zootropolis 2 atât de bine cu oricare dintre generații: nu are un mesaj unic, iar asta este perfect pentru că tot ce se întâmplă aici lasă loc de interpretare. Putem privi filmul ca pe o aventură într-un oraș cu animale vorbitoare sau ca pe o meditație despre cum trăim împreună fără să ne anulăm diferențele. La final, am rămas cu senzația că am fost într-un oraș haotic, amuzant și periculos, dar foarte emoționant, un oraș în care o vulpe și un iepure încearcă din nou să facă ordine pe străzi, dar și în felul în care ne privim unii pe alții.