SUBCenzură, solo show-ul semnat de Bogdan Baractaru și curatoriat de Daniel Loagăr, pornește de la un reflex: acela de a acoperi. Nu imaginea în sine este în centrul expoziției, ci reflexul care o modifică înainte de a ajunge la noi. Punctul de plecare este „inspired by Beaver”, mai exact o pictură realizată de Beaver, în care corpul feminin este expus în afara convențiilor de reprezentare așa-zis acceptate. Bogdan Baractaru nu preia însă acest gest de libertate, ci îl retraduce. Dacă pictura este explicită, intervențiile fotografice sunt intenționat opace, iar nuditatea este blocată, mascată, înlocuită de obiecte banale, recognoscibile. Și ca și cum nimic din toate acestea nu ar fi de ajuns, lucrările sunt acoperite cu folie cu bule, care lasă să se întrevadă, care sugerează.
Mecanisme care fac posibilă scandalizarea
În seria de lucrări nu este reprodusă imaginea care ar putea scandaliza, fiind investigat mai degrabă mecanismul care o face tolerabilă. Obiectele care acoperă nu au rolul de a proteja sau de a decora, ci ele semnalează un gest deja interiorizat, marcând locul unde imaginea devine problematică. Cenzura nu apare aici ca interdicție externă sau ca efect al unei autorități, ea este un reflex sedimentat în corpul social, un gest pe care îl repetăm fără să-l mai punem în discuție. A acoperi devine o formă de adecvare, un mod de a aduce imaginea într-un registru acceptabil și acceptat vizual și moral.
În acest sens, SUBCenzură nu este o expoziție despre nuditate, cât este despre imposibilitatea de a o mai privi direct. Deși nuditatea nu dispare, ea nu mai poate apărea decât mediată, filtrată, ajustată. Imaginea devine rezultatul unei negocieri continue între ceea ce poate fi arătat și ceea ce trebuie ascuns, iar această negociere nu este explicită pentru că funcționează ca un cod invizibil și interiorizat. Relația cu pictura inițială introduce o dimensiune importantă: aceea a lucrării în lucrare. „Inspired by Beaver” este o referință, dar și o prezență latentă. Imaginea necenzurată persistă în fiecare fotografie ca o absență activă. Ceea ce vedem este mereu dublu: suprafața vizibilă, ocupată de obiecte, și dedesubtul invizibil, unde continuă să existe corpul. Această dublare produce o instabilitate a privirii. Nu putem vedea complet nici obiectul, nici corpul, pentru că fiecare trimite la celălalt. Imaginea nu se închide niciodată și rămâne suspendată între ceea ce arată și ceea ce ascunde.
Regimuri vizuale și etice
Expoziția funcționează astfel ca o suprapunere de regimuri vizuale și etice. Imaginea originară, liberă, și imaginea derivată, cenzurată, coexistă într-un raport de dependență. Nu există o ierarhie clară între ele, nu putem spune că una este adevărată și cealaltă falsă. Așadar distincția devine instabilă. Ceea ce devine vizibil este procesul: felul în care o imagine este ajustată și integrată într-un câmp de vizibilitate acceptat. În acest punct, întrebarea despre cenzură devine inevitabilă. Constituția ne spune că cenzura de orice fel este interzisă, dar în contextul acestei expoziții afirmația pare să funcționeze mai degrabă ca un principiu abstract. Pentru că ceea ce vedem aici nu este cenzura ca interdicție oficială, ci ca practică difuză. Nimeni nu interzice imaginea, nimeni nu o elimină din circulație, și totuși ea nu mai apare în forma ei inițială. Este deja filtrată înainte de a deveni vizibilă. Cenzura nu mai operează prin excludere, ci prin modificare.
Această formă de autocenzură este mai dificil de identificat tocmai pentru că nu se prezintă ca o constrângere. Ea apare ca o alegere naturală, ca o formă de bun-simț vizual. A acoperi devine un gest de politețe, de adecvare la context, iar în SUBCenzură, obiectele nu impun o interdicție vizibilă, ba chiar par să fie acolo de la sine. Această aparentă naturalețe este exact ceea ce destabilizează proiectul expozițional. Cât de „de la sine” este acest gest și cât de mult îl repetăm fără să-l mai gândim?
Un element decisiv în această discuție este și spațiul în care sunt expuse lucrările. Celula de artă nu este un spațiu neutru, izolat, ci o galerie-vitrină situată la stradă. Imaginea nu este rezervată unui public care a ales să intre într-un context artistic, ci devine parte din fluxul cotidian. Trecătorii nu sunt pregătiți pentru ea, nu au consimțit întâlnirea cu imaginea, așa că în acest context, tensiunea dintre libertatea artistică și normele sociale devine mult mai vizibilă. O expoziție așa-zis cenzurată, într-un spațiu public, produce un efect paradoxal. Pe de o parte, cenzura pare justificată: imaginea trebuie să fie adecvată pentru un public heterogen, pe care nu îl putem anticipa. Pe de altă parte, tocmai această adecvare ridică întrebări despre libertatea imaginii. Dacă ea este deja ajustată pentru a nu deranja, mai putem vorbi despre o libertate efectivă sau doar despre una condiționată de norme implicite?
Paradoxuri
În acest context apare unul dintre paradoxurile centrale ale expoziției: ascunderea nu diminuează vizibilitatea, ci o intensifică. Obiectele care maschează nu anulează corpul, ci îl indică. Cu cât acoperirea este mai evidentă, cu atât devine mai imposibil de ignorat ceea ce se află dedesubt. Ceea ce este ascuns devine mai prezent ca absență. Privirea este atrasă exact acolo unde i se sugerează să nu insiste. Această logică a vizibilului inversat transformă fiecare lucrare într-un spațiu de tensiune, unde interdicția produce focalizare. În loc să devină mai puțin prezent, corpul devine mai prezent prin sugestie. Nu vedem, dar știm că este acolo, iar această cunoaștere produce o formă de vizibilitate mai intensă decât expunerea directă. În acest sens, cenzura limitează imaginea, dar o și reconfigurează, ea creează un regim de vizibilitate în care ceea ce este ascuns devine centrul imaginii. Fiecare obiect plasat peste corp funcționează ca un indicator: „aici este ceva de ascuns”. Dar acest „ceva” nu dispare fiindcă este reconstruit mental de privitor, imaginat, completat. Imaginea devine deci colaborativă, dependentă de proiecțiile celui care o privește.
Într-un spațiu stradal, acest mecanism capătă o intensitate suplimentară. Trecătorul nu este confruntat cu nuditatea în mod direct, ci cu semnele cenzurii. Dar aceste semne sunt suficiente pentru a activa imaginația. Ascunderea funcționează ca un amplificator al atenției: ceea ce ar fi putut trece neobservat devine imposibil de ignorat. Expoziția devine mai vizibilă tocmai pentru că nu arată totul. SUBCenzură creează un câmp de tensiuni între ceea ce este arătat și ce este ascuns, între libertate și conformare, între spațiul privat al privirii și spațiul public al expunerii. Privitorul nu rămâne exterior acestui câmp pentru că în momentul în care încearcă să reconstituie imaginea ascunsă, el reproduce exact gestul pe care expoziția îl analizează. Iar acceptarea imaginii așa cum este înseamnă interiorizarea completă a acestui reflex.
În cele din urmă, miza proiectului nu este o imagine interzisă, cât imposibilitatea de a avea o imagine complet liberă. Între ceea ce poate fi arătat și ceea ce trebuie ascuns există o negociere continuă și invizibilă, iar expoziția face vizibilă inclusiv această tensiune. Așadar, a acoperi, a evita, a ajusta nu sunt niciodată gesturi neutre, ci parte dintr-un sistem difuz de reglare a vizibilului.
Fotografii de Geala Dragos Florin.