Răzvan Ionescu a ajuns la actorie după ce a luat în calcul și alte drumuri, inclusiv unele care păreau mai sigure. Între timp, a trecut prin teatru, film, televiziune, improvizație și stand-up, iar acum l-am văzut în două spectacole care vin din direcții foarte diferite. În Liber Volatilium, producție Vanner Collective, co-produsă de Teatrul Metropolis, este Alex Celmic, un tânăr înaripat care se lasă prins în jocurile puterii și ale apartenenței. În Rostopasca, spectacol-concert cu text de Alex Tocilescu și în regia Monicăi Stoica, intră în povestea grupului de artiști care a zguduit scena vizuală românească în anii ’90, cu performance-uri trăsnite și o poftă molipsitoare de a nu lua arta prea în serios.
Dincolo de roluri, Răzvan vorbește despre meserie cu umor, curiozitate și o sinceritate care nu ocolește lucrurile incomode. Despre nevoia de a învăța mereu, despre dorința de a nu deveni blazat, despre validarea pe care o căutăm în lumea artistică și despre limitele pe care nu vrea să le negocieze, indiferent cât de genial ar fi omul din fața lui. Am stat de vorbă despre libertate, vulnerabilitate și alegeri, dar și despre cum înveți, în timp, să nu-ți mai măsori valoarea în aplauze.
Ai trecut prin teatru, film, televiziune, improvizație și stand-up. Ce cauți în toate formele astea diferite de a spune o poveste și ce ai nevoie să găsești într-un proiect ca să spui „da”?
Am căutat să învăț. Sunt foarte curios de fel și cred că fiecare domeniu în care am fost mi-a dezvoltat abilități noi de povestitor. Pentru orice proiect merg foarte tare pe zicala lui Radu Gabriel: „Banii, textul sau contextul. Măcar două dintre ele.”
Ai ales să faci și stand-up, un teritoriu în care nu mai ai un personaj în spatele căruia să te ascunzi. Ce ai aflat despre tine atunci când ai început să urci pe scenă ca Răzvan, nu ca un personaj?
Dintr-o inconștiență totală, stand-up-ul mi-a fost mult mai confortabil decât actoria la început. Mă bazam pe umorul meu nativ și nu aveam niciun sistem de referință care să îmi spună unde să mă situez, deci credeam că sunt foarte bun. Mi-a fost mai greu să mă simt „bun” în actorie, pe care o vedeam ca pe o „artă adevărată”. Am aflat că ce scriu e pe placul oamenilor, că știu să construiesc povești și că (după cele două minute de rollercoaster emoțional inițiale) scena este cel mai bun loc din lume în care să fii.
În Liber Volatilium, patru tineri înaripați ajung să se lupte pentru poziția de lider. Ce te-a interesat cel mai mult la personajul tău într-o poveste despre putere, apartenență și libertate?
Alex, personajul meu, mi-e foarte drag pentru că pare un comic relief pe două picioare, dar are și o parte „rea” și anume inocularea lui. M-a interesat să aduc pe scenă un personaj complex cu care să ții, să îți pierzi încrederea în el și apoi să te recâștige. Asta m-a interesat ca pariu actoricesc. Și, când am citit textul, m-a atras cât de naiv e în unele situații de viață cotidiană și totuși cât de bine articulat e în situații limită. Și umorul lui involuntar. Ăla voluntar e discutabil, dar cel involuntar e neprețuit.
Spectacolul pornește de la o întrebare foarte actuală: cum ajungem să credem în reguli și valori care poate nici măcar nu ne aparțin? Ai avut momente în care ți-ai dat seama că urmăreai un drum pentru că îl voiai tu sau pentru că ți se spusese că acela este drumul corect?
Am zis mult timp că nu vreau să mă fac actor pentru că nu vreau să mor de foame cu diplomă de artist în brațe. N-am găsit alt lucru care să îmi placă sau să mă intereseze mai mult – și am încercat chiar multe. În ciuda unor drumuri pe care le vedeam ca fiind „sigure” am ales să risc, dar a fost o decizie care a venit după mulți ani de trial and error.
Cât de ușor crezi că ne dăm seama că suntem manipulați atunci când avem nevoie foarte tare să aparținem unui grup? Și cât din această nevoie de apartenență există și în lumea artistică?
Nu cred că ne dăm seama. M-am uitat la documentare despre lideri de cult și oamenii care intrau în acele culte. Cei care urmau acești lideri nu erau „proști”, „naivi” sau „orbi”, erau doar oameni foarte vulnerabili în acel moment al vieții. Erau oameni singuri, fără sprijin și care își doreau să își găsească o comunitate. Cred că e ușor să fii atras când cineva îți șoptește ce vrei să auzi. Iar legat de lumea artistică, toți căutăm inițial „să merităm” să fim acolo. Căutăm premii, proiecte, recenzii bune, laude, orice care ar putea să certifice că suntem valoroși, talentați și minunați. În concluzie, există. Chiar într-o măsură nesănătoasă care poate să transforme actul artistic într-o muncă searbădă și stearpă.
Actoria presupune să fii permanent atent la ceilalți, dar și să îți pui foarte mult din tine la dispoziția unui rol. Ce parte din tine ai învățat să protejezi de-a lungul anilor?
Am învățat să îmi protejez stima de sine. Am învățat că e un job ca orice alt job și nu mai fug după premiile și laudele de care vorbeam mai sus, oricât de demoralizator ar fi uneori un „Îți mulțumim pentru interes, dar am ales să mergem mai departe cu altcineva”. Acum încerc să învăț să îmi protejez timpul personal.
Ai lucrat și în proiecte independente, și în contexte instituționale. Care sunt compromisurile pe care lumea artistică le consideră uneori normale, dar pe care tu ai învățat să nu le mai faci?
E un compromis mai mult din postura de actor și nu ține de independent sau instituțional. Nu sunt de acord cu abuzul de niciun fel. Nici chiar atunci când vine din partea cuiva „genial”. Mulți oameni au tendința de a spune „Da, știu că este un om dificil, dar uite ce spectacole face”. Pe mine nu mă interesează asta. Mă faci să mă simt mic, nesigur sau chiar mă ataci verbal ori fizic? Avem o discuție în care alegi dacă te oprești din asta sau plec acasă.
Ai studiat actoria, iar acum studiezi stand-up. Mai există pentru tine ideea că trebuie să ajungi undeva în profesia asta sau ai început să privești cariera mai degrabă ca pe o sumă de experiențe și întâlniri?
îmi doresc proiecte cu anvergură din ce în ce mai mare, normal, dar nu am un țel anume. Nu am un „dacă lucrez cu X” sau „dacă joc Y rol” o să fiu împlinit sau un actor complet. În plus, mereu am considerat că sunt artist, nu doar actor. Îmi doresc și eu să regizez la un moment dat propriile proiecte, îmi doresc să scriu piese și filme. Îmi doresc să cresc ca actor, dar și să diversific portofoliul meu de experiențe și proiecte prin poziții diferite.
Dacă te uiți la Răzvan de la începutul facultății, care este lucrul pe care îl făcea atunci și pe care astăzi nu l-ai mai face niciodată? Și ce lucru ai vrea să fi păstrat din el?
Nu m-aș mai biciui în halul ăla pentru un spectacol unde „nu am fost cât de bine se putea”. Acum sunt mai împăcat cu faptul că spectacolele sunt diferite. În feluri mai bune sau mai rele. Aș vrea să fi păstrat bucuria și entuziasmul „noului”. Încerc să cultiv asta și să nu devin blazat de meserie. Atunci când intervine blazarea, cred că meseria asta nu mai are niciun sens și e momentul să renunți.
Există o diferență între libertatea pe care o cauți ca actor și libertatea pe care o cauți ca om? Unde simți că se întâlnesc cele două?
Nu neapărat. Am nevoie de un set de reguli după care să funcționez ca să fiu creativ, ca să pot să profesez. Când acele reguli sunt încălcate, abuzive sau incorecte, mă revoltă și nu le mai urmez sau încerc să le sabotez. Fac același lucru ca om, ca cetățean.
Dacă ai putea păstra un singur lucru din toate spectacolele și personajele pe care le-ai făcut până acum – nu o amintire, ci ceva ce ai învățat despre tine -, ce ai lua cu tine mai departe?
Ești de ajuns.
Și, dacă Liber Volatilium ar fi mai puțin despre păsări și mai mult despre noi, ce crezi că ar spune spectacolul despre felul în care oamenii își construiesc propriile cuști?
Cred că este despre oameni oricât de „despre păsari”’ar fi. Cred că e bine să ne recunoaștem în Alex, Zoe, Anna și Zain și să mergem pe “never meet your idols” sau mai degrabă pe „întâlnește-i și confruntă-i cu valorile tale”. Putem să ne construim identitatea foarte ușor după cu ce partid ținem, ce orientare politică avem, ce nu suportăm. Cred că e important să chestionăm credințele și valorile noastre frecvent. Să fii sceptic, mai ales cu tine, este un atu, nu un dezavantaj.
„Ești de ajuns.” Asta ar lua Răzvan cu el din toate spectacolele și personajele pe care le-a făcut până acum. Trei cuvinte simple, care capătă greutate după ce vorbește despre presiunea de a demonstra că meriți să fii acolo, despre premiile și laudele după care a alergat cândva și despre efortul de a-și proteja stima de sine într-o meserie în care respingerea face parte din program.
În Liber Volatilium, Alex și ceilalți tineri înaripați încearcă să-și găsească locul într-o lume care le promite zborul, dar le pune la încercare libertatea. În Rostopasca, o gașcă de artiști își face loc în lumea artei tocmai prin refuzul de a respecta toate regulile jocului. Două povești diferite, în care merită să ne întrebăm cine stabilește regulile, cât suntem dispuși să le urmăm și ce se întâmplă când începem să le punem sub semnul întrebării.
Răzvan spune că e important să fim sceptici, mai ales cu noi înșine, și să ne chestionăm frecvent propriile convingeri, ceea ce e un bun punct de plecare pentru orice conversație despre artă și despre felul în care alegem să trăim. Iar dacă mai păstrăm și curiozitatea, bucuria noului și curajul de a pleca atunci când ni se cere să acceptăm inacceptabilul, avem deja câteva lucruri cu care să mergem mai departe.