Articles by Anca Spiridon

Răzvan Ionescu a ajuns la actorie după ce a luat în calcul și alte drumuri, inclusiv unele care păreau mai sigure. Între timp, a trecut prin teatru, film, televiziune, improvizație și stand-up, iar acum l-am văzut în două spectacole care vin din direcții foarte diferite. În Liber Volatilium, producție Vanner Collective, co-produsă de Teatrul Metropolis, este Alex Celmic, un tânăr înaripat care se lasă prins în jocurile puterii și ale apartenenței. În Rostopasca, spectacol-concert cu text de Alex Tocilescu și în regia Monicăi Stoica, intră în povestea grupului de artiști care a zguduit scena vizuală românească în anii ’90, cu performance-uri trăsnite și o poftă molipsitoare de a nu lua arta prea în serios. Dincolo de roluri, Răzvan vorbește despre meserie cu umor, curiozitate și o sinceritate care nu ocolește lucrurile incomode. Despre nevoia de a învăța mereu, despre dorința de a nu deveni blazat, despre validarea pe care o căutăm în lumea artistică și despre limitele pe care nu vrea să le negocieze, indiferent cât de genial ar fi omul din fața lui. Am stat de vorbă despre libertate, vulnerabilitate și alegeri, dar și despre cum înveți, în timp, să nu-ți mai măsori valoarea în aplauze. Ai trecut prin teatru, film, televiziune, improvizație și stand-up. Ce cauți în toate formele astea diferite de a spune o poveste și ce ai nevoie să găsești într-un proiect ca să spui „da”? Am căutat să învăț. Sunt foarte curios de fel și cred că fiecare domeniu în care am fost mi-a dezvoltat abilități noi de povestitor. Pentru orice proiect merg foarte tare pe zicala lui Radu Gabriel: „Banii, textul sau contextul. Măcar două dintre ele.”  Ai ales să faci și stand-up, un teritoriu în care nu mai ai un personaj în spatele căruia să te ascunzi. Ce ai aflat despre tine atunci când ai început să urci pe scenă ca Răzvan, nu ca un personaj? Dintr-o inconștiență totală, stand-up-ul mi-a fost mult mai confortabil decât actoria la început. Mă bazam pe umorul meu nativ și nu aveam niciun sistem de referință care să îmi spună unde să mă situez, deci credeam că sunt foarte bun. Mi-a fost mai greu să mă simt „bun” în actorie, pe care o vedeam ca pe o „artă adevărată”. Am aflat că ce scriu e pe placul oamenilor, că știu să construiesc povești și că (după cele două minute de rollercoaster emoțional inițiale) scena este cel mai bun loc din lume în care să fii. În Liber Volatilium, patru tineri înaripați ajung să se lupte pentru poziția de lider. Ce te-a interesat cel mai mult la personajul tău într-o poveste despre putere, apartenență și libertate? Alex, personajul meu, mi-e foarte drag pentru că pare un comic relief pe două picioare, dar are și o parte „rea” și anume inocularea lui. M-a interesat să aduc pe scenă un personaj complex cu care să ții, să îți pierzi încrederea în el și apoi să te recâștige. Asta m-a interesat ca pariu actoricesc. Și, când am citit textul, m-a atras cât de naiv e în unele situații de viață cotidiană și totuși cât de bine articulat e în situații limită. Și umorul lui involuntar. Ăla voluntar e discutabil, dar cel involuntar e neprețuit.  Spectacolul pornește de la o întrebare foarte actuală: cum ajungem să credem în reguli și valori care poate nici măcar nu ne aparțin? Ai avut momente în care ți-ai dat seama că urmăreai un drum pentru că îl voiai tu sau pentru că ți se spusese că acela este drumul corect? Am zis mult timp că nu vreau să mă fac actor pentru că nu vreau să mor de foame cu diplomă de artist în brațe. N-am găsit alt lucru care să îmi placă sau să mă intereseze mai mult – și am încercat chiar multe. În ciuda unor drumuri pe care le vedeam ca fiind „sigure” am ales să risc, dar a fost o decizie care a venit după mulți ani de trial and error.  Cât de ușor crezi că ne dăm seama că suntem manipulați atunci când avem nevoie foarte tare să aparținem unui grup? Și cât din această nevoie de apartenență există și în lumea artistică? Nu cred că ne dăm seama. M-am uitat la documentare despre lideri de cult și oamenii care intrau în acele culte. Cei care urmau acești lideri nu erau „proști”, „naivi” sau „orbi”, erau doar oameni foarte vulnerabili în acel moment al vieții. Erau oameni singuri, fără sprijin și care își doreau să își găsească o comunitate. Cred că e ușor să fii atras când cineva îți șoptește ce vrei să auzi. Iar legat de lumea artistică, toți căutăm inițial „să merităm” să fim acolo. Căutăm premii, proiecte, recenzii bune, laude, orice care ar putea să certifice că suntem valoroși, talentați și minunați. În concluzie, există. Chiar într-o măsură nesănătoasă care poate să transforme actul artistic într-o muncă searbădă și stearpă. Actoria presupune să fii permanent atent la ceilalți, dar și să îți pui foarte mult din tine la dispoziția unui rol. Ce parte din tine ai învățat să protejezi de-a lungul anilor? Am învățat să îmi protejez stima de sine. Am învățat că e un job ca orice alt job și nu mai fug după premiile și laudele de care vorbeam mai sus, oricât de demoralizator ar fi uneori un „Îți mulțumim pentru interes, dar am ales să mergem mai departe cu altcineva”. Acum încerc să învăț să îmi protejez timpul personal.  Ai lucrat și în proiecte independente, și în contexte instituționale. Care sunt compromisurile pe care lumea artistică le consideră uneori normale, dar pe care tu ai învățat să nu le mai faci? E un compromis mai mult din postura de actor și nu ține de independent sau instituțional. Nu sunt de acord cu abuzul de niciun fel. Nici chiar atunci când vine din partea cuiva „genial”. Mulți oameni au tendința de a spune „Da, știu că este un om dificil, dar uite ce spectacole face”. Pe mine nu mă interesează asta. Mă faci să mă