În ultimul an am descoperit tot mai multe proiecte muzicale din zona indie poetry rock, un teritoriu care adună voci puternic articulate poetic, dar care în același timp sunt și curajoase în felul prin care transformă fragilitatea în artă. Printre aceste proiecte este și cel inițiat de Paul Tihan, un artist care a adus recent la OM – Objects and Moods Gallery un concert acustic foarte aproape de intensitatea unui ritual. Chiar și o coardă de violoncel, ruptă accidental înaintea ultimei piese, a devenit parte din poveste, subliniind ideea că fragilitatea, fie ea a instrumentelor sau a oamenilor, este oricând o forță creatoare.

Așadar, am stat de vorbă cu Paul despre singurătate, absențe, despre rolul tăcerii între două versuri și despre felul în care poezia muzicală poate fi uneori o formă de vindecare.

Ceea ce cânți este plasat în zona de indie poetry-rock. Se spune că indie e o zonă de refugiu pentru cei care nu-și găsesc vocea în mainstream. Tu de ce ai ales acest limbaj artistic?

Nu cred că a fost o teamă în a aborda zona mainstream, ci mai degrabă a fost natura zonei indie de a fi la îndemână, iar cu timpul, asta m-a făcut să rămân firesc în songwriting și direcție. 

Muzica ta locuiește într-o zonă de graniță, între melancolie și luciditate. În ce măsură este suferința o condiție necesară pentru claritate artistică?

Claritatea, mai mereu, vine din haos și împotmoliri, iar căderile și toate dimprejur pun mână de la mână înspre scrierea de piese. Suferința nu e o condiție, însă poate fi un imbold de a zidi anumite lucruri într-un cântec.

Dacă versurile tale se scriu cu viață, nu cu cerneală, ce înseamnă pentru tine o viață trăită poetic? Unde se oprește confesiunea sinceră și unde începe performativul în muzica ta?

O viață trăită poetic poate fi simpla conștientizare a prezentului și claritatea în simțuri și idei. Muzica mea mai mereu se împletește cu ce se întâmplă să trăiesc, să simt și să înțeleg. 

Versurile tale par deseori scrise pentru cineva care nu mai e acolo. Dragostea nu este romanticizată, ci tensionată, poate chiar conflictuală. Ce înseamnă absența pentru tine și cum o transformi în prezență sonoră?

Atunci când scriu cântece îmi dau seamă că scriu mult despre anii din urmă și mai puțin despre prezent. Acum e pace, e bine, însă îmi va lua puțin timp să mă obișnuiesc cu ideea și să scriu firesc în direcția asta. Absența și singurătatea sunt unelte de folos, însă am înțeles de curând că în singurătăți nu cresc rădăcini, și încerc să-mi urmez sfatul.

Ce rol joacă tăcerea între două versuri? Este ea doar un respiro sau o parte esențială din discursul poetic?

Joacă ambele roluri, deseori e doar ritmica lirică a cântecului, însă uneori capătă, poate mai mult sens decât unele cuvinte.

Ce sunt pentru tine umbrele și nodurile: traume, amintiri, gânduri nerecunoscute? Ce înseamnă pentru tine florile galbene pe care le tot regăsim ca simbol?

Sunt cumpenele cu care ne întalnim și cu care învățăm să trăim în pace, iar florile soarelui – în grai moldovenesc răsărite – reprezintă continuarea firească a primului material muzical din noile căderi am să adun tot zborul cu materialul NODURI. Inițial EP-ul trebuia să se numească RĂSĂRIT după cântecul cu același nume. 

La concertul de la OM-Objects and Moods Gallery atmosfera a fost aproape ritualică, în ciuda rupturii de coardă, sau poate și datorită ei. Coarda violoncelistului Daniel Leancă s-a rupt exact înainte de ultima piesă. Cât de mult contează fragilitatea instrumentelor și a oamenilor în actul artistic? Ai interpretat momentul ca pe un accident banal sau ce ai învățat despre ascultători din acest concert acustic?

Am mizat fix pe fragilitate și pe curajul de a exprima cât mai mult asta. Pentru mine și Daniel a fost o experiență nemaipomenită, acest turneu, ne-a unit între noi, dar și cu toți oamenii minunați care ne ascultă muzica și a creat punți noi spre care vom începe, de acum, să pășim. 

Ce tăceri sau priviri îți rămân în minte după ce cobori de pe scenă?

Spectrul de emoții este larg când privim de pe scenă și simțim alături de oameni. De cele mai multe ori fanii noștri trec prin tot soiul de stări, dar ce rămâne constant în memoria de lungă durată este bucuria și fragilitatea sinceră cu care ne întâlnim la concerte. 

Există o filosofie personală a eșecului în muzica ta? Ce înseamnă pentru tine „a cădea”? Cât de des simți că poezia te ține pe marginea propriului abis?

Personal, scrisul de cântece, orele în care scriu un cântec și versurile, sunt un soi de meditație, oră de psiholog, în care îmi analizez echilibrul, direcția și simțurile, și strict asta mă face să înțeleg multe despre mine, despre cum funcționează rotițele în interior. E o muncă ce mă face fericit și împlinit. Căderile au fost și sunt unele dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Am învățat să le îmbrățisez, să le desenez cu cretă un happy face și să le pun în mâini florile soarelui.

Crezi că poezia muzicală poate vindeca sau doar înfrumusețează rana?

Muzica și poezia vindecă și cu timpul, am descoperit că ăsta poate fi și un țel pe care să ți-l asumi – un sens mai mare decât dorința ta de a face artă. Cel mai bun exemplu personal a fost când am scris o pană ce mângâie pentru părinții mei.

Care este acel vers, un soi de epitaf artistic, pe care l-ai lăsa în urma ta?

Încă nu cred că l-am găsit.

Fotografii de Andrei Popa (cea cu portretul lui Paul Tihan) și Anca Arambașa (ultimele două).