OCU este o artistă vizuală care pare să fi învățat limbajul formelor direct de la natură. Născută în inima Transilvaniei, într-un mediu rural unde râurile și stâncile au fost primele sale pânze, OCU și-a construit treptat un univers artistic fluid, la granița dintre organic și urban, dintre emoție și reflecție. Pentru ea, arta nu este o categorie, ci o stare de a fi, un proces continuu de transformare și redescoperire a sensului.
De peste doisprezece ani, OCU lucrează cu o varietate de medii: picturi murale, instalații, ilustrații, art directing, pânze. Lucrările ei refuză definițiile rigide și propun mai degrabă o deschidere: aceea de a privi viața prin prisma artei, ca printr-un filtru al sensibilității și al cunoașterii intuitive. Am stat de vorbă cu OCU despre această dimensiune vie a artei sale, despre echilibru și despre experiența sa recentă în cadrul rezidenței Artist on the Go, un program-pilot de schimb cultural dedicat artei urbane, implementat de Asociația buchARTest și co-finanțat de Institutul Cultural Român prin Programul Cantemir.
Tema proiectului Artist on the Go pornește de la întrebarea „How real is REAL?”. Ce înseamnă pentru tine „real” atunci când creezi în spațiul public?
Pentru mine, realitatea nu e o chestiune fixă. E fluidă, subiectivă și mereu în transformare. Cred că fiecare om trăiește într-o realitate proprie, construită din percepții, emoții, experiențe și contexte. În spațiul public, „realul” devine și mai ambiguu, pentru că se amestecă privirile, intențiile și interpretările.
Când creez, nu caut să definesc ce e real, să impun o realitate; ci mai degrabă să-l chestionez, să creez un loc în care oamenii să se oprească puțin și să se întrebe ce văd, ce simt, ce recunosc. Realitatea din artă, cred, e o oglindă imperfectă, care reflectă și deformează în același timp. Cred că tocmai acolo se ascunde o parte din frumusețea ei, în felul în care reușește să fie adevărată, chiar și atunci când nu e „reală” în sensul clasic al cuvântului.
În proiectul „How real is REAL” am simțit că întrebarea nu cere o concluzie, ci o participare. Iar când am combinat tematica asta, cu cea propusă de Millerton Gallery din Hamburg (care vorbea despre menstruație) am ajuns la concluzia că, într-un fel, realitatea însăși poate fi un proces biologic, ciclic și regenerativ.
Pentru mine, a picta în spațiu public înseamnă și a permite realității să respire prin pereți, să fie interpretată și să se transforme în relația dintre mural și oraș, privitor și idee, dintre ce e și ce ar putea fi.
În lucrarea realizată în colaborare cu Alex Baciu, cuvintele devin elemente vizuale. Crezi că un cuvânt pictat pe un zid are altă realitate decât dacă e rostit?
În proiectul din Hamburg am fost parte din același context artistic cu Alex Baciu, același proiect, dar fiecare am lucrat pe direcția noastră, separat, câte un mural. A fost mai degrabă o coexistență creativă, decât o colaborare directă cu o lucrare comună.
Cât despre cuvânt, cred că rostit, el există cât timp vibrația lui plutește în aer, e efemer, dispare odată cu tăcerea, cu liniștea, dar trăiește mai departe în gând. Cuvântul pictat, în schimb, rămâne suspendat în spațiu. Devine materie vizuală, parte din arhitectura orașului, nu mai e doar un semn care spune ceva, ci un corp care există.
Îmi place să cred că, atunci când un cuvânt e pictat pe un zid, el începe să aibă propria lui viață, se degradează, se luminează diferit în funcție de oră, devine un loc de întâlnire între oameni, etc. Nu mai aparține doar celui care l-a spus/scris, ci tuturor celor care trec pe lângă el și îl trec prin filtrul lor.
Cuvintele sunt uneori prieteni falși, care se joacă cu ambiguitatea și cu sensul. Cum găsești echilibrul între umorul lingvistic și impactul serios pe care îl pot avea cuvintele?
Pentru mine, echilibrul nu înseamnă să aleg între cele două, ci să le las să coexiste. Cred că un lucru poate fi serios și amuzant în același timp. Umorul nu anulează gravitatea, ci o face suportabilă, mai umană. Uneori, râsul sau atitudinea asta jucăușă, poate ne ajută să vedem un adevăr fără să fim copleșiți de el, să abordăm realitatea cu atenție, dar și cu un soi de detașare critică.
Arta stradală este inevitabil expusă interpretărilor necontrolate. Te atrage sau te neliniștește faptul că publicul poate rescrie sensul lucrării tale?
Îmi place, și consider că e o parte esențială a artei. Nu ai cum să controlezi cum o să fie privită și interpretată. O lucrare, ieșită în lume, se schimbă odată cu cei care o privesc și face parte dintr-un dialog mai larg, cu orașul întreg, cu trecătorii, cu timpul.
Mi se pare tare să știu că o lucrare poate fi iubită, ignorată, reinterpretată sau chiar respinsă… asta o face vie. Interpretările diferite nu îmi par o amenințare, ci o dovadă a faptului că realitatea e mereu filtrată prin percepții multiple. Arta publică e un organism deschis, care respiră odată cu societatea.
Cum se schimbă mesajul unei lucrări atunci când este amplasată într-un oraș diferit, cu un context cultural și lingvistic complet altul decât cel de acasă?
Pentru mine, un mural nu este ceva ce „se mută” dintr-un loc în altul, ci e ceva ce se naște acolo unde este făcut. De obicei, lucrările sunt diferite de la un mural la altul, pentru că sunt concepute ținând cont de locație, de cultura locului, de istoria sau energia comunității, de tematica proiectului, depinde de situație. Așa că, mai degrabă decât să se „schimbe” mesajul unei lucrări, mesajul se construiește împreună cu contextul. Cred că un mural nu doar trăiește într-un loc, ci foarte des, și vorbește în limbajul acelui loc. De fapt, îmi place ideea că lucrarea nu doar se schimbă, ci și se lasă schimbată de locul în care ajunge, cum ziceam, devine o oglindă care reflectă comunitatea de acolo,
Crezi că arta urbană poate funcționa ca un traducător între culturi sau mai degrabă ca un dezvăluitor al diferențelor dintre ele?
Eu cred că e ambele în același timp. Traduce emoții și simboluri dintr-o cultură în alta, dar totodată arată clar că nu vedem și nu simțim la fel. Diferențele nu sunt un obstacol, ci o parte a conversației. Uneori, o lucrare devine un pod, alteori, un semnal al diferențelor… ambele variante valoroase. Mi se pare important ca arta să nu caute mereu să uniformizeze, ci să arate și zonele de disonanță… și cumva arată că diversitatea percepțiilor e o formă de inteligență colectivă.
În acest proiect, cuvintele nu sunt doar mesaje, ci și obiecte vizuale. În lucrarea realizată imaginea este cea care susține cuvântul este cel care susține imaginea?
Cred că se susțin reciproc, dar nu în sens ierarhic. Depinde foarte mult de lucrare. Nu folosesc text mereu, și când îl folosesc, nu îl folosesc la fel, uneori e element principal, alteori e doar parte din fundal sau din compoziție, l-am folosit și ca mesaj clar, dar și ca formă grafică sau ca ritm vizual. În cazul acestei lucrări, cuvintele fac parte din patternul desenat pe personaj, sunt integrate în structură, nu puse separat. Îmi place ideea asta de descoperire, când la prima vedere privești lucrarea întreagă, dar dacă te uiți mai atent, observi și cuvintele, și atunci se dezvăluie un extra meaning.
Manipularea vizuală și fake news sunt teme actuale. Cum crezi că poate interveni arta urbană pentru a contracara sau problematiza aceste fenomene?
Nu știu în ce măsură arta poate „corecta” direct minciuna, dar poate să o facă vizibilă, să-i arate mecanismele, să o demonteze din interior. Arta are forța de a crea o pauză, o ruptură în fluxul de informații, un moment în care privitorul se oprește și începe să chestioneze ceea ce i se servește ca „adevăr”.
Cred că arta nu oferă soluții neapărat, dar ridică întrebări. Uneori, o imagine poate arăta o realitate paradoxală, incorectă sau absurdă mai clar decât o mie de cuvinte. Prin asta, poate deveni o formă de activism vizual, nu neapărat pentru că transmite un mesaj politic explicit, ci pentru că provoacă gândirea critică.
Eu simt nevoia să ating teme de genul ăsta, și o fac, dar e adevărat că în spațiul public fizic e mai complicat. Arta murală (mai ales de mari dimensiuni) implică aprobări, contexte instituționale, uneori chiar cenzură subtilă, nu poți întotdeauna să spui lucrurile direct. Din cauza asta, o parte din lucrările mele mai critice trăiesc în spațiul online, pe o altă stradă, una virtuală. E tot un spațiu public, doar că aici mesajele pot circula mai liber, fără aceleași limite birocratice. Pentru mine, arta, fie ea urbană sau digitală, rămâne un mijloc de a face vizibil și ceea ce e ascuns, inconfortabil sau distorsionat.
Arta stradală are o durată de viață imprevizibilă. Cum te raportezi la ideea că lucrările tale pot dispărea, prin acoperire sau reinterpretare?
Arta stradală e, prin natura ei, efemeră, și asta e una din caracteristicile care o face specială. Nu e despre a „ține” ceva pentru totdeauna, ci despre a fi prezent, despre acel moment în care lucrarea întâlnește oamenii și orașul. În spațiul public, nimic nu e doar al tău; îl împarți cu ceilalți, îl lași să trăiască prin ochii lor și prin felul în care interacționează cu el. Îmi place să mă gândesc la spațiul public ca la un living comun, mare, în care fiecare gest contează. Fiecare mural, fiecare culoare, formă sau intervenție e o invitație la dialog, la a ne asuma spațiul public, a-l face mai viu, mai primitor.
Majoritatea lucrărilor supraviețuiesc și sunt protejate într-un fel de respect tacit, dar unele dispar, sunt acoperite sau reinterpretate. Consider că e normal să se întâmple asta, chiar dacă uneori e trist când o lucrare se „pierde” prea devreme, înainte să-și fi trăit întreaga viață. Dar nu e o dramă, arta se transformă, și cedează loc altor voci, altor povești.
Pentru mine, parte din farmecul artei urbane stă și în această libertate, ea nu e eternă, ci vie, și uneori se schimbă odată cu orașul și oamenii care îl locuiesc.
Lucrând cu limbaje diferite, descoperi și limitele propriei tale limbi? Ai simțit că anumite idei nu se pot traduce, ci doar că pot fi trăite vizual?
Da, și mi se pare fascinant. Când trec dintr-o limbă în alta, îmi dau seama că sensul nu e niciodată complet traductibil. Există emoții, vibrații, ritmuri care nu pot fi prinse în cuvinte. Poate că tocmai de aceea e mai ușor să fie transformate în imagine. Arta devine un fel de limbă paralelă, una care nu are gramatica fixă, dar are intensitate. Cum ziceam mai sus, uneori, un desen transmite ceva ce nicio propoziție nu ar putea.
Când lucrez vizual, simt că pot explora spații între gânduri și emoții, zonele care nu sunt nici verbalizabile, nici complet articulate. În felul acesta, imaginea devine un teren de experiment, unde ideile se pot simți înainte să se poată explica. E ca un dialog fără cuvinte. Într-un fel, arta vizuală mă ajută uneori să traduc ceea ce limbajul normal vorbește doar pe jumătate. Și cred ca asta e valabil pentru orice fel de artă.
Ai o abordare personală asupra cuvintelor în arta urbană. Cum alegi ce cuvânt devine subiect și cum îl încarci cu sensuri multiple?
Nu folosesc cuvinte scrise în toate lucrările și nici nu le tratez mereu la fel. Uneori apar ca mesaje directe, alteori se ascund în texturi, se repetă sau devin parte din ritmul vizual al lucrării. Cred că aleg intuitiv când și cum să le folosesc, nu e o regulă fixă.
În schimb, de exemplu, în lucrarea „Pace of Peace”, brief-ul includea explicit ideea unui joc de cuvinte, așa că am integrat textul direct în pattern-ul desenat pe personaj. Cuvintele sunt parte din structură, dar nu domină vizualul, ele devin un fel de puls, un ritm care traversează imaginea. În plus, jocul de sensuri e subtil, „pace” în română e pace, iar în engleză înseamnă „ritm”. Așa lucrarea vorbește simultan despre liniște și despre puls, despre corp și despre timp, fără să fie explicată în mod direct.
Îmi place că sensul cuvintelor nu e fix, ele respiră împreună cu imaginea și cu spațiul, iar fiecare privitor poate descoperi ceva diferit. Cuvintele devin astfel un dialog invizibil, care pulsează împreună cu lucrarea, fără să fie impuse.
Arta în spațiul public este și o formă de dialog. Ce fel de răspunsuri îți dorești de la oamenii care îți văd lucrarea?
Nu caut un răspuns concret, caut o reacție interioară, chiar și una tăcută, toate reacțiile sunt valide. Mi-ar plăcea ca oamenii să se oprească o secundă din ritmul lor și să simtă ceva, nu neapărat să înțeleagă. Dacă un perete poate genera o emoție sau o întrebare, cred că și-a împlinit scopul. Cred ca arta stradală e o conversație fără final, care continuă de fiecare dată când cineva trece pe acolo.
Tema proiectului atinge și ideea de realitate fragmentată. Cum îți construiești propria realitate artistică într-un context global atât de fragmentat?
Pentru mine, procesul de creație e în sine un proces meditativ. Încerc să-mi construiesc o realitate care curge în ritmul meu, mai atentă și mai centrată, fără să mă pierd în zgomotul constant al lumii. De fapt, mă simt norocoasă că îmi vine natural să privesc mediul înconjurător cu o curiozitate aproape „magică”. Mă inspir din tot ce mă înconjoară și îmi e ușor să văd frumusețea în detalii, texturi sau situații pe care oamenii trec de obicei fără să le observe, deci până la urma și acest „zgomot constant al lumii” poate să mă inspire.
Arta devine un mod de a mă reconecta cu mine, cu corpul, cu respirația, cu ritmurile naturale. Chiar și într-o lume fragmentată, acest proces îmi permite să păstrez o coerență interioară și să creez spații care invită la reflecție și atenție, fără să forțez sau să controlez cum sunt primite.
Într-un oraș, cuvintele pot fi privite la fel de repede cum sunt uitate. Cum faci ca un cuvânt să lase urme în mintea privitorului? Crezi că „realul” este același peste tot sau își schimbă semnificația în funcție de loc?
Cuvântul poate lăsa urme și atunci când nu spune tot, când rămâne deschis și lasă loc pentru gândul celuilalt. Poate că uneori are greutate, poate că alteori doar sugerează ceva, creează o posibilitate sau o variantă de realitate. Cât despre real, nu cred că există unul singur și fix. „Realul” se schimbă cu locul, cu limba, cu ochiul care privește, fiecare dintre noi îl resimțim altfel, cu propriile percepții și experiențe. Poate că singurul lucru constant și cumva real e actul de a privi.