Cinema Muzeul Țăranului a găzduit în luna august o seară specială dedicată cinematografiei iraniene contemporane. „Short cuts from Iran”, eveniment organizat de Iranian Romanian Network, a adus în atenția publicului din București cinci scurtmetraje remarcabile realizate de regizori independenți, selectate în colaborare cu Asociația Iraniană de Film Scurt (ISFA).

Proiecția a fost mai mult decât o simplă întâlnire cu filmul de artă: a deschis o punte culturală între Iran și România, prilejuind discuții vii și o sesiune de Q&A cu invitații. Publicul a descoperit nu doar povești cinematografice cu profunzime și sensibilitate, ci și vocile unei noi generații de artiști care redefinesc limbajul filmului iranian. La scurt timp după eveniment, am stat de vorbă cu Nafiseh Shokri, fondatoarea Iranian Romanian Network și organizatoarea proiecției, despre motivațiile din spatele acestui proiect, despre selecția filmelor și despre misiunea mai amplă de a crea un spațiu de dialog cultural între cele două țări.

Ai adus în București cinci scurtmetraje realizate de regizori independenți. Dincolo de valoarea lor estetică, ele par să fie și fragmente de viață, de realitate filtrată printr-o sensibilitate specific iraniană. Ce anume ai vrut ca publicul român să simtă în primul rând: fascinația pentru diferență sau recunoașterea unei apropieri umane profunde?

Pentru mine a fost foarte important ca spectatorii români să nu vadă doar „exotismul” unei alte lumi, ci să simtă apropierea umană. Desigur, diferențele culturale sunt fascinante și inevitabil atrag privirea, dar esența filmelor este despre oameni: frici, iubiri, pierderi, vise. Am dorit ca, dincolo de imaginile Iranului, publicul să recunoască o emoție care îi aparține și lui. Când cineva în București recunoaște în povestea unui personaj iranian propria sa emoție, atunci se creează acel moment de empatie autentică.

Cinematografia iraniană este adesea definită printr-o frumusețe născută din limită și cenzură, ca și cum absența libertății devine o nouă formă de poezie. Crezi că această „poetică a constrângerii” este unul dintre motivele pentru care filmele iraniene ne ating atât de direct?

Cinematografia iraniană este într-adevăr marcată de cenzură și de limite, dar aceste limite au devenit, paradoxal, un teren fertil pentru poezie vizuală. Lipsa libertății i-a forțat pe cineaști să inventeze limbaje subtile, să vorbească prin tăceri, prin gesturi minime, prin metafore. Este un tip de frumusețe care se naște din ceea ce lipsește. Și cred că tocmai asta emoționează spectatorul străin – pentru că el simte nu doar povestea, ci și tensiunea dintre ceea ce se poate spune și ceea ce rămâne ascuns.

Cele cinci titluri – A Place Among Cows, Fading Dream, Introduction, Raya și Remake par a fi cinci răspunsuri diferite la întrebarea despre cum arată realitatea. Care este firul nevăzut care le leagă și pe care tu ai simțit nevoia să-l aduci în România?

 La prima vedere, cele cinci scurtmetraje sunt foarte diferite: unele mai realiste, altele mai experimentale. Totuși, firul invizibil este întrebarea comună: ce înseamnă realitatea și cum ne raportăm la ea? Fiecare regizor oferă un răspuns: realitatea poate fi acceptată, contestată, transformată în vis sau rescrisă în ficțiune. De aceea am simțit nevoia să le aduc împreună – pentru că, privite ca un mozaic, creează imaginea unei generații care caută sens și libertate prin cinema.

La prima vedere, România și Iranul par să trăiască istorii și realități foarte diferite. Totuși, există o memorie comună a traumelor, a rezistenței prin artă, dar și a unei profunde legături cu familia și cu pământul. Care sunt, pentru tine, cele mai puternice asemănări dintre aceste două culturi?

România și Iranul pot părea foarte diferite, dar am descoperit asemănări surprinzătoare. Ambele culturi poartă o memorie a traumelor istorice, a rezistenței prin artă și a supraviețuirii prin comunitate și familie. În ambele există un atașament profund față de pământ, față de tradiție, dar și o dorință de modernizare care nu este mereu ușoară. Cred că tocmai aceste tensiuni comune – între trecut și prezent, între tradiție și libertate – fac ca românii să înțeleagă atât de bine sensibilitatea iraniană.

Publicul român cunoaște nume mari ale cinematografiei iraniene, însă mai puțin vocile tinere, independente. Care crezi că este contribuția lor distinct? Ce aduc nou acești regizori pe scena mondială, dincolo de moștenirea maeștrilor?

Ceea ce aduc tinerii regizori independenți este o energie directă, nefiltrată. Ei nu mai simt nevoia să „repete” formulele consacrate ale maeștrilor, ci caută propriul limbaj, chiar dacă asta înseamnă experiment, fragmentare, sau un realism foarte crud. Ei vorbesc despre Iranul de azi, cu anxietățile și speranțele generației lor. Și cred că tocmai această prospețime, această curaj de a fi imperfecți, îi face atât de importanți pe scena mondială.

Un film, odată ce trece granița, își schimbă sensul: un gest, un cuvânt, un simbol pot fi citite altfel în Teheran și altfel în București. Cum ți s-a părut felul în care publicul român a citit aceste povești? Cum răspund, după tine, aceste scurtmetraje iraniene prin a arăta realitatea direct, sau prin a o reconfigura în ficțiune, vis, metaforă?

Pentru mine a fost fascinant să văd cum publicul român citește aceste filme prin propria sensibilitate. Simbolurile care pentru iranieni au o semnificație foarte precisă – de exemplu, un anumit gest sau un obiect – aici au fost înțelese mai liber, mai universal. Uneori spectatorii au găsit în filme lucruri pe care nici regizorii nu le-au intenționat, și asta este frumusețea artei: trăiește mai multe vieți, se reinventează de fiecare dată când trece o graniță culturală.

Ceea ce mi se pare special în aceste scurtmetraje este balansul lor între real și imaginar. Ele pornesc din viața de zi cu zi, dintr-un detaliu foarte concret, dar imediat îl transformă în simbol sau metaforă. În acest fel, realitatea nu este doar arătată, ci reconfigurată, reinterpretată. Tocmai această oscilare între document și poezie le face atât de puternice.

Scurtmetrajul are forța de a concentra o întreagă viață într-un sfert de oră. Îl vezi ca pe o formă de rezistență culturală în sine, o replică scurtă, dar puternică, în fața complexității lumii?

Da, cred că scurtmetrajul are o forță de rezistență. Prin durata lui scurtă, este mai accesibil pentru regizori, mai puțin supus cenzurii și mai liber din punct de vedere estetic. Poți concentra într-un sfert de oră o viață întreagă, o traumă, o întrebare. Într-un context unde vocea artistului este adesea redusă la tăcere, scurtmetrajul devine o replică rapidă, dar extrem de intensă.

În Iran, filmul nu e doar artă, ci și supraviețuire simbolică, o modalitate de a spune ceea ce nu se poate spune altfel. Cum vezi această diferență dintre libertatea regizorilor iranieni și cea a celor români? Este libertatea întotdeauna un avantaj artistic sau, uneori, constrângerea produce mai multă profunzime?

Libertatea absolută poate fi un avantaj, dar nu garantează profunzimea. Uneori, când ai voie să spui totul, nu mai știi ce este cu adevărat esențial. Constrângerea, în schimb, îi obligă pe regizorii iranieni să fie inventivi, să caute forme noi, să se exprime indirect. De aceea, paradoxal, unele dintre cele mai poetice filme s-au născut din lipsa libertății.

Se spune adesea că filmul e un limbaj universal, dar fiecare cultură își lasă amprenta. Care crezi că e semnul inconfundabil al cinematografiei iraniene în aceste scurtmetraje?

Cred că semnul inconfundabil este atenția la micile gesturi umane, la banalul care ascunde o dramă. O tăcere între doi oameni, un copil care își pierde încălțămintea, un drum de țară – toate aceste lucruri simple devin, în cinema-ul iranian, purtătoare de sensuri mari. Aceasta delicatețe de a face poezie din viața cotidiană este, pentru mine, marca sa unică.

Iranian Romanian Network își propune să creeze poduri între culturi. De ce crezi că filmul are o forță unică de a crea empatie, poate mai mult decât alte arte?

Filmul are o forță unică de a crea empatie pentru că îți dă senzația că trăiești viața altcuiva. Muzica sau literatura cer un efort de interpretare, dar filmul intră direct în simțuri: vezi, auzi, simți ritmul. E o experiență completă, care face ca diferențele culturale să se dizolve rapid. De aceea cred că filmul este un pod ideal între Iran și România.

În 2025, într-o lume în care distanțele par să se micșoreze și conflictele să se amplifice, de ce este atât de important ca România să își întoarcă privirea spre Iran și, în egală măsură, Iranul spre România?

În 2025 trăim paradoxul unei lumi în care distanțele geografice s-au micșorat, dar conflictele culturale și politice s-au amplificat. Tocmai de aceea e important să deschidem spații de dialog. România și Iranul pot învăța una de la cealaltă cum să transforme memoria traumelor în artă și cum să supraviețuiască prin sensibilitate. Este un dialog nu doar cultural, ci și profund uman.

Ai spus că evenimentul marchează o nouă fază a platformei voastre. Cum îți imaginezi această fază: mai mult cinema sau o diversificare către alte forme de artă, de dialog și de apropiere culturală?

Această fază pentru mine nu este doar despre cinema, ci despre diversificare. Vreau ca Iranian Romanian Network să devină o platformă vie, unde diferite arte se întâlnesc: poezie, muzică, performance, expoziții, ateliere de dialog. Cinema-ul rămâne un nucleu important, dar nu singurul. Obiectivul este ca fiecare formă artistică să contribuie la construirea unei punți între oameni.

Dacă ar fi să alegi un film iranian care ți-a schimbat felul de a privi lumea care ar fi acela și cum ți-a reconfigurat modul în care percepi realitatea?

Două filme m-au marcat profund. Copiii Paradisului de Majid Majidi m-a învățat că un film poate fi extrem de simplu, construit din gesturi mici, și totuși să transmită emoții universale. M-a făcut să privesc realitatea cu mai multă sensibilitate, să observ frumusețea în detaliile mărunte. 

Apoi Gustul cireșelor de Abbas Kiarostami mi-a arătat puterea introspecției: filmul pune întrebări existențiale fără să ofere răspunsuri, lăsându-te să reflectezi asupra propriei vieți. Împreună, aceste două filme au schimbat felul în care percep realitatea: cu mai multă empatie, dar și cu mai multă conștientizare a fragilității ei.

În cele din urmă, aș vrea să te întreb ceva personal: tu trăiești „între” două culturi, România și Iran. Ce înseamnă pentru tine această dublă apartenență? Cât de reală este puntea pe care o construiești între ele prin cinema? E doar un proiect cultural sau o parte din identitatea ta cea mai intimă?

Pentru mine, acest proiect nu este doar o activitate culturală, ci chiar identitatea mea. Trăiesc între două lumi – Iran și România – și această dublă apartenență devine uneori dificilă, dar și extraordinar de bogată. Podul pe care încerc să-l construiesc nu este o metaforă: îl simt în viața mea de zi cu zi. Cinema-ul și arta sunt instrumentele mele de a uni aceste două lumi, dar în același timp ele reflectă și modul în care eu însămi exist „între” ele. De aceea, pentru mine, nu este doar un proiect cultural, ci o parte intimă, profund personală din cine sunt.