Fotografie din arhiva personală a artistului

Violonistul Mircea Lazăr și-a construit parcursul artistic între România și Statele Unite, studiind cu profesori precum Carmen Runceanu, Ștefan Gheorghiu și Marjorie Bagley și colaborând, de-a lungul carierei, cu dirijori și muzicieni de prim rang ai scenei internaționale. Membru al Filarmonicii George Enescu din București și implicat în numeroase proiecte dedicate repertoriului baroc, clasic și contemporan, Mircea Lazăr privește interpretarea muzicală ca pe o experiență de profunzime, în care rigoarea tehnică și dimensiunea spirituală sunt inseparabile. În această ediție a Classics for Pleasure, el se numără printre soliștii care vor urca pe scena festivalului. În dialogul de mai jos vorbește despre relația dintre interpret și partitură, despre transformările pe care le aduce timpul în întâlnirea cu muzica și despre felul în care un concert devine, dincolo de performanță, o formă autentică de conexiune umană.

În muzica clasică se vorbește mult despre fidelitatea față de partitură. Unde se termină loialitatea față de text și unde începe libertatea interpretului?

Relația unui muzician cu partitura este unul dintre cele mai importante aspecte ale artei interpretative. Subiectul este vast și poate nu îndeajuns de înțeles sau abordat destul în plan practic. Partitura ar putea fi descrisă ca fiind asemănătoare corpului fizic al unei entități vii. Dar pentru noi, oamenii, esențial este aspectul conștienței acestei entități. Deci am putea spune că procesul începe atunci când compozitorul poartă în el „sufletul” unei piese muzicale. Apoi acest compozitor încearcă să „încarneze” acest suflet într-un corp fizic: aceasta ar fi partitura muzicală. Procesul prin care un interpret descifrează partitura poate fi comparat cu momentul în care privim o fotografie a unei persoane și încercăm să ne imaginăm cum ar fi acea persoană în realitate.

Bineînțeles, aceasta e o simplificare metaforică, însă ne ajută să ne dăm seama cât de importante sunt detaliile în partiturile muzicale și că trebuie să avem un maximum de rigurozitate în observarea și respectarea tuturor notațiilor din partitura muzicală, dar niciodată să nu avem o interpretare sau o execuție oarbă ori rigidă a semnificației acestor notații fără să înțelegem contextul artistic și sufletesc.

În concluzie, aș spune că, dintr-o perspectivă absolut ideală, asemenea unui avatar, un interpret nu are nicio libertate, ci doar o îndatorire față de conținutul real al muzicii căreia îi dă viață pe scenă. Însă din punct de vedere practic, acesta este un ideal spre care noi, interpreții, aspirăm aproape obsesiv, dar foarte rar reușim să îl atingem la nivelul la care ne-am dori.

Muzicienii vorbesc adesea despre prima întâlnire cu un instrument ca despre un moment care le schimbă definitiv parcursul. Există un astfel de moment în care ați simțit că vioara nu este doar un instrument, ci un mod de a înțelege lumea?

Când am început să studiez vioara aveam 5 ani. Pentru mine, la acea vârstă, totul era fascinant. Însă aspectul tehnic și practic al cântatului la vioară este destul de dificil atunci când faci primii pași în lumea muzicii. De aceea cred că ceea ce m-a impresionat pe mine mai întâi au fost oamenii cu care am interacționat în acest domeniu. Am avut oportunitatea de a cunoaște încă de mic artiști care fuseseră transformați de iubirea și lumina care stau la baza muzicii clasice. Este ceva spiritual care nu poate fi definit de un copil de 5 ani, dar care cu siguranță poate fi perceput sau simțit. Și, în timp, această magie divină ascunsă în spatele aspectelor materiale și tehnice ale execuției pieselor a devenit ceva din ce în ce mai clar și mai palpabil. Aș putea spune că undeva în jurul vârstei de 13 ani am realizat că muzica, arta și cântatul pe scenă sunt elemente fundamentale ale abilității mele de a mă exprima și de a mă conecta sufletește nu numai cu alți oameni, ci chiar și cu mine însumi. Atunci am înțeles că muzica nu este despre muzică, ci despre suflet și existență.

O carieră schimbă inevitabil nu doar tehnica unui interpret, ci și felul în care acesta privește muzica și propria profesie. Ce ați pierdut și ce ați câștigat ca interpret?

Pe parcursul carierei am avut oportunitatea de a experimenta și de a aborda muzica din mai multe posturi interpretative. Am experimentat și cu alte instrumente în afară de vioară, am și „dirijat” (dacă îndrăznesc să folosesc acest termen cu indulgență, în cazul meu), dar am observat că cel mai mult nouă, interpreților, ne lipsește înțelegerea muzicii din perspectiva unui compozitor priceput. Și cred că în ziua de astăzi noi, muzicienii, ne dezvoltăm incomplet. Atât interpreții și dirijorii, cât și unii compozitori. Știu că în ziua de astăzi este foarte dificil să fim și compozitori, și interpreți desăvârșiți, însă acest fenomen afectează din ce în ce mai mult evoluția muzicii clasice sau culte contemporane, atât cea a interpretării muzicii, cât și cea a compoziției. Ca interpret am oportunitatea de a trăi experiența muzicii pe viu, pe scenă, la repetiții, alături de colegii și prietenii mei muzicieni, dar și alături de publicul care ne ascultă, cântând și trăind această muzică și aceste momente. Această experiență nu este un eveniment monden, ci o conexiune emoțională și sufletească între mai mulți oameni. Dar un compozitor este creatorul unor realități. Ceea ce este muzica din perspectiva unui compozitor este foarte diferit de felul în care arată din perspectiva unui interpret sau ascultător. Este foarte greu de descris, însă cred că această experiență a muzicii pe care o are un compozitor îmi lipsește cel mai mult. La un moment dat am înțeles de ce George Enescu își dorea să reducă numărul de concerte pe care le susținea, pentru a-și dedica mai mult timp compoziției.

Se spune că marile partituri nu îmbătrânesc, dar fiecare revenire asupra lor aduce o altă perspectivă. Credeți că se schimbă muzica în timp sau se schimbă omul care o interpretează? Există o compoziție care astăzi vă spune cu totul altceva decât atunci când ați cântat-o prima dată?

Sunt multe compoziții pe care, dacă le-aș aborda astăzi, cu siguranță aș avea o altă perspectivă decât în trecut. Dar aș spune că o compoziție muzicală nu se transformă în timp, ci noi, oamenii, avem diferite configurații ale culturii și conștienței noastre, care nu numai că se transformă de la o generație la alta, ci chiar și pe parcursul vieții fiecăruia dintre noi. Ceea ce pot spune cu siguranță că se îmbunătățește pe parcursul unei cariere este experiența tehnică, aspectul fizic și practic al „procesării” unei piese muzicale. Dar prin asta nu mă refer neapărat la forma tehnică în care ne aflăm noi, interpreții, la un moment dat, pentru că aceasta poate varia în funcție de foarte mulți factori, ci la capacitatea de a cunoaște atât instinctiv, cât și intelectual procesul de asimilare și execuție a unei piese muzicale. Acum înțeleg de ce anumiți profesori și maeștri ai viorii știau și înțelegeau lucruri despre cântatul la vioară pe care eu, ca student, nu le puteam intui, sau cel puțin nu le puteam înțelege importanța. Iar despre muzică și capodoperele muzicale scrise în trecut de către cei mai mari compozitori, cred că aș putea să le compar cu o scriptură muzicală. Multe dintre aceste compoziții sunt lucrări atât de profunde și multidimensionale, încât conținutul lor nu poate fi cuprins într-o amintire, ci doar trăit pe moment, în timp real.

Publicul vede, de cele mai multe ori, doar minutele petrecute pe scenă, nu și orele de studiu, de îndoială sau de căutare care le preced. Cum arată această parte invizibilă a vieții dumneavoastră de muzician?

Munca din spatele scenei este vastă. În primul rând, această pregătire a oricărui concert a început la vârsta de 5 ani, când, împreună cu profesorul meu, am ridicat pentru prima dată vioara pe umăr și am creat primul sunet trăgând cu arcușul peste corzi. Aproape tot ce am făcut din acel moment contribuie la un aspect din fiecare concert. Însă, odată ce devenim muzicieni profesioniști, cred că ne concentrăm pe abilitatea de a lucra împreună pentru a crea stările și sonoritățile pe care dorim să le împărțim cu oamenii care ne ascultă. De foarte multe ori, din cauza programului foarte încărcat în anumite perioade, trebuie să susținem unele concerte la limita unei extenuări acute, dar ceea ce ne împinge înainte și ne hrănește cu pasiune și energie este deosebita satisfacție pe care o avem în momentul în care simțim că am antrenat publicul în povestea muzicii pe care o cântăm. Senzația că am iluminat sufletul și mintea oamenilor care au venit să asculte concertul are o forță remarcabilă, și ești răsplătit înzecit pentru efortul tău.

Greșeala este adesea privită ca un eșec, nicidecum ca parte a procesului artistic. Există o greșeală sau un moment dificil care v-a schimbat fundamental felul de a interpreta?

Greșeli am făcut și voi mai face multe. Însă eșecul nu este ceva care cred că există cu adevărat. Nu sunt sigur dacă vreodată a existat un om care să înțeleagă atât de multe încât să poată determina ce este un eșec și ce nu este un eșec, la modul general vorbind, ca un verdict final. Pentru că am avut profesori și îndrumători în educația mea care aveau standarde extrem de înalte și pentru ei, dacă mă prezentam la un nivel scăzut, atunci acesta era un eșec, dar nu era niciodată un verdict, ci parte din proces. Există un mod de a înțelege realitatea în care se poate spune că tot ce există apare dintr-o greșeală sau imperfecțiune. Noi avem tendința de a radicaliza până la absolutism judecățile noastre, mai ales când vine vorba de noi înșine, fără să ne dăm seama că nu suntem în postura de a da astfel de verdicte. În ceea ce privește momentele dificile care mi-au transformat viața, acestea sunt multe, însă nu la fel de multe ca momentele sau perioadele extraordinare care și ele mi-au transformat viața. Cred că, odată ce descoperi stările cele mai înalte din viață, ele sunt pentru eternitate parte din tine, oricât de adâncă sau întunecată este prăpastia prin care treci la un moment dat. Și aceste experiențe cred că îmi dau astăzi posibilitatea de a trăi anumite compoziții muzicale la adevăratul lor potențial dramatic și emoțional.

Muzica clasică este, poate mai mult decât orice altă formă de interpretare, un exercițiu al ascultării reciproce. Credeți că această disponibilitate de a-l asculta cu adevărat pe celălalt este o calitate pe care societatea contemporană începe să o piardă?

Nu cred deloc că pierdem abilitatea de a ne conecta și de a comunica. Cred însă că trecem printr-o etapă în care am căzut victime unui obicei de stimulare cognitivă externă, o „distracție” a minții (chiar și eu îmi amintesc când mă certau părinții că stăteam prea mult în fața televizorului acum 35 de ani), care într-adevăr ne amorțește atât capacitatea de a genera o conștiență bogată, cât și pe cea de a ne conecta la conștiența și realitatea interioară a altor oameni și, în general, a mediului în care existăm. Însă foarte mulți dintre noi simțim această atrofiere înceată a funcțiilor noastre spirituale, creative și de conectare și apreciem mai mult ca niciodată momentul în care ne putem cunoaște și putem comunica autentic și profund. Și cred că este foarte important să nu uităm niciodată că cel mai important lucru cu care vom părăsi această lume este conștiența, sufletul nostru, nu o stimulare superficială a poftelor și plăcerilor noastre.

Perfecțiunea tehnică impresionează, însă nu explică întotdeauna de ce anumite interpretări rămân în memoria publicului. Ce căutați într-un concert: perfecțiunea sau adevărul unei interpretări?

Cred că reproducerea sănătoasă a sunetelor, a ritmului și a tuturor aspectelor fizice ale muzicii este similară cu fundația unei case. După ce casa este în întregime construită, ne bucurăm de încăperile din casă, de designul interior etc. Dar nimic nu ar fi posibil dacă acea fundație nu ar exista sau nu ar fi făcută corect. De aceea evit să numesc „tehnică” acest aspect al interpretării, pentru că de multe ori este confundat cu virtuozitatea (care și ea își are locul). Fără o bază fizică solidă a execuției, este foarte dificil să ne bucurăm de frumusețea conținutului. Din păcate, ceea ce ni se întâmplă nouă, interpreților, este că uneori ne ancorăm prea mult în aspectele „tehnice” ale execuției și uităm să mergem mai departe, sau exact opusul: poate tratăm aceste aspecte mult prea superficial, cu standarde prea joase, și asta până la urmă ne împiedică să fim liberi în exprimarea conținutului artistic și spiritual al muzicii. De aceea aș spune că execuția fizică este necesară conținutului artistic, atâta timp cât servește acestuia.

Festivalul Classics for Pleasure-Perpetuum Vibratio aduce împreună artiști consacrați și muzicieni aflați la început de drum, creând un spațiu de întâlnire între generații. Ce simțiți că se transmite într-un astfel de context dincolo de tehnică, repertoriu și experiență scenică?

Deși este prima dată când particip în postura de solist, nu este prima mea experiență alături de Festivalul Classics for Pleasure. De fapt, Sibiul a devenit aproape o a doua casă pentru mulți muzicieni din toate orașele din România. Iar Classics for Pleasure este deja un punct de întâlnire, în spațiu și timp, pentru noi, muzicienii. Dar este și întâlnirea cu publicul sibian, care în fiecare vară ne așteaptă și care pe mulți dintre noi ne-a adoptat aproape ca pe niște artiști în rezidență ai evenimentelor culturale din oraș.

Fotografii (alb-negru) de Mihai Dudoiu