Interviu | Mariana Hultoană: „Cred că, de multe ori, rătăcirea este doar numele pe care îl dăm unui drum pe care încă nu îl înțelegem”

Mariana Hultoană face parte din noua generație de artiști vizuali care explorează pictura ca spațiu al memoriei, percepției și orientării într-o lume tot mai filtrată de imagini. Artista și-a construit o practică ce investighează felul în care experiențele personale, fragmentele de peisaj și memoria afectivă se transformă în imagini deschise interpretării. 

În luna mai a acestui an, Mariana Hultoană s-a numărat printre artiștii invitați la cea de-a XXIII-a ediție a Balchik Art Residency, organizată de Elite Art Gallery, unul dintre cele mai longevive programe de rezidență artistică din România, care continuă tradiția coloniei artistice de la Balcic și pune în dialog sensibilitățile contemporane cu memoria unui loc încărcat de istorie.

În dialogul de mai jos, artista vorbește despre rătăcire ca formă de cunoaștere, despre felul în care memoria păstrează stări mai degrabă decât fapte și despre pictură ca proces de negociere cu imaginea. Discuția urmărește modul în care spațiile interioare și cele geografice se suprapun, cum familiarul poate deveni straniu și cum experiența rezidenței de la Balcic continuă să lucreze în timp, dincolo de lucrările realizate în timpul rezidenței.

În prezent, orientarea este mediată de ecrane, aplicații și imagini, iar ideea de rătăcire capătă un sens diferit, mai degrabă mental decât geografic. Ce înseamnă pentru tine să te rătăcești?

Cred că tehnologia a rezolvat aproape complet problema orientării, dar nu și pe cea a rătăcirii. Putem verifica în orice moment unde ne aflăm, însă nu există nicio aplicaţie care să ne spună încotro merge un gând sau o imagine. Pentru mine, rătăcirea nu are legătură cu faptul că nu găsesc drumul, ci cu faptul că îmi dau voie să nu îl cunosc dinainte. Când încep o pictură, nu încerc să confirm o idee pe care o am deja. Încerc să văd unde mă poate duce ea. Îmi plac momentele în care lucrarea începe să îmi răspundă și mă obligă să schimb direcția. Cred că, de multe ori, rătăcirea este doar numele pe care îl dăm unui drum pe care încă nu îl înțelegem.

Memoria funcționează în practica ta nu doar ca arhivă, ci și ca un mod de a construi spații interioare de orientare. Există amintiri care funcționează pentru tine mai degrabă ca niște locuri decât ca niște evenimente?

Există un loc la care mă întorc foarte des în vis. Este undeva la poalele unui munte, cu foarte multă vegetație înaltă. Nu știu dacă este un loc pe care l-am văzut cândva sau dacă memoria l-a construit din mai multe fragmente. De fiecare dată când ajung acolo simt aceeași liniște. Mi se pare interesant că memoria păstrează foarte clar anumite stări și lasă în urmă multe dintre detalii. Şi cu amintirile mele din copilărie se întâmplă la fel. Nu îmi amintesc foarte multe lucruri, dar cele care au rămas au avut un rol important în felul în care m-am format. Mi se pare că, odată cu timpul, nu mai țin minte întâmplările în sine, ci felul în care m-au făcut să mă simt. 

În lucrările tale, familiarul și straniu coexistă fără o separare clară, generând o tensiune constantă a percepției. Ce te interesează mai mult: momentul recunoașterii sau momentul în care ceva cunoscut devine de nerecunoscut?

Mă interesează mai mult momentul în care ceva cunoscut devine de nerecunoscut. Probabil pentru că și procesul meu de lucru funcționează în felul acesta. De multe ori pornesc de la lucruri foarte familiare: obiecte obișnuite, fragmente de peisaj, vegetație, figuri umane sau imagini din viața de zi cu zi. Le descompun, le separ și apoi le reconstruiesc într-un alt context. Îmi place să pun împreună elemente care provin din lumi diferite și să creez relații noi între ele. În momentul în care sunt scoase din contextul lor obișnuit, ele încep să funcționeze altfel. Devin mai greu de identificat și mai deschise interpretării. Nu caut neapărat să ascund ceea ce reprezintă, ci să creez acel moment de ezitare în care privitorul recunoaște ceva, dar nu îl poate numi imediat. 

Titlul expoziției „Insuportabila ușurătate a absurdului” a deschis o relație paradoxală cu sensul și nonsensul, sugerând o reflecție asupra limitelor interpretării. Crezi că arta are rolul de a produce sens sau de a ne învăța să trăim fără el?

Îmi place să cred că arta nu ar trebui să aibă obligații. Nici să producă sens, nici să îl refuze și nici să ne învețe ceva anume. În cazul meu, o lucrare poate porni din aproape orice: dintr-o amintire, dintr-un loc, din materialele pe care le am în jur sau dintr-o observație banală din lumea în care trăiesc. Nu încerc să explic lumea prin ceea ce fac. Încerc să înțeleg de ce anumite imagini nu mă părăsesc. De cele mai multe ori urmăresc un anumit fir, iar lucrarea îmi arată singură unde poate ajunge. Unele ajung să spună ceva, altele nu. Nu cred că toate trebuie să ofere răspunsuri, iar asta nu le face mai puțin valoroase. Mă interesează libertatea unei lucrări de a exista fără să demonstreze ceva, fără să rezolve o întrebare sau să conducă spre o concluzie clară. Poate că singurul lucru pe care îl aștept de la artă este să rămână deschisă.

Rezidența de la Balcic introduce un contact direct cu un spațiu stratificat istoric și puternic definit geografic. Cum a influențat această experiență felul în care te-ai raportat la spațiu?

Când ajungi într-un loc precum Balcic, este greu să ignori istoria lui. Și pe mine m-a făcut să mă gândesc la trecut. M-a interesat în special experiența directă a locului: să fiu prezentă în fața stâncilor, a mării și a oamenilor cu care împărțeam acel timp. Cred că istoria a intrat în lucrările mele în mod firesc, ca unul dintre straturile spațiului, fără să devină subiectul lor. Ceea ce m-a inspirat cel mai mult a fost intensitatea vizuală a locului. Totul părea foarte dens: vegetația, lumina, culorile și arhitectura coexistau într-un mod aproape copleșitor.

Unele experiențe din rezidențe nu se traduc imediat în lucrări, dar continuă să acționeze în timp, ca un strat latent de percepție. Există o imagine, un traseu sau o observație din timpul rezidenței care continuă să lucreze în tine, chiar dacă nu s-a transformat încă într-o lucrare?

Da, au rămas mai multe imagini și sunt convinsă că, la un moment dat, se vor transforma în lucrări. Dar ceea ce a rămas cel mai viu în mine este un alt fel de atenție, pe care simt că am dobândit-o. La Balcic am înțeles că, înainte să pictez, am nevoie să merg mult, să observ și să las locul să se așeze în mine. Rezidența m-a învățat să am mai multă răbdare şi mai multă disponibilitate de a observa şi de a simți lumea din jurul meu.

Procesul pictural presupune uneori decizii de oprire, în care intervenția devine excesivă sau inutilă. Cum îți dai seama că o pictură a ajuns la punctul în care trebuie lăsată în pace?

În prezent, privesc procesul pictural ca pe o negociere constantă cu pânza. Am momente în care realizez că sunt tentată să fac lucrarea pur și simplu „frumoasă”, „corectă” sau „explicativă”. Cu timpul, am învățat să ascult imaginea și să accept că nu orice spațiu trebuie umplut. Orice intervenție suplimentară ar fi mai degrabă o încercare de control decât o necesitate. Pentru mine, o pictură este gata în momentul în care nu mă mai deranjează niciun spațiu de pe pânză. Atunci știu că trebuie să o las în pace.