Mădălina Necșulescu este una dintre artistele care lucrează cu memoria ca spațiu activ, fragil, mereu reconfigurabil. Pornind de la fotografii de familie, pictura și colajul ei construiesc scene domestice în care chipurile se estompează, iar obiectele, textul și atmosfera preiau greutatea emoțională a trecutului. Câștigătoare a concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery, artista explorează relația dintre intimitate și universalitate, dintre amintire și vis, într-un demers care transformă nostalgia într-o formă de lucru cu prezentul. Datorită expoziției What still remains, unde a expus împreună cu alt câștigător al concursului, Cosmin-Alexandru Grigoraș, am vorbit cu Mădălina despre anonimat, memorie, familie și nevoia de infrastructură reală pentru artiștii aflați la început de drum.
În lucrările tale, chipul nu funcționează ca ilustrare a identității. Ce crezi că se întâmplă cu o persoană atunci când îi elimini trăsăturile: personalitatea devine mai coerentă sau mai inaccesibilă?
Prin eliminarea trăsăturilor chipului, nu încerc să șterg identitatea, ci să pun accentul pe complexitatea umană. Consider că esența unei persoane nu constă în aspectul fizic, astfel încât fiecare dintre noi se află într-o continuă schimbare. M-am concentrat pe dinamica emoțională, aducând un element de anonimat și obținând o atmosferă de vis, ceea ce îi încurajează pe privitori să să-și proiecteze propriile amintiri și experiențe din contextul familial. Astfel, personalitatea devine simultan mai coerentă și mai inaccesibilă, deoarece capătă o dimensiune universală, în timp ce privitorul este nevoit să accepte lipsa, necunoscutul și să vină în completarea a ceea ce nu este vizibil.
Pornești de la fotografii de familie, dar lucrările tale nu sunt un album, ci mai degrabă o instanță de memorie reconstituită. Când pictezi, simți că te apropii de trecut sau că inventezi o formă prin care să poți sta lângă el fără să te afecteze?
Fotografiile de familie reprezintă punctul de plecare, dovada unei realități trăite, însă prin pictură reconstruiesc și filtrez amintirile care se află în spatele fiecărei fotografii. Lucrările se îndepărtează de fotografiile sursă, care indică un anumit moment, anumite persoane și un anumit spațiu. Prin anularea unor indicii clare, am scos lucrările din conceptul de timp liniar, iar prin colarea unor elemente din diferite surse, am suprapus diferite realități, în consecință, diferite temporalități. Prin acest proces mă apropii de trecut tocmai prin faptul că îl pot remodela, pictura devenind un mediu ideal prin care pot controla intensitatea emoțională.
În anumite lucrări, textul intră în compoziție ca o memorie care vorbește în locul feței. Ce fel de adevăr poate spune textul despre o familie?
În lucrările bazate pe colaje, am regândit în întregime compoziția și am adăugat pagini extrase din cărți și reviste vechi. Prin introducerea textului am vrut să subliniez ideea de transmitere a poveștilor și amintirilor de-a lungul generațiilor. Astfel, am înlocuit chipurile figurilor cu pagini, rezultatul final servind, totodată, ca o metaforă pentru natura fragmentată a oamenilor și complexitatea relațiilor de familie. Fiecare dintre noi este compus din povești, iar prin introducerea textului am vrut să accentuez ideea de moștenire, aducând la suprafață straturi invizibile ale memoriei. Paginile sunt reprezentate într-o manieră ambiguă iar scrisul nu este în totalitate inteligibil, reprezentând faptul că ideile noastre despre trecut, pe care le dobândim de la strămoșii noștri, nu sunt liniare, ci provin din adunarea cunoștințelor din mai multe surse, pe care le punem împreună, asemenea unui colaj.
Ambiguitatea pe care o creezi produce și anonimat, și posibilitatea ca privitorul să-și proiecteze propria experiență. Unde tragi linia între intimitate și universalitate, ca lucrarea să nu devină nici confesiune, nici decor?
Intenția nu este de a obține o reprezentare concretă, cu toate că fiecare lucrare pornește dintr-o experiență personală. Pentru a mă asigura că lucrările nu devin o confesiune mă folosesc de ambiguitate, păstrând un echilibru între detaliile clare pe care le ofer și elementele pe care aleg să le elimin.
În seria de picturi cu atmosferă domestică, obiectele și camera au o greutate emoțională. Ce rămâne dintr-o familie atunci când oamenii devin vagi, dar spațiul rămâne concret?
Am ales să redau în detaliu elementele din cadru, precum piesele de mobilier, ornamentele și obiectele simbolice, ca o metaforă a lumii exterioare, ușor de perceput, în timp ce personajele sunt lipsite de trăsături faciale cu scopul de a sublinia complexitatea lumii interioare, ascunse ochiului. Totodată, fundalurile realizate minuțios plasează scenele într-un context spațio-temporal și sugerează o prezență indirectă, sedimentată în obiecte.
Alegi o cromatică atenuată care duce spre liniște și confort, dar și spre efectul fotografiilor care se șterg. Pentru tine, nostalgia e o formă de protecție sau o formă de risc (adică un mod de a idealiza ceva ce, de fapt, nu mai poate fi recuperat)?
Pentru mine, nostalgia funcționează ca un spațiu ambiguu, nefiind nici complet sigură, nici complet periculoasă. Prin limitarea gamelor cromatice, mi-am propus să confer privitorului un sentiment de liniște, în care se poate cufunda. Totodată, cromatica atenuată reprezintă o trimitere directă la fragilitatea memoriei și la modul în care aceasta se poate deteriora în timp. Consider că nostalgia poate reprezenta o formă de protecție, astfel încât oferă o distanță emoțională și filtrează experiențele. În acest mod, prin nuanțele fine, sugerez ideea de nostalgie ca acceptare a distanței, nu de idealizare a clipelor care nu mai pot fi retrăite.
Spui că scoți lucrările din timpul liniar. Cum ar arăta, în termenii tăi, o memorie care nu e trecut, ci un prezent care revine, și cum se vede asta în pictură, concret, ca structură?
Pentru mine, o memorie nu aparține exclusiv trecutului, ci este activă și poate fi resimțită în permanență, chiar dacă aceasta se modifică în timp. Fotografia a avut diverse roluri de-a lungul istoriei, iar în cazul albumelor de familie, nu au un rol artistic, ci unul de arhivă, înregistrând o amintire pe un suport fix. Amintirea este în strânsă legătură cu trecutul și prezentul, în timp ce memoria poate fi asemănată cu visul, deoarece poate acționa asupra amintirilor, distorsionându-le. În pictură, explorarea memoriei este vizibilă în suprapuneri, estompări și contrastul clar-neclar dintre elemente, lucrările finale căpătând o calitate eterică.
În Capsula timpului I & II, lucrările devin obiecte: textile, transfer fotografic, broderie, forme de arhivare și purtare a imaginilor. De ce ai avut nevoie să treci de la pictură ca suprafață la memorie ca material?
Trecerea la obiecte realizate din material textil a apărut dintr-o nevoie de a oferi memoriei o dimensiune fizică, venind în completarea lucrărilor de pictură. Această trecere subliniază ideea de memorie activă, manifestându-se prin formă, volum și textură.
Capsula timpului I este alcătuită dintr-o serie de obiecte inspirate de rolele de film, asemenea celor care au fost utilizate pentru obținerea fotografiilor pe care le-am utilizat drept sursă. Fiecare rolă este alcătuită dintr-o înlănțuire de imagini preluate din arhiva mea personală și a fost realizată prin tehnica transferului fotografic pe material textil, asupra căruia am intervenit cu elemente de broderie. Tehnica utilizată reprezintă o metaforă pentru modul în care înregistrăm amintirile, fiecare suprafață fiind tratată diferit. Intervențiile de broderie, dar și alegerea de a coase împreună imaginile, reprezintă încercarea minții de a crea conexiuni și a oferi un context. Rolele pot fi desfășurate sau pot fi strânse, sugerând flexibilitatea memoriei și tendința de a reveni la amintirile pe care le-am adunat de-a lungul timpului. În momentul în care materialul textil este înfășurat, imaginile nu sunt vizibile, însă sunt în continuare prezente, asemenea amintirilor care există în subconștient, chiar dacă nu ne gândim în mod activ la acestea.
Faptul că ești unul dintre câștigătorii concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery, îți schimbă vizibilitatea și, inevitabil, felul în care ești citit de ceilalți. Cum îți imaginezi că îți poate modifica acest concurs parcursul artistic și de ce crezi că vizibilitatea asta e vitală pentru artiștii tineri — nu doar ca validare, ci mai degrabă ca infrastructură reală de lucru și continuitate?
Ca artist la început de drum, faptul că sunt unul dintre câștigătorii concursul #FRESH, organizat de Elite Art Gallery, reprezintă un pas foarte important în parcursul meu artistic. În acest mod, mi s-a oferit oportunitatea de a expune într-un spațiu în care lucrările mele nu doar beneficiază de mai multă vizibilitate, ci și pot fi contextualizate diferit față de restul expozițiilor la care am avut plăcerea să particip până acum. Consider că o astfel de inițiativă este esențială pentru tinerii artiști, care se pot simți pierduți și au nevoie nu doar de o validare, ci de un punct de plecare. Cu această ocazie, simt nevoia să mulțumesc întregii echipe Elite Art Gallery, care mi-a fost alături pe toată durata expoziției. Această susținere a reprezentat pentru mine un motiv concret care mă motivează să continui să lucrez și să îmi extind proiectele artistice.