Mădălina Dan. Fotografie de Ioana Groza Pop

Patosfera, spectacolul conceput și coregrafiat de Mădălina Dan, pornește de la patos ca spațiu al emoției, dar și al contradicției: este locul în care biologicul și psihologicul, corpul și orașul, individul și colectivul, tehnologia și ecologia pot exista simultan. În spectacol, aceste straturi se întâlnesc prin mișcare, sunet, text și imagine, iar cinci performeri construiesc împreună un corp extins, fără un centru fix. Influențele sunt la fel de eterogene: cosmologie, muzică trap, clase de fitness, studiul furnicilor, iridescență, spațiul urban și tehnologie.

În această toamnă, Patosfera pleacă într-un turneu în cinci orașe (București, Craiova, Sfântu Gheorghe, Bistrița și Arad), iar proiectul își extinde cercetarea și în afara scenei. Împreună cu Cărturești, echipa a construit un raft dedicat spectacolului, cu o selecție de cărți care dezvoltă unele dintre temele sale și oferă alte puncte de acces către universul Patosferei. Nu este doar o bibliografie a spectacolului, e inclusiv o invitație de a urmări aceste idei în alte direcții: de la microstructurile vieții și studiul afectelor până la ecologie, corp, oraș și interdependență.

Am vorbit cu Mădălina Dan despre felul în care s-au întâlnit aceste influențe în Patosfera și despre ce înseamnă să construiești un univers coregrafic în care nimic nu rămâne cu adevărat separat de restul.

Patosfera propune ideea unui corp extins, format din mai multe individualități. Unde se află, pentru tine, limita dintre a fi un individ și aceea de a fi parte dintr-un corp colectiv?

Din punct de vedere conceptual și coregrafic, am construit spectacolul având în minte un corp comun, interconectat, în care fiecare performer/ă reacționează afectiv conform propriei subiectivități. În partea de construcție, am simțit nevoia să includ o diversitate de reacții care să cuprindă acest corp și să redea atât multitudinea, cât și suprapunerea de contradicții. În sfera dansului contemporan, separarea și definirea limitelor nu se oprește la granițele corpului, ci continuă în relația pe care o formează cu spațiul interior și exterior. La nivel mental și imaginar, dansul lărgește aceste granițe și chiar le dizolvă. Când spun asta, am în minte atât afectele, cât și organul care ne conectează cu ceilalți – pielea. Ne definim și formăm în contextul relației cu ceilalți, umani și non-umani.

Pun mare preț pe subiectivitate, pe particularitatea și unicitatea fiecărui corp – minte – afect – realitate – istorie cu care mă întâlnesc în procesul de lucru la un nou spectacol sau performance, dar și în activitatea pedagogică. Pe undeva, cu fiecare proiect în parte încerc să construiesc un colectiv temporar și să țin cont de datele existente și de condițiile fiecărui mediu de lucru, să cunosc cât mai bine fiecare persoană și context în parte și să acomodez fiecare „individualitate”. 

Mă gândesc la colectivitate ca la o practică extinsă care se dezvoltă împreună cu fiecare gest de incluziune a altor realități umane și non-umane, de empatie, de solidaritate, de generozitate, de conștientizare a celorlalte moduri de organizare în interdependență. Nu cred în uniformizarea de voci, ci în pluralitate de voci cu conștiința întregului.    

În spectacol, afectul nu pare să fie ceva ce simțim și apoi exprimăm prin corp, ci ceva care circulă între corpuri și le modifică. Cum este coregrafiat un afect care nu aparține nimănui în mod exclusiv?

Deși afectul nu aparține exclusiv umanului, în cadrul Patosfera l-am abordat ca pe unul dintre elementele definitorii ale condiției umane pe această planetă.

Am lucrat cu afectul, înțeles ca forță invizibilă care mișcă, circulă și contaminează; și, pe de altă parte, cu emoția, care introduce o dimensiune intențională. Emoția e orientată către ceva: un obiect, un gând, o situație, o amintire personală în care spațiul interior pășește spre propriile sale margini, intrând în dialog cu ceva din exterior sau un fel de organizare a exteriorului – peisajul urban, societatea. Mișcarea din Patosfera urmărește dilatarea și contractarea unor subiectivități distincte într-un corp comun reactiv la și prin tensiune, ambiguitate și transformare: reacționând, acest corp își creează spații de contemplare, de suprapunere, de exacerbare a propriilor percepții, uneori manipulare. E o compoziție pe care o vezi; e peisajul urban cu robinetul deschis pe exprimarea trăirilor – un canal de afecte-on cu tot cu sonor. Spectacolul explorează recunoașterea și expresivitatea emoțiilor dintr-un spectru larg de stări precum bucuria, tristețea, dezgustul, frica, panica, furia, confuzia, isteria, rușinea, entuziasmul, afecțiunea, amuzamentul sau indiferența. Mă interesează modalitatea în care aceste emoții intră în dialog cu corpul, cu expresia facială, fizicalitatea și vocea, cum se combină și se suprapun, generând un limbaj care aparține „patosferei”. 

Ai pus în aceeași ecuație furnici, trap, clase de fitness, cosmologie, iridescență, tehnologie și oraș. Ce te interesează în aceste întâlniri improbabile? Cauți asemănări între ele sau, dimpotrivă, te interesează tensiunea produsă între ele?

Juxtapunerea unor elemente care par inițial să nu-și găsească sensul împreună, dar cărora le găsesc unul pe parcurs, sau se așază singure în relație, e ceva fascinant pentru mine. Sigur, aici un mare ajutor e adus și de navigarea sensului prin intermediul textului și al construcției dramaturgice (la care am lucrat și alături de Mihaela Michailov), care are un grad de concretețe mai mare față de corporalitatea care poartă un grad mai mare de abstracțiune. Încerc să construiesc pe mai multe straturi de percepție, dar și semantice. Unele relații sunt mai evidente, altele sunt invizibile; unele sunt prelucrate în mediul sonor, altele în cel vizual, scenografic ori la nivel conceptual.

Mă interesează lucrul cu suprapunerile, dar și tensiunile dintre lumi care aparent nu au legătură. Pentru mine e importantă și contopirea de mai multe limbaje. În Patosfera, dar și în alte spectacole, lucrez destul de sincretic, cu dans, dar și cu imagine, muzică și text. Cred că în asta constă și munca artistică: în a crea perspective și chei de citire multiple și de a diversifica limbaje artistice.

În procesul de cercetare eu adun din toate părțile, ca furnica. Din ce trăiesc, din realități cotidiene, din lecturi, din lucrul cu performerii. Pun mare preț pe procesul de documentare, pe jurnale de lucru, pe propriile arhive, pe observare, pe atenția la prezent, la hazard, la coincidențe, la contexte, dar și pe conexiunile pe care le regăsesc observând procesele anterioare. Încerc să creez metodologii pentru fiecare proiect în parte în care sunt atentă atât la realitățile lui, cât și la specificitățile artistice. Mă uit la aceste practici și în interconexiunile dintre planul micro și cel macro. 

Ca exemplu, pentru Patosfera, în procesul de documentare, am făcut o explorare urbană împreună cu dansatorii cu scopul de a observa contradicțiile și contrastele din oraș. Ne-a interesat nu doar ce percepem la nivel vizual, ci și reacția afectivă și senzorială pe care spațiul urban o provoacă. Cu acest filtru, am putut observa straturile pe care se construiesc natura – cultura, ruina – dezvoltarea, aceste straturi de istorie și prezent care se îngemănează cu structura organică.

Există în Patosfera tensiunea dintre precizia unei construcții coregrafice și caracterul imprevizibil al unui sistem viu. Cât de mult sau puțin trebuie să controlezi o coregrafie pentru ca ea să poată, totuși, să scape de sub control?

Într-adevăr, unele părți ale spectacolului sunt construite și scrise din punct de vedere coregrafic și muzical, dar altele sunt mai libere. Totuși, chiar și celor libere le-am formulat structuri și calități specifice de mișcare.

Propun partituri coregrafice fixate oricând simt că e nevoie, oferind totodată spațiu și libertate pentru diversitatea pe care o aduce fiecare dansator/dansatoare în abordarea propunerii mele. Știu că, oricât de fixat e materialul coregrafic, există mereu un strat de prospețime, de atenție și prezență care se compune în timp real. Întotdeauna se adaugă un strat prelucrat și performat în relația corp – afect – gând – subiectivitate – gesturi – memorie – intensitate – muzică- scenografie.  

Dacă supraviețuirea presupune interdependență, atunci autonomia, una dintre valorile centrale ale individului contemporan, devine ficțiune. Este Patosfera și o critică a ideii de autonomie corporală?

Patosfera e o invitație la a gândi corpul în complexitatea lui, în relaționarea și legătura cu alte sisteme: biologic, ecologic, planetar. Totuși, nu știu dacă e o critică la autonomie, ci mai degrabă o invitație să chestionăm ideile de separare, limitare, permanență. 

Spectacolul este traversat de tehnologie, dar și de forme de viață non-umane. Nu mai avem un corp uman care folosește mediul, ci un corp prins într-o rețea de relații cu lucruri, organisme și sisteme. Cum se schimbă coregrafia atunci când renunți la om ca punct de referință?

Exact, spectacolul are aceste două dimensiuni: pe de o parte, organizarea ecologică, pe de altă parte, una dintre versiunile logicii postumane. Contururile clare ale individualității sunt constant bruiate în spectacol – pe de o parte, prin această construcție materială a unui corp colectiv, pe de altă parte, prin ironia textului – accesele de afirmare a unor contururi clare sunt înghițite, în cele din urmă, înapoi în colectiv: dar nu într-un colectiv care uniformizează, ci într-unul care bruiază liniile clare și reafirmă implicit că suntem acumulări de viu care se schimbă și regrupează permanent. Își schimbă liniile în diverse configurări colective; își schimbă scara, fluctuându-și propria raportare și apartenență la mediu. Una dintre secvențele finale ale spectacolului e o serie de proiecții cu imagini din oraș ale unor detalii și crăpături de microuniversuri în care dansatorii își fac loc împreună și separat: ca ființe sau ca pulsații, ca ritm pur. Acest proces e însoțit de o enumerare de lucruri, ființe, dispoziții, situații, instrumente (un punct topografic, o albină moartă, un like, un pistrui, o apucătură, un șobolan, o speranță, un munte de plastic, o furnică singură și multe altele) – viul și neviul, uman și non-umanul, măsurabilul și nemăsurabilul, gestul și abținerea, lipsite de ierarhie și afirmare.

Patosfera este și un filtru pus pe corpul-imagine din realitatea virtuală, pe schimbările survenite în acest spațiu, atunci când aparența e crucială, pe cum ne mai identificăm în spatele acestor filtre. Tehnologia și virtualul creează mutații, chiar material, un alt corp. Spectacolul e o trecere stratificată prin aceste stadii de uman – hiperuman – nonuman – cyberuman – ansamblu ecologic eterogen.

Orașul apare ca un organism care pulsează, se dilată și se contractă, asemenea corpului. Dacă ai trata Bucureștiul ca pe un performer al Patosferei, ce fel de mișcare i-ai da?

Corporalitățile din spectacol sunt construite și în jurul unei relaționări cu spațiul urban. În interacțiunea cu mediul urban, corpul trebuie să fie vigilent, atent să nu se accidenteze pe un sol instabil, pe trotuare din care se desprind dalele; o serie de structuri care nu sunt făcute să reziste. Am construit așadar părți din coregrafie având în minte structuri umane fragile, asemănătoare construcțiilor din oraș. 

Un exercițiu de imaginație pentru și cu acest oraș. Corpul este fragil și puternic, articulat și dezarticulat, stabil și instabil, atât structural, cât și afectiv; în coliziune, în inerție, în picaj și descompunere. E un corp care trage în părți opuse, care se recompune în precaritate; se recompune în coabitarea cu contrastul. 

Imprevizibil, cum e și viața. 

O fizicalitate paradoxală, care își însușește imprevizibilul. 

Ca un affect shifter – un corp care traversează mai multe stări, disonant și contorsionat,  cu mișcări repetitive, gesturi frenetice și obsedante, contaminate cu sonorități surprinzătoare.

La polul opus, o mișcare care își găsește calmul și liniștea în zgomot și în preaplin. 

Iridescența presupune o imagine care se schimbă în funcție de unghiul din care este privită. Mi se pare o metaforă foarte precisă pentru spectacol: realitatea nu este stabilă, ci se modifică odată cu poziția celui care o privește. Crezi că arta poate produce o schimbare reală de perspectivă sau poate doar să ne facă temporar conștienți de faptul că perspectiva noastră este limitată?

Nu știu dacă arta are puterea de a provoca o schimbare reală de perspectivă, în sensul angajării sociale, politice, al unui demers mai palpabil spre schimbări societale care să modifice direcția lucrurilor spre mai bine, spre incluziune și egalitate sociale.

Cred că e necesară comunicarea între aceste realități pentru o artă mai angajată social, care atinge la rândul ei realitatea, în loc să se limiteze s-o reprezinte. Per total, am un sentiment de irelevanță a demersului meu artistic atunci când îl pun alături de probleme ecologice și social/politice globale. Pentru a evita această irelevanță, soluția e să mă concentrez pe gesturi și pași mici și palpabili. 

Cum spune și un vers din melodia trap din spectacol, „speranța moare penultima”. 

Fitnessul și trapul sunt, fiecare în felul său, forme de disciplinare și afirmare pentru corpul contemporan. Ce te interesează la aceste corpuri foarte conștiente de propria lor imagine și performanță atunci când le introduci într-un univers care vorbește despre dizolvarea individului?

Aceste teme nu au apărut ca forme de disciplinare și afirmare; în cazul trapului, am avut nevoie de o formulă artistică populară de a transmite perspectiva realității concrete cu care ne confruntăm. Prin intermediul unei piese muzicale este articulat un discurs mai direct, mai contondent, mai critic despre artiștii și artistele independente, despre noua generație de creatori care își desfășoară activitatea în condiții marcate de imprevizibilitate, suprasolicitare și o precaritate tot mai accentuate. 

În cultura contemporană, corpul fit, perfect cosmetizat și „lucrat” devine un etalon al succesului, al reușitei și al frumuseții. Trăim într-o cultură a imaginii, dar și a manipulării imaginii, a uniformizarii, a narcisismului. Corpul fit este prezentat ca un corp învingător.  Cultura corpului este orientată mai degrabă spre construcția unui exterior performant decât pe ideea de sănătate. În Patosfera m-a interesat raportul dintre această imagine idealizată și experiența reală a corpului din interior. Am explorat distorsionarea imaginii de sine, alienarea de propriul corp, epuizarea fizică ce aduce o schimbare în fizicalitate și expresie facială. Mă interesează această tensiune, această fracturare și descompunere dintre corp și imagine de sine, dintre performanță și vulnerabilitate, dintre aparență, ficționalizare și realitate din lumea virtuală. 

Universul Patosfera nu vorbește despre dizolvarea permanentă a individului și nici nu propune omogenizarea ca soluție la criza ecologică.

Patosfera e o glisare pe acest continuum și o acumulare de procese mai degrabă decât de instanțe care corespund acestor stadii. Am urmărit contrastul, coabitarea și scara dintre cultural, politic și social și organicul cu care se întrepătrund și infinitele trasee de interdependență biologică, geologică, afectivă care cuprind totul ca în niște micro- și macro-îmbrățișări terestre.

Patosfera a avut premiera în 2023. Ce s-a schimbat în felul în care îi citești corpul, ideile și relația cu lumea?

Cred că Patosfera a devenit o sferă în care invităm oamenii să locuiască, să o vizioneze, să o simtă. Îmi dau seama că, la nivelul coregrafiei și procesului de lucru, timpul o ajută să se definească, dar și că are propria agenție în momentul în care devine parte din limbajul cu care lucrăm, când se transformă în substantiv – când „universul” acesta e recognoscibil de către echipă. Acum, Patosfera e mai conturată la nivelul echipei, o intuim mai bine, ne simțim mai bine când o coabităm. 

Spre exemplu, în urma cercetării pentru spectacol, am devenit mai atenți/atente la furnici și la poezia contrastului din oraș decât eram înainte de începe lucrul, în 2023. Împreună cu dansatorii/dansatoarele Georgeta Corca, Mariana Gavriciuc, Nanci/Cristian Nanculescu, Virginia Negru și George Pleșca, am dezvoltat un dialog pe care îl continuăm și acum, în care ne trimitem video-uri cu furnici și astfel de situații din oraș. Apoi, în procesul meu de lucru, continui să asimilez și să dezvolt o înțelegere, la nivel personal, legată de dimensiunea non-duală pe care o am în minte în proiectele pe care le dezvolt – acest aspect de definire nu în singularitate, ci în coabitare cu contrastele din jur. 

Unele dintre temele abordate în spectacol sunt mai stringente și mai prezente în discursul colectiv de azi, cum ar fi încălzirea globală. Dar sunt și teme specifice momentului în care am creat spectacolul, în perioada pandemiei, și care poate nu mai sunt de actualitate, cum ar fi situația artiștilor independenți și faptul că, din indemnizația primită atunci, a trebuit să returnăm 40% și toată confuzia care s-a creat (sprijin financiar taxat). Chiar dacă acest caz specific nu mai e actual, spectacolul vorbește despre provocările artistului contemporan pe care generația performerilor/performerelor o simte cel mai bine și care e într-o continuă confuzie și restructurare, nesiguranță și precaritate, cum e, de exemplu, statutul lucrătorului cultural, despre care amintim și în spectacol.

Într-un spectacol despre interdependență, autorul însuși devine dificil de separat de sistemul pe care îl construiește. Ce mai înseamnă „coregrafia mea” atunci când mișcarea apare din relația dintre mai multe corpuri, spațiu, sunet, tehnologie și context? 

E un spectacol despre interdependență construit în mod esențial colaborativ: Patosfera a fost realizată în colaborare cu performerii/ele, Georgeta Corca, Mariana Gavriciuc, Nanci/Cristian Nanculescu, Virginia Negru, George Pleșca, textul a fost scris în colaborare cu Mihaela Michailov, universul sonor, una dintre dimensiunile fundamentale ale spectacolului, e realizat de Denis Bolborea și Cătălin Diaconu, în colaborare cu furnicile, orașul, vocile performerilor. Inclusiv firele tematice și conceptuale ale spectacolului, la care revin constant, continuă să se reașeze – în această perioadă, de exemplu, (și) în dialog cu Deniz Otay, care se ocupă de comunicarea turneului, și cu Alexandra Mihali, coordonatoarea proiectului. Inspirația pentru acest spectacol și pentru munca mea, în general, este continua structurare de relații și coincidențe, întâlniri umane-non-umane, pe care le așez mai degrabă într-un frame simultan stabil și maleabil, în care ele ajung să lucreze împreună, cum spune Rosi Braidotti: „Dacă singura constantă în mileniul al treilea e schimbarea, atunci provocarea se regăsește în felul în care ne gândim la procese, mai degrabă decât la concepte”. Îmi propun ca specificitatea auctorială să se transfere de la mine către această lume, în acest caz, Patosfera. Iar aceasta perspectivă s-o împărtășesc cu cei și cele cu care mă antrenez astfel în munci colaborative.