Puțini oameni pot privi viața prin obiectivul camerei cu aceeași răbdare și profunzime ca Gheorghe Șfaițer. A început ca operator imagine la TVR în anii ’70, iar mai târziu, ca director de imagine, a marcat trei decenii de televiziune publică. În paralel, a dus cinematografia în spațiul pedagogic: de la cinecluburile „Gaudeamus” și „Studio A”, unde generații de studenți au descoperit secretele imaginii, până la facultățile de Arte, Design și Arhitectură din Timișoara, unde predă și astăzi. Doctor în Arte Plastice, membru UCIN, autor al volumului Becul peticit și al numeroaselor filme, documentare și lucrări video experimentale expuse în țară și în străinătate, Gheorghe Șfaițer rămâne un explorator al felului în care imaginea poate spune povești. Cea mai recentă lucrare este documentarul artistic-muzical Pro Musica: Vremea trece, vremea vine, un film care recompune istoria de peste jumătate de secol a uneia dintre cele mai iubite formații românești, aducând împreună interviuri, imagini de concert și reconstituiri teatrale ale momentelor-cheie.
Am stat de vorbă cu regizorul Gheorghe Șfaițer despre acest film, mai ales fiindcă pe data de 8 Septembrie va avea loc premiera în București, la Cineplexx Băneasa.
Ați spus într-un interviu că un documentar clasic nu ar fi avut scânteia de tinerețe și vigoare pe care o cerea povestea Pro Musica. Vreme trece, vreme vine. Credeți că docu-dramă este, de fapt, o formă de a învia trecutul, nu doar de a-l consemna?
În cazul filmului nostru, un discurs cinematogrtafic strict documentar, înțelegând prin asta o succesiune de imagini strict autentice din trecutul recent sau mai ales îndepărtat al trupei Pro Musica ar fi fost arid, cu atât mai mult cu cât calitatea imaginilor, fotografiilor și a celor câteva secvențe filmate în urmă cu 30, 40 sau chiar 50 de ani era precară, cu toate eforturile noastre de a le ridica ținuta lor vizuală. Pe de-o parte, pe de altă parte, cum bine ați formulat întrebarea, efectul intervențiilor ficționale are rolul de a complementa cumva muzical, aș putea spune, narațiunea în sine, povestea și povestirea mărturisirilor se coagulează mult mai ferm prin scânteia de tinerețe de care aminteați dumneavoastră. Docu-drama, prin felul în care recurge la o anumită convenție cinematografică specifică genului ficțional devenit după cei peste 100 de ani de rulaj, un adevărat limbaj specific, remodelează discursul strict informativ al filmului documentar cu acea dimensiune emoțională care conferă, în mod interesant un plus de credibilitate, dacă, evident, secvențele jucate sunt înzestrate cu har creativ.
Documentarul clasic are forța faptului și a mărturiei, dar uneori lasă deoparte emoția.
Care e pericolul de a lăsa istoria doar în mâna documentarului tradițional?
Nu există absolut niciun pericol din acest punct de vedere, după părerea mea, deoarece un documentar clasic, cu mesaje informaționale stricte, foarte corect și inspirat enunțate de-a lungul întregului film, creează un alt gen de emoție, emoția cunoașterii, fapt care devoalează spectatorilor misterul și farmecul evenimentelor, al informațiilor enunțate. Aceeași dilemă am mai întâlnit-o și în cazul filmelor strict antropologice, unde există tot așa, două moduri de a analiza o anumită realitate, o modalitate în care este restricționată la modul direct intervenția regizorală asupra unor evenimente sociale, pentru a lăsa decizia judecății acelor imagini crude la discreția spectatorilor, și o altă modalitate cu versiunea regizată a acelorași evenimente prin intervenția artistică. Așadar părerea mea este că pot exista toate formele de exprimare cinematografică în filmul documentar, chiar și cele exctreme, experimentale, atâta vreme cât filmul în sine este interesant atât ca formă, cât și drept conținut.
Ficțiunea, atunci când intră într-o poveste reală, poate să aducă o altă adâncime, una poetică. În ce sens poate spune ficțiunea adevăruri mai adânci decât mărturiile directe?
A căuta dimensiunea, adâncimea și valoarea unui adevăr este o încercare fascinantă, deoarece Adevărul în sine are forme maleabile într-o anumită măsură, dependente de registrul subiectiv al fiecăruia dintre noi. De multe ori, cele mai fine detalii ale unei întâmplări pot determina impresii și judecăți capitale în perceperea acelui adevăr, și aceste impresii și judecăți sunt dominate de registrul subiectiv al unei persoane, poate chiar de starea de moment a acelei persoane. Așadar din acest punct de vedere, felul în care modelezi acel adevăr, acea realitate, din punct de vedere artistic, devine o chestiune capitală care poate convinge sau îndepărta atenția spectatorului despre acel adevăr/realitate. Aspectul poetic al unui demers artistic în prezentarea unui adevăr al unei realități este până la urmă prezent, într-o măsură mai mare sau mai mică, în orice imagine fie fotografică, cinematografică sau de altă factură, din moment ce ea este imaginea acelei realități și nu realitatea în sine.
Totuși, atunci când ficționalizăm istoria, apare riscul de a o trăda. Cum găsiți echilibrul între fidelitatea față de realitate și libertatea artistică?
Da, în mod cert o ficționalizare trădează cumva, devine mai mult sau mai puțin infidelă acelor persoane, întâmplări, locații, dar propune un mod de percepere mai viu al unui timp trecut, îmbracă istorisirea cu un timp prezent într-un fel, ca atare determină pe undeva și un atașament suplimentar al spectatorului față de întâmplările relatate.
Memoria colectivă nu trăiește doar din fapte, ci și din povești. Credeți că povestea, chiar și ficționalizată, este necesară pentru ca memoria unei generații să rămână vie?
Păi plecăm de la faptul că povestea unei întâmplări trecute, chiar relatată prin imagini directe din momentele acelei istorii, este rodul unei atitudini subiective a celui care a realizat imaginile. Așadar imaginile, cuvintele ce descriu evenimente trecute au un anumit grad de subiectivitate, dar ele rămân totuși probe concrete ale acelui timp. Felul în care sunt percepute din punct de vedere istoric acele imagini, relatări, povestiri, de o generație sau alta, depinde mult de modul în care acele evenimente au fost cultivate. Memoria colectivă, după părerea mea, este o chestiune de geopolitică culturală. Modul în care un artist, un istoric promovează imaginea unui trecut poate fi în consens cu modelul general însușit prin memoria colectivă sau poate fi uneori, chiar antagonic. Până la urmă contează calitatea mesajului ficțional pentru ca narațiunea literară sau vizuală să devină un suport al memoriei colective.
Istoria formației Pro Musica e și istoria unei epoci sociale și culturale. Ați simțit că faceți un film despre o trupă sau, mai degrabă, despre spiritul unei generații?
Categoric am simțit și am urmărit să modelez într-un fel spiritul unei epoci prin muzicalitatea unei povestiri cinematografice. Generația despre care este vorba în acest film este o generație suspendată în două epoci istorice, culturale și chiar muzicale. Timpul nostru, aici mă includ evident în spiritul generației, ne-a modelat foarte mult prin solidaritatea tipică a tinerilor din anii ’60, ’70, ’80 ai secolului trecut. Acest spirit al coeziunii generat de cultura social-politică, dar mai ales muzicală, de tip occidental, a devenit un model de viață aș putea spune, un model ce ne-a urmărit destinele personale de-a lungul timpului.
„Vreme trece, vreme vine” trimite inevitabil la reflecția filosofică despre timp. Ce înseamnă pentru dvs. Timpul în acest film: trecere, ciclicitate, continuitate?
Da, Eminescu a marcat destinul acestei formații și geniul lui a dat cumva sens și titlului acestui film, inspirat din piesa lor muzicală Glosa, melodie care rămâne în istoria grupului borna de debut. Timpul la nivel emoțional l-am nuanțat chiar și prin aceste scene ficționale care rup monotonia discursului vizual, iar prin contrastul document-ficțiune dau o dimensiune credibilă, dramaturgică, unor etape din trecutul lor. Dacă este trecere, ciclicitate sau continuitate? Asta, desigur, nu pot eu să stabilesc, sper că toate aceste repere concluzive le va resimți fiecare spectator în felul său.
Filmul nu este doar o arhivă de imagini, ci și o arhivă afectivă. Credeți că spectatorii care au trăit acea perioadă vor regăsi nu doar informații, ci și emoții, fragmente de viață personală?
În mod sigur spectatorii, cei care au trăit în spiritul de care vă aminteam vor avea și un recurs la memoria afectivă, mai cu seamă la emoția muzicală pe care am încercat să o resuscit prin fragmentele unor melodii din repertoriul formației. Sunt multe evocări directe prin mărturiile unora dintre membrii formației, prin imaginile din concertele lor sau prin scenele ficționale, care desigur pot fi echivalate cu momente din viața multor spectatori care au trăit în acei ani.
Arta filmului are o putere aparte: poate să contrazică trecerea timpului. Cum reușește filmul să păstreze tinerețea și energia rebelă a Pro Musica?
Aici voi răspunde simplu – prin muzica lor!
Muzica nu apare doar ca fundal, ci are rol de personaj. Cum vedeți funcția muzicii în acest film: ilustrare, povestire sau e un personaj de sine stătător?
Pro Musica – chiar numele trupei, presupune un anumit tip de atitudine legat de muzică la modul general, deci evident te obligă să ai o mai mare atenție asupra acestui aspect. Ca atare am structurat discursul vizual cinematografic într-un registru oarecum muzical, încercând să impun în montaj un tempo muzical prin ritmul în care piesele muzicale, dar și succesiunea mărturisirilor și a scenelor ficționale dau ritmul fluxului dramaturgic. Rolul muzicii în film, la modul general, este complementar, dar la fel este și cel al cuvântului și chiar cel al imaginii, cu alte cuvinte nu există un soi de competiție între aceste registre ale compoziției cinematografice, contează doar ansamblul mesajului audio-vizual. În cazul filmelor muzicale sau al celor despre muzică, după părerea mea, muzica va trebui să devină într-un fel, regina balului, cu alte cuvinte să dea tonul întregului discurs. De altfel, aspectul muzical al unui film din punct de vedere estetic a preocupat și îi preocupă pe foarte mulți realizatori de filme, la modul general nu numai în cazul dat al unor filme muzicale.
Pro Musica a traversat regimuri, schimbări sociale, tranziții. Filmului îi reușește mai bine să vorbească despre supraviețuirea unui grup sau despre renașterile lui succesive prin muzică?
Povestea lor poate fi regăsită în istoria a foarte multe grupuri de muzică din anii aceia și mai ales din prezent. Foarte bine precizați despre secretul longevității unei formații de acest gen…”supraviețuirea unui grup sau despre renașterile lui succesive prin muzică”, într-adevăr firul călăuzitor care a ținut viu acest grup a fost MUZICA. De mai multe ori, în timp, Pro Musica și-a modificat componența, în funcție de destinele fiecăruia dintre componenții săi. În 1975, la numai 2 ani și jumătate de la înființare s-au despărțit deoarece nu aveau instrumentele, mai bine zis echipamentele specifice de prelucrare a sunetului, a muzicii lor de scenă în special. Fiecare dintre ei a trecut la alte mari formații din acei ani, fie din Timișoara sau din București și alte localități. Trebuie spus că au fost primiți și cooptați la unele dintre cele mai importante formații ale acelor ani. La numai trei ani, în 1978, ei s-au reîntregit și cu alți membri, continuând sub același nume și în același spirit să promoveze o muzică foarte apreciată, de bună calitate, melodii ascultate cu plăcere de public și în zilele noastre. Pentru a reda cinematografic toate aceste evenimente din trecutul lor, am structurat firul narativ, după cum aminteam, într-un registru muzical propriu acestei formații.
Ați spus că filmul se adresează și tinerilor care nu cunosc fenomenul Pro Musica. Ce e mai important pentru ei să vadă: cum era atunci sau faptul că și astăzi există nevoia de comunități și voci colective?
Astăzi, fenomenul muzical este diferit de cel din acei ani ca dealtfel și multe alte aspecte ale vieții social, politice, culturale. Există la modul general un îngrijorător trend de… să-i spunem înstrăinare, prin felul în care ne trăim prezentul în mediul virtual al comunicării în special, iar acest aspect al traiului de zi cu zi, al exploziei informaționale, produce un fel de izolare emoțională așa încât acea stare de solidaritate afectivă pare a se dilua într-o oarecare măsură astfel încât mesajele muzicale, liniile lor melodice au un curs tot mai diferit de cel al muzicii de acum 60, 40 de ani, lucru normal de altfel, dar observăm aceste diferențe care separă tot mai mult muzica de acum și cea de atunci. Cu toate acestea deseori am întâlnit oameni tineri și foarte tineri care adoră melodiile clasice ale rock-ului, folk-ului, beat-ului etc. și acest lucru mă face să cred că prin acea muzică și mesajele ei de atunci, țin încă vie energia muzicală a comunității.
Orice film trăiește mai multe vieți: cea de acum și cea din viitor. Dacă acest film ar fi văzut peste încă 50 de ani, ce ați vrea să simtă spectatorii viitorului despre această poveste?
Filmul este cea mai perisabilă formă de artă vizuală și acest lucru, în mod conștient, nu-mi provoacă niciun fel de iluzie, dar tot din această perspectivă știm că filmul documentar este cel mai puțin supus perisabilității, tocmai datorită componentelor sale informative și din acest punct de vedere cred că peste 50 de ani va fi un număr de oameni care să fie interesați de povestea aceasta a unui grup de muzicieni, de destinul lor ca cetățeni ce au trăit în condiții social politice diferite și mai ales de muzica lor.
Știu că filmul s-a născut mai mult din prietenie și loialitate decât din finanțări consistente. Credeți că tocmai această condiție neoficială i-a dat autenticitatea și forța de a rămâne viu?
Da, filmul a fost foarte modest bugetat, este un film independent din toate punctele de vedere, ca atare am avut să zicem o libertate creativă absolută, în limitele bugetare, trebuie totuși să precizez. Vă mulțumesc pentru aprecierile – ”autenticitatea și forța de a rămâne viu” și sper ca așa să fie!
Ați fost nevoit să selectați interviuri, să tăiați părți valoroase, să decideți cine intră și cine rămâne pe dinafară. Care simțiți că e responsabilitatea cea mai mare a regizorului într-un astfel de proiect: să fie fidel prietenilor și oamenilor din film sau să fie fidel adevărului artistic, chiar cu riscul unor pierderi dureroase?
Am avut 38 de intervievați și a trebuit să renunț la 8 interviuri, iar mărturisirile le-am intercalat ca într-un fel de dialog cu fragmente foarte scurte, urmând normal linia logică temporală a istoriei acestui grup. Am revenit de zeci de ori asupra fiecărei mărturisiri pentru ca astfel să obțin cadența tempo-ului muzical de care aminteam mai înainte. Nu mi-am pus problema unor mici supărări cauzate de tăieturi deoarece pentru toți era importantă fluența cinematografică a povestirii, astfel încât nici nu am avut vreun reproș, și chiar dacă l-aș fi avut… Oricum noi am format un site al acestui film. unde vom atașa absolut toate interviurile integral astfel încât cine este interesat de istoria lor și prin ei și de istoria cultural-miuzicală a unei epoci să aibă la dispoziție aceste informații.