Gabriela Velea (n. 1991, București) este artist vizual specializat în arta sticlei. Practica sa explorează fragilitatea și lumina ca dimensiuni poetice ale timpului, dezvoltând un limbaj vizual aflat la intersecția dintre rigoarea tehnică și gestul intuitiv. Lucrările sale funcționează ca meditații materiale asupra transparenței, transformării și memoriei, în care sticla devine un mediu al reflecției sensibile.

În prezent, lucrează în propriul atelier, Atelierul de vitralii din București, un spațiu de creație și experiment unde tehnicile tradiționale se întâlnesc cu abordări contemporane. Practica sa recentă se concentrează pe reciclarea și reinterpretarea sticlei, transformată într-un suport al memoriei și al vieții reînnoite, căruia îi conferă noi valențe simbolice și actuale, motiv pentru care am și vrut să îmi povestească mai multe despre lumea fascinantă a sticlei.

Vitraliul a fost mult timp legat de spațiul sacru. Cum se schimbă sensul lui atunci când îl aduci într-un atelier, respectiv într-un context contemporan?

Pentru mine, mutarea vitraliului din spațiul sacru în atelier nu îi diminuează încărcătura, ci o reumanizează. În biserici, vitraliul media relația dintre om și divin; în atelier, el mediază relația dintre om și sine. Sacrul nu dispare — se interiorizează. Lumina care trece prin sticlă nu mai vorbește despre dogmă, ci despre fragilitate, memorie, vindecare, ritm personal.

În context contemporan, vitraliul devine un limbaj al intimității și al identității. Îl eliberez de narațiunea religioasă, dar păstrez ritualul: tăierea, alegerea culorii, montajul — toate rămân gesturi lente, aproape meditative. Astfel, sensul se mută dinspre colectiv spre personal, dinspre doctrină spre trăire.

Ce greșeli sunt inevitabile atunci când lucrezi cu sticla și ce te-au învățat ele despre limitele perfecțiunii în acest mediu?

În sticlă, greșeala nu e abatere — e coautor. Tăieturi care fug de pe trasaj, tensiuni interne care fisurează piesa în cuptor, bule de aer apărute exact unde voiai transparență perfectă — toate sunt inevitabile. M-au învățat, în primul rând, smerenia materialului. Sticla nu poate fi forțată, doar negociată. Perfecțiunea geometrică nu garantează vibrație vizuală; uneori, tocmai imperfecțiunea creează viață. Am învățat să las loc întâmplării controlate și să transform accidentele în decizii estetice. În sticlă, perfecțiunea nu este netezime, ci echilibru între intenție și imprevizibil.

Există o diferență de responsabilitate atunci când creezi un vitraliu destinat unui spațiu public, față de unul gândit ca obiect intim sau experimental?

Da — și este o diferență de respirație, nu doar de scară. În spațiul public, vitraliul devine experiență colectivă. Trebuie să țină cont de arhitectură, de fluxul luminii pe parcursul zilei, de privitorul grăbit sau neatent. Responsabilitatea este să creezi o lucrare care nu agresează, dar nici nu dispare — care susține spațiul. În obiectul intim sau experimental, îmi permit vulnerabilitate totală. Acolo pot fi mai abstractă, mai confesivă, mai tăcută. Nu mai traduc pentru mulți, ci pentru un singur ochi — uneori pentru al meu.

Ce lecții despre timp, răbdare sau fragilitate transmite sticla mai clar decât alte medii artistice?

Sticla te obligă să accepți timpul ca partener de lucru. Nu poți grăbi răcirea, nu poți forța fuziunea fără consecințe. Îți cere să lucrezi anticipativ: deciziile se văd abia după ardere. Fragilitatea ei nu este doar fizică, ci simbolică. O piesă poate părea solidă, dar o tensiune invizibilă o poate distruge. Asta m-a învățat să respect procesele invizibile — în material și în oameni. Răbdarea devine nu virtute, ci condiție de existență a lucrării.

Ce provocări tehnice apar atunci când ghidezi oameni care nu au mai lucrat cu sticla și cum le transformi în experiențe formatoare?

Prima provocare este frica — frica de tăiere, de spargere, de eșec. Sticla intimidează. Tehnic, oamenii apasă prea tare sau prea puțin, nu citesc fibra materialului, nu anticipează fractura. Transform aceste dificultăți în pedagogie senzorială: îi învăț să asculte sunetul tăietorului, să simtă vibrația, să observe cum lumina schimbă culoarea. Când înțeleg că nu trebuie să domine sticla, ci să colaboreze cu ea, apare relaxarea. Workshopul devine mai mult decât tehnică — devine exercițiu de prezență.

Lumina este coautorul oricărui vitraliu. Cum te raportezi la ideea că lucrarea nu îți aparține complet și se schimbă în funcție de lumină și spațiu?

Este una dintre cele mai frumoase pierderi de control pe care le accept. Creez obiectul, dar nu creez momentul. Dimineața, vitraliul meu poate fi diafan; seara, dramatic; într-o zi înnorată — aproape tăcut. Faptul că nu îmi aparține complet îl face viu. Îl gândesc ca pe o partitură pe care lumina o interpretează diferit în fiecare zi. Autorul final este întâlnirea dintre material, spațiu și timp.

Lucrând în tandem la workshop-uri, cum se articulează dialogul dintre tine și Vasile Pușcălau?

Dialogul nostru este unul între două tipuri de rigoare: una tehnică și una sensibilă. Vasile aduce precizia, structura, siguranța execuției; eu aduc zona poetică, relația cu culoarea și cu lumina. Nu ne suprapunem, ci ne completăm. Participanții primesc simultan stabilitate și libertate — schelet și respirație. Din această dublă ghidare apare încrederea lor.

Ce rămâne, dincolo de obiectul final, pentru cineva care participă la un workshop de vitraliu?

Rămâne, desigur, o tehnică de bază. Dar mai ales rămâne o recalibrare de ritm interior. Oamenii pleacă surprinși de cât de mult i-a liniștit procesul. Descoperă că pot crea ceva fragil fără să îl distrugă, că pot avea răbdare, că pot lucra cu lumină, nu doar cu materie. Uneori rămâne chiar o schimbare de perspectivă: încep să privească ferestrele, reflexiile, culorile urbane altfel. Iar pentru mine, acesta este cel mai valoros rezultat — nu obiectul, ci felul în care li se schimbă privirea.