Unele imagini trec prin fața ochilor cu viteza unui scroll, iar altele sunt decupate din fluxul rețelelor sociale și ajung să fie privite prin filtrul lent al picturii. Așa lucrează Elena-Daniela Acatrinei, artistă vizuală a cărei practică explorează relația dintre cultura vizuală digitală și limbajul picturii în ulei. 

Am descoperit-o odată cu Diploma Show, unde proiectul său, „Mersul pe jos face revoluție”, propunea o reflecție asupra automobilului ca simbol cultural și asupra felului în care consumerismul și dorința de afirmare modelează peisajul urban românesc. Pornind de la imagini culese din mediul online și transformate ulterior în pictură, lucrările sale construiesc un imaginar unde ironia devine instrument de analiză socială. Apoi, ne-am întâlnit la cea de-a XXIII-a ediție a Balchik Art Residency, organizată de Elite Art Gallery, într-un context radical diferit de cel al imaginilor care îi alimentează practica. De la fluxul viral la liniștea Balcicului, conversația noastră a urmărit modul în care imaginea se transformă prin pictură, rolul accidentului în procesul artistic, raportarea la spațiul urban și felul în care o rezidență artistică poate modifica, uneori discret, felul în care un artist privește și construiește lumea.

Practica ta pornește adesea din imagini preexistente, care sunt apoi reinterpretate și mutate în câmpul picturii. Cum se construiește relația dintre imaginea preluată din mediul contemporan și decizia de a o transforma în pictură? Ce te interesează mai mult în acest proces: fidelitatea față de sursă sau deformarea ei?

Procesul meu depinde foarte mult de imaginile pe care le găsesc și care mă inspiră. Totul se bazează pe intuiție și sentiment; încerc să nu îmi impun o formă fixă pentru cum va arăta imaginea finală. Ideile apar organic în momentul în care încep să transpun acele imagini pe pânză. De exemplu, încerc să sugerez un câmp din doar două tușe sau șterg complet fața unui personaj pentru a scoate în evidență acțiunea. De cele mai multe ori, toate acestea sunt decizii luate pe moment.

Cum lucrează pentru tine ideea de spațiu urban ca material vizual? În ce moment încetează să mai fie un context și devine subiect propriu-zis al lucrării?

Devine subiect în momentul în care simt că oamenii își arată eul interior, încercând să iasă în evidență din cotidianul obișnuit. Mă fascinează să observ oameni cu idei amuzante, care își manifestă creativitatea pentru a-și exprima sau satisface egoul. De aceea folosesc videoclipuri din mediul online românesc deoarece acolo muzele mele ies cel mai ușor în evidență. Dacă ar fi să ies pe stradă în Cluj-Napoca, probabil ar trebui să aștept mult timp pentru a surprinde asemenea „evenimente”.


Ce rol are ironia în felul în care tratezi obiectele, corpurile sau situațiile sociale din imagini? Unde se oprește ironia ca strategie vizuală?

Pentru mine, ironia se oprește în momentul în care încerc să văd dincolo de ceea ce mi se arată la prima vedere. Mai exact, când îmi găsesc muza, știu că am descoperit ceva mai profund decât un simplu videoclip viral. Am multe lucrări care par foarte amuzante sau ironice la început, dar care, în esență, susțin un discurs vizual solid și profund despre societatea românească.

Procesul pictural pare să includă atât control compozițional, cât și acceptarea unor urme sau deviații ale imaginii inițiale. În raport cu tehnica picturii, cât de mult este control și cât este acceptare a accidentului sau a reziduurilor imaginii inițiale?

Mie îmi plac la maximum aceste accidente, deoarece simt că se integrează organic în tehnica mea picturală. Greșelile digitale tind adesea să fie ignorate de ochiul uman, care caută instinctiv să completeze imaginea. Într-o lume în care totul pare că trebuie să fie imaculat, aceste erori adăugate intenționat aduc, din perspectiva mea, o gură de aer proaspăt.


Lucrezi frecvent cu imagini deja circulate, preluate din medii digitale, ceea ce schimbă statutul lor de „realitate”. Cum se modifică percepția ta asupra „realului” atunci când lucrezi cu imagini mediate de ecrane, rețele sociale sau arhive vizuale deja circulate?

Mi se pare că această realitate se schimbă radical, deoarece mi-am antrenat ochiul să decodeze totul în nuanțe, pete, forme și linii. Sunt uneori geloasă pe privitorii lucrărilor mele, pentru că ei au luxul de a vedea o lucrare închegată, în timp ce pentru mine, imaginile se metamorfozează într-un amalgam de forme abstracte care ajung, cumva, să funcționeze între ele.

Rezidența de la Balcic aduce un context încărcat de istorie vizuală și culturală, diferit de fluxul imaginilor urbane contemporane. Ce tip de atenție artistică solicită pentru tine un loc precum Balcic, unde peisajul vine deja încărcat de o istorie vizuală și culturală puternică? Cum se negociază această încărcătură în procesul de lucru?

Pentru mine, această rezidență a fost un exercițiu de teleportare continuă. Momentele în care lucram mă transportau direct în scenele pe care le pictam, iar mediul din jur se schimba complet în timpul pauzelor. Am avut multe clipe de reflexie asupra vieții pe care o ducea Regina Maria și asupra influenței pe care Balcicul a avut-o asupra ei, dar și asupra mea. Am simțit că mă aflu într-o grădină a raiului în care timpul se oprise; tot ce conta era sunetul valurilor, zumzetul insectelor, explozia de nuanțe a florilor și felul în care simțeam razele soarelui pe piele.


Experiențele de rezidență lasă uneori urme care nu se văd imediat în lucrări, dar le influențează structura pe termen lung. După o rezidență într-un astfel de spațiu, ce rămâne mai activ în practică: experiența directă a locului sau transformările pe care le produce în modul tău de a privi și construi imaginea?

Chiar dacă rezidența de la Balcic a durat doar o săptămână, locul și colegii de acolo mi-au oferit o altă perspectivă asupra vieții, aducând la suprafață dorințe și valori noi: de a citi mai mult, de a crea mai mult și, nu în ultimul rând, de a mă implica mai activ în comunitățile din care fac parte.