Read this interview in English.

În luna septembrie, Muzeul Național al Literaturii Române a găzduit o expoziție ce îmbină visul și memoria într-un dialog subtil: O ramă renegată/A Renegade Frame, semnată de artistul David Greenslade. Cunoscut ca poet, eseist, traducător și fotograf, David Greenslade nu s-a considerat niciodată un suprarealist în sensul clasic al termenului. Cu toate acestea, întâlnirea sa cu suprarealismul contemporan, mediată de colaborări internaționale și de o curiozitate constantă pentru limbaj și imagine, i-a definit constant parcursul artistic.

Expoziția, prezentată în cadrul Festivalului Internațional de Poezie București, a reunit imagini surprinse în Japonia, Anglia, Țara Galilor, Orientul Mijlociu și România, spații care, prin obiectivul artistului, devin teritorii ale visului și ale percepției extinse. Fiecare fotografie e o poartă către o altă realitate, o încercare de a regăsi extraordinarul în cotidian, de a transforma privirea într-un gest poetic. Într-o conversație purtată datorită acestei expoziții, am vorbit cu David Greenslade despre sensul unei „rame renegate”, despre legăturile dintre imagine și cuvânt, despre memorie, călătorie și învățarea limbilor ca forme de apropiere de lume. Interviul de mai jos explorează felul în care artistul gândește fotografia ca pe o formă de poezie vizuală, una care nu doar documentează realitatea, ci o reinventează și deschide.

Ce înseamnă pentru tine „un cadru renegat”? Este vorba despre respingerea unui cadru impus sau despre libertatea de a crea un nou orizont al sensului?

Cuvântul „renegat” are aici o conotație pozitivă și nu sugerează lipsă de loialitate sau trădare. Deoarece ramele sunt scumpe, am avut adesea probleme în a găsi unele potrivite pentru lucrările mele, așa că a trebuit să caut în locuri neobișnuite. „Renegat” se referă la opțiuni precum outsider, căutător sau chiar cerșetor – toate în sens benign. Vedem multe într-o zi, dar rareori ne oprim să reacționăm în sens creativ. Fotografiile mele încearcă să reconfigureze ceea ce observăm atunci când ne amintim. Rezultatul, sper, ne amintește că familiarul poate deveni extraordinar. Un cadru renegat.

Fotografia ta are o dimensiune suprarealistă care evocă atât visul, cât și memoria. Cum negociază arta ta tensiunea dintre documentare și visare?

Când vine vorba de vise, sunt foarte interesat de teoria „Overfitted Brain” a lui Eric Hoe de la Universitatea Tufts din SUA. Memoria nu funcționează doar ulterior, ci are loc chiar în momentul trăirii și poate (după unii) chiar să recheme viitorul. Nu putem anticipa cu adevărat ce anume va păstra sau va respinge memoria. Studiul lui Francis Yates, Arta memoriei, detaliază modul în care anticii foloseau combinații vizuale bizare ca ajutoare retorice pentru memorie. Mă atrag siluetele, aparențele fizice și locurile. Le aduc în față ca într-un teatru al memoriei. Asocierile apar nu din intenția mea, ci din materialul însuși. Elementul suprarealist sau senzația de enigmă onirică provine din ceea ce viața cotidiană nu poate face: să zboare, să se mute, să se transforme, să se recombine, să răsune etc.

Pentru expoziția de la Muzeul Național al Literaturii Române ai surprins imagini din Japonia, Anglia, Țara Galilor, Orientul Mijlociu și România. Cum se transformă aceste locuri atunci când sunt filtrate prin suprarealism?

Sunt norocos că am avut acces la aceste resurse, deoarece am lucrat în diferite țări. Învățând limbile (japoneza, puțină arabă și acum româna), am reușit să intru în spații domestice și protejate pe care un străin nu le-ar putea vedea. Astfel pot alătura un muncitor galez unei doamne românce. Pot include un polițist chinez într-o piață de țară (iarmaroc). Locurile și oamenii pot fi transformați în funcție de deciziile pe care le oferă materialul. Păstrez o colecție de fotografii pe stick-uri USB, de mulți ani.

În ce fel simți că limba galeză, cu rădăcinile ei celtice, îți influențează perspectiva asupra lumii vizuale?

Sunt bilingv (galez-englez) și, dacă am o tendință spre introversiune, aceasta se manifestă în galeză. Îmi place să cânt, iar când conduc sau merg singur, cânt în galeză (cu voce tare). Asta îmi aduce o mare bucurie și mă influențează mult mai profund decât gândirea excesivă. W. B. Yeats a cultivat mitul unei ceți celtice argintii, crepusculare. Dar perspectiva mea include de obicei imagini clare, precise. Cred că acest lucru se datorează faptului că, în Japonia, am studiat zenul, care tinde să fie decisiv, chiar necruțător.

Dacă limbajul poate fi o formă de peisaj interior, în ce măsură „traduce” fotografia ta acest peisaj în imagini?

Cred că este corect să spunem că instrumentele unui scriitor cer un ritm mai lent. O imagine vizuală este imediată, directă, esențială, în timp ce un poem este mai oblic și asociativ. Alături de limbaj există o întreagă gamă de senzații mai imediate, inclusiv propriocepția. Ochii, de exemplu, sunt fenomenal de vigilenți, în timp ce formularea unui poem cere timp și este specifică unui alt tip de artă. Ambiția poetică îmi influențează modul de a fotografia, mai ales atunci când risc să tulbur oamenii pe care îi privesc. Când vine vorba de oameni, le „fur” mai degrabă aparența nepăzită, ceea ce îmi provoacă o conștiință (vinovată). Îmi place când lumea este surprinsă în dezechilibru. O imagine finalizată mă face adesea să râd.

Criticul Peter Sragher a vorbit despre complexitatea abordării tale artistice. Cum percepi complexitatea în propria artă: ca pe o provocare pentru public sau ca pe o formă de claritate profundă? Crezi că arta are datoria de a face realitatea mai stranie sau mai inteligibilă?

Unii ar spune că arta nu are nicio „datorie”. Eu resping traiectoria care duce de la frumusețe spre urâțenie. Dacă am un sentiment al datoriei, cred că este acela de a ne reaminti miracolul factual, incredibil, al faptului că lumea există cu adevărat. Cred că rămânem în mare parte inconștienți de realitatea sa uimitoare, obiectivă — ceea ce budiștii numesc „astfelitatea” (suchness). Prefer simplitatea, dar simplitatea poate fi un obiectiv dificil.

În expoziție există atât cadre intime, cât și misterioase. Cum se raportează intimitatea la mister în procesul tău creativ?

Am fost fascinat când am auzit pentru prima dată de spațiul mioritic. Opera lui Lucian Blaga a fost și ea o revelație. Ideea de spațiu comun (civic sau domestic) este foarte diferită între Asia de Est, Orientul Mijlociu și Europa. A fi acasă cu o familie în Japonia, Oman și România, chiar și între Europa de Est și cea de Vest, a fost o experiență extraordinară. De aceea am făcut o prioritate din a învăța româna. Efectul mise en abyme (efectul Droste, sau povestea din interiorul poveștii) influențează și modul în care compun o imagine. Mise en abyme duce povestea mai adânc în propriile pliuri protectoare. De asemenea, includ gemeni și reflecții atunci când starea de spirit o cere. A intra în viețile altor oameni este radical diferit de a rămâne detașat.

Suprarealismul tău nu pare desprins de lume, ci profund ancorat în călătorii și geografii concrete. Cum se întâlnesc concretul și abstractul în fotografie?

Nu ader la abordarea iluzorie sau de fantezie a suprarealismului. Prefer șocul concret al studiului, descoperirii și observației. Abstracția poate lua forma juxtapuneri fără a forța prea mult limitele. Îmi place ca imaginile mele să indice o narațiune emoțională fortuită. Privitorul își imaginează o poveste în povestea pe care o arată cadrul — aducând ceva nou. Conținutul sugerează ceva dincolo de acea graniță. Paul Ricoeur este genial în această privință.

Dacă fiecare fotografie este „o poartă către o altă realitate”, către ce fel de realitate crezi că publicul de azi tinde să treacă?

E posibil ca publicul contemporan să fie obosit de artificii, efecte speciale și de bombardamentul vizual neîncetat. Uneori ochiul are pur și simplu nevoie să se liniștească. Sunt student al metodei tibetane MikSang sau Good Eye, o formă de vedere contemplativă. Nu există o realitate separată, dar din cauza obiceiurilor și a cerințelor vieții cotidiene, suntem tăiați de la percepția lumii cu ochi buni. Sper ca lucrările mele să ofere o ușurare față de oboseala vizuală. Conținutul emoțional al operei mele vizuale a fost remarcat pentru efectul său neobișnuit, lucru care mă bucură.

În experiența ta artistică, cum se hrănesc imaginea și cuvântul una pe alta? Ce poate atinge fotografia acolo unde poezia nu poate ajunge?

Cititul și scrisul sunt mai contemplative decât ascultarea (de exemplu) a cântecului păsărilor la răsărit, dansul sau imersiunea în teatru. Emil Cioran spune (în Despre neajunsul de a te fi născut) că „poezia moartă este o poezie afectată de coerență”. Coerența nu este ceva ce urmăresc. Conexiunile improbabile fac imaginile metaforice, dar cu un element narativ. Prezența oamenilor este ceea ce dă vitalitate unei imagini. Nu decupez forma umană, figurile sunt redate întregi, nu fragmentar. Vreau ca persoana completă să fie acolo, din cap până-n picioare.

Cum ai descrie relația dintre timp și fotografie în practica ta? Fotografia oprește, prelungește sau reinventează timpul?

Poate toate trei. Conceptul lui Henri Cartier-Bresson despre „momentul decisiv” rămâne valabil. Norocul joacă un rol, iar astăzi putem fotografia o sută de imagini dintr-o rafală, în timp ce pionierii timpurii puteau face doar una. Fac și colaje decupate manual, care trebuie să fie unice, singulare. Observ că, cu cât procesul se desfășoară mai rapid, cu atât rezultatul este mai direct și mai reușit. Lupta cu materialul e adesea un semn că lucrarea nu va reuși. În privința „prelungirii”, Hans-Georg Gadamer ne amintește că o operă de artă are o dimensiune temporală. O operă poate întrerupe timpul și deschide ceea ce Octavio Paz numește natura festivă a spațiului estetic. În timpul „fiestei”, timpul însuși operează după alte legi — iar la fel se întâmplă și cu arta vizuală sau cu poezia. Timpul visului e similar.

Călătoria pare a fi nu doar documentară, ci și inițiatică. Ce ai învățat despre identitate și alteritate prin această călătorie vizuală?

Sunt de acord, călătoria este inițiatică, în timp ce turismul nu este. Călătorul trece praguri și, pe lângă răsplată, este adesea și rănit de întâlnire. Aceste răni sunt compensate prin experiență profundă. Învățarea unei limbi e asemănătoare — devii un copil: stângaci și naiv. O formă de nihilism eliberator. Zenul numește asta shoshaku jushaku (將錯就錯), adică „o greșeală continuă”, dar greșeala nu e o eroare, ci o formă de perseverență. Alteritatea nu e trivială, iar conștientizarea ei temperează obiceiul dualității complacente. Încerc să infuzez fotografiile mele cu acel tip de angajament pe care copiii îl au atunci când își imaginează o lume. În mintea unui copil nu există separare.